Regizorul Tudor Giurgiu și scriitorul Marin Mălaicu-Hondrari vorbesc despre Parking, un film pe care trebuie să îl vezi

O discuție cu duo-ul creativ care a stat la baza filmului Parking: regizorul Tudor Giurgiu și scriitorul Marin Mălaicu-Hondrari.

Adrian e un poet din Sângeorz-Băi care își lasă în urmă familia și viața de până atunci ca să plece în Spania, precum unul dintre scriitorii săi preferați, Roberto Bolaño. Își duce viața într-un parc auto unde lucrează ca paznic de noapte, citind, fumând și împușcând șobolani, ca să mai treacă timpul. Într-o Andaluzie departe de imaginea idilică a postărilor turistice de pe Instagram, Adrian se aruncă într-o poveste de dragoste pe cât de pasională, pe atât de complicată. Marin Mălaicu-Hondrari e un poet din Sângeorz-Băi care la începutul anilor 2000 a plecat ilegal în Spania, aproape fără nici un ban în buzunar, fără să cunoască limba sau pe cineva acolo. Există multe similitudini între povestea lui și cea a lui Adrian, personajul central din Apropierea, unul dintre cele mai apreciate romane autohtone de după 2010, care a servit drept inspirație pentru Parking, cel mai recent film al lui Tudor Giurgiu.

În Parking, toate firele narative din carte se restrâng la universul personajului principal, un bărbat care speră să-și dea un alt sens vieții după ce întâlnește o cântăreață dintr-o trupă indie. Pentru Marin, cea mai mare dificultate a fost să reia un proiect încheiat și să îl schimbe conform cerințelor regizorului. „Mi-am zis la un moment dat: «Dacă, în roman, un personaj o ia la stânga, de ce în film nu ar putea să o ia la dreapta?». Chestiile astea mici pentru mine erau extrem de importante, lucrasem pe ele mult timp. Dar odată ce am reușit să depășesc asta și să văd altfel personajele, să le văd de fapt prin ochii lui Tudor, nu am mai avut nici un fel de problemă. Nu sunt genul de scriitor care crede că un roman trebuie ecranizat pas cu pas, așa cum e cartea lui. Sunt limbaje total diferite, un scenariu ține destul de puțin de literatură. Dacă reușești să te desprinzi de asta și să renunți la orgoliul de scriitor, îți dai seama că e alt proiect, e cu totul și cu totul altceva.

Cândva, în iarna lui 2012, Marin a venit cu un prim draft al scenariului, deși inițial refuzase propunerea de a-l scrie. „Era foarte prost. Practic, nu făcusem altceva decât să iau scenă cu scenă cartea, iar Tudor, când l-a citit a zis: «Aici avem vreo șase-șapte filme, e imposibil să facem un film din asta». La al doilea draft, au renunțat de comun acord la situații și personaje din carte, iar filmul deja începea să se contureze în mintea lui Tudor, care voia cu orice preț să surprindă senzațiile pe care le-a avut prima dată când a citit cartea. „Dacă cineva mi-ar cere să-mi tai iar filmele, ar fi îngrozitor, deci cred că și pentru scriitori e un proces cumplit. Ce e complicat e a găsi vocea fiecărui personaj. După aceea, e lucrătură la filigran între unul și altul, facem schimb de versiuni și la un moment dat ajungem într-un punct când simt că povestea e a mea și atunci îi spun autorului: «Mulțumesc, du-te în vacanță», pentru că sunt tot felul de reglaje finale care țin de fapt de felul în care vrei să spui tu povestea, mărturisește regizorul. Căutările și rescrierile nu s-au încheiat nici după ce scenariul a fost considerat final, pentru că Tudor nu e interesat doar de ilustrarea unui text. Pentru el, filmarea este un proces viu, spre disperarea celor din echipa de producție, care atunci când îi vedeau pe Tudor și Marin vorbind spuneau: „Nu îi mai lăsați pe ăștia împreună, că iar schimbă scenariul.

Rafael Ayuso Escobar, Tudor Giurgiu și Marin-Mălaicu-Hondrari

Nu e ușor să găsești un fir roșu între filmele lui Tudor: Legături bolnăvicioase este un coming of age story al unei fete prinse într-un triunghi amoros, Despre oameni și melci vorbește într-o cheie comică despre debusolarea României post-revoluționare, De ce eu? este portretul unui procuror idealist, care ajunge să fie sacrificat de sistemul corupt. Iar Parking? O poveste intimistă de dragoste, îmbălsămată în nostalgia unei veri în care pare că totul este posibil. Toate aceste povești au fost imaginate de scriitori sau scenariști, dar Tudor le-a găsit acel ceva care le-a făcut „ale lui. „La Parking a fost bizar pentru că în momentul în care am hotărât să ecranizez cartea, cred că am fost furat strict de erou, de idealismul lui și de povestea de dragoste. Aveam în gând să fac o melodramă asumată. După care a trecut timpul, iar eu nu am mai făcut filmul ăsta la 38 de ani, ci la 45, iar ceea ce a început să mă preocupe mai mult a fost să mă găsesc mult mai mult pe mine în povestea asta. E momentul de cumpănă pe care îl ai când treci de 40 de ani și începi să te panichezi că n-ai făcut suficiente lucruri, te întrebi dacă ți-e bine, dacă îți va fi bine și de acum încolo, dacă nu ar trebui să fugi și să te reinventezi, e o sperietură pe care o poți trăi în multe feluri și aici m-am regăsit foarte bine, povestește regizorul. „Țin minte că îl torturam pe Marin cu întrebarea asta: «De ce ai plecat?». Ți-era bine, aveai o familie, cum ai putut să te duci, cu 20 de euro în buzunar, să nu vorbești limba, să te plimbi prin Córdoba de dimineața până seara, sperând că îți dă cineva de lucru? Ăsta a fost trigger-ul personal, cumva să-mi oglindesc propriile spaime, neliniști, dubii, dileme în ce i s-a întâmplat lui Marin.

Ca și în cazul scriitoarei Cecilia Ștefănescu, căreia i-a ecranizat romanul de debut, Legături bolnăvicioase, Tudor nu îl știa pe Marin Mălaicu-Hondrari atunci când a decis că vrea să îi transforme cartea în film. Când s-au cunoscut, au început să își povestească viețile și să-și descopere afinități și pasiuni comune. Fiecare a acordat celuilalt o libertate destul de mare, astfel încât eventualele negocieri asupra textului au decurs lin. „Am mai simțit asta când l-am întâlnit pe Mircea Cărtărescu, sentimentul că sunt câțiva scriitori care merită puși sub un clopot, care mi se pare că trăiesc pe o pernă de aer, deasupra noastră. Așa e și Marin, de o fragilitate și o bunătate incredibile, total decuplat de problemele cu care ne confruntăm unii și alții, regizorii în orice caz, spune Giurgiu. Cei doi au călătorit împreună în Spania: pentru Marin, a fost un fel de întoarcere în timp, iar pentru Tudor, prilejul de a afla mai multe despre el, despre poveștile nespuse în carte și despre personajul pe care l-a plăsmuit, cu instrumentele unui psiholog. Marin respinge, însă, ideea că romanul său ar fi atât de fidel față de experiențele pe care le-a trăit acolo pe cât a lăsat, poate, să se înțeleagă: „Asta cu autobiografia e o capcană pe care singur mi-am întins-o. După ce a apărut Apropierea am spus în mai multe interviuri că se bazează cumva pe experiențele mele din Spania și toată lumea a preluat asta, s-a creat impresia destul de falsă că tot ce apare în roman e adevărat, că eu aș fi trăit toate lucrurile alea, dar nu, acolo e foarte multă ficțiune. Aș fi vrut eu, poate, să vină la rulota mea două lesbiene din Argentina, dar veneau doar șobolani și căpușe. Atunci eram un scriitor foarte tânăr, nu neapărat ca vârstă, și sigur că spuneam lucruri de care nu îmi dădeam seama că se vor repercuta asupra mea.

Marin Mălaicu-Hondrari a plecat în Spania în februarie 2002, la 31 de ani, și s-a întors în România în 2007, tot în februarie. Și-a dat seama că momentul întoarcerii nu a fost unul întâmplător: tocmai terminase prima sa carte în proză, Cartea tuturor intențiilor, și dintr-odată n-a mai știut ce să facă acolo, nu își mai găsea locul. L-am întrebat dacă această plecare a fost pentru el și o forțare a experiențelor de viață, care să-l facă să devină un scriitor mai bun: „Nu cred că m-am gândit conștient la asta neapărat, pentru că eu foarte rar mă văd ca pe un scriitor. Mă văd atunci când sunt obligat: când am lecturi publice sau când dau interviuri, dar cred că mai degrabă a fost o nevoie acută de a schimba viața, care, sigur, poate veni inconștient fix pe filonul ăsta. Într-adevăr, pe un scriitor orice experiență îl ajută, cu atât mai mult cu cât uneori e chiar o experiență fundamentală. Îmi amintesc că în primul an și jumătate din Spania nu am scris un rând, șocul a fost atât de puternic încât am trăit un blocaj, dar nici nu sufeream. Nu era neapărat genul ăla de blocaj pe care vrei neapărat să-l depășești. Pur și simplu, doar trăiam.

Belén Cuesta și Mihai Smarandache în Parking

Atunci când Tudor Giurgiu a văzut parcul auto în care trăise Marin timp de cinci ani, a decis imediat că acela trebuie să fie locul în care se va filma Parking. S-a uitat pe fotografii vechi și a recreat spațiile întocmai și a vrut să afle tot despre viața acolo (de exemplu, cum putea cineva să facă duș acolo, printre mașini?), iar unele dintre aceste detalii se regăsesc în personajul principal al filmului. Revenirea a fost emoționantă pentru Marin: „E ciudat când te întorci în niște locuri în care nu îți mergea foarte bine. Aveai o anumită condiție și te întorci într-o cu totul altă condiție. Am revăzut parcul auto unde am lucrat și am trăit o întâmplare extrem de înduioșătoare: în 2017, când s-a filmat, erau acolo doi paznici veniți din Mauritius, care aflaseră povestea mea. Se uitau la mine de parcă eram întruchiparea speranțelor lor de viață, mi s-a părut absolut înduioșător, poate că se gândeau: «Poate o să ni se întâmple și nouă ceva bun». Asta m-a marcat cel mai puternic.

Parking îl are ca protagonist pe Mihai Smarandache, într-un rol extrem de nuanțat. „Sigur, există o mare doză de subiectivism în ce spun, dar Smarandache e un Adrian care m-a convins, e un actor absolut fenomenal, spune Marin. Celelalte personaje sunt interpretate de actori spanioli. Deși se aștepta ca procesul de găsire a actorilor să fie unul dificil, Giurgiu s-a trezit la casting cu actrițe de renume, precum Emma Suárez sau Leonor Watling. În final, cele două roluri feminine sunt interpretate de Belén Cuesta, una dintre cele mai bine cotate actrițe spaniole din noua generație, și Ariadna Gil, pe care o știi din filme ca Labirintul lui Pan. Filmul a avut premiera internațională la TIFF, la gala de deschidere. Marin a refuzat să vadă filmul înainte, pentru că a dorit să îl trăiască împreună cu alți oameni. Nici pe Giurgiu momentul nu l-a lăsat indiferent: TIFF, festivalul pe care l-a fondat și al cărui președinte onorific este, e un prim test al publicului: „Am emoții mari pentru că îmi dau seama că e un film foarte diferit de ce am mai făcut și e un film fragil, care cere multe de la spectator, declara el înainte de premieră.

Pentru Tudor Giurgiu, anul ăsta a fost un tur de forță: premiera Parking, filmul căruia i-a dedicat ultimii ani, lansarea Moromeții 2, cel mai de succes film românesc la box-office din ultimii 25 de ani, pe care l-a produs, plus munca lui la TIFF, cel mai important festival de film din România, care continuă să crească de la an la an. Toată perioada asta nu pare să fi lăsat nici o urmă asupra lui, dar știe că la un moment dat va obosi și nu va mai reuși să le ducă pe toate. „Cel mai ușor lucru ar fi să spun: «Ia să nu mai fac eu filme», că până la urmă asta te consumă enorm, e un alt tip de proces și combustie, dar pe de altă parte ar fi atât de plicticos să stau doar într-un birou și să fac strategii, planuri, festivaluri, să caut finanțări. Mi s-ar părea că viața n-ar avea nici un thrill.

Parking a intrat în cinematografe pe 14 iunie.

Foto: PR