RAD Art Fair: ce spune un târg de artă contemporană despre scena locală

Cine a ajuns, chiar și în treacăt, la Hotel CARO din București la prima ediție RAD Art Fair, anul trecut, trebuie să fi avut senzația aceea de început plin de freamăt și rumoare, de moment zero. Săli întregi, spații în aer liber, toate musteau de fervoarea unor întâlniri și dezbateri, de creativitatea lucrărilor expuse de cele 20 de galerii participante, de ateliere, tururi, activități, de sentimentul că ceva plutește în aer. Acel ceva atât de greu de prins în cuvinte era chiar posibilitatea ca scena artistică autohtonă să se coaguleze într-o adevărată – și relevantă – mișcare, iar artista Daniela Pălimariu și galerista Catinca Tăbăcaru au fost cele care au intuit momentul.

Cele două au avut inițiativa unui eveniment de patru zile la care și-au adus aportul toți participanții, iar rezultatul, atât pentru expozanți, cât și pentru vizitatori, a fost entuziasmant. Așa că le-am propus să împărtășească din lecțiile învățate și din planurile pe care le au, cu RAD, pentru viitor, într-un prim interviu dintr-o serie ELLE care va încerca să deslușească, pentru public, rolurile fiecărui jucător în piața de artă și mai ales câștigul publicului care dorește să se apropie de arta contemporană locală.

ELLE: Primul lucru pe care l-am înțeles despre RAD a fost ideea de colaborare, demersul acestor galerii care au venit împreună pentru a face un lucru mai important decât propriile activități.
Catinca Tăbăcaru: Nu este primul nostru proiect în colaborare, în 2022 am făcut un proiect cu șase galerii, la Timișoara. Tot pe-atunci am conceput Doi Joi, un program pentru toate galeriile care continuă și azi. Și atunci, târgul devine pasul următor, prin care vrem să creăm o comunitate și să extindem scena din care facem parte.
Daniela Pălimariu: Și ce este foarte important la această colaborare, în afară de viziunea noastră, este aportul tuturor celor șapte galerii care participă într-o mai mică sau mai mare măsură la organizare. Fără asta nu s-ar fi putut, nu neapărat pentru că nu ai timp, ci pentru că este o viziune diversă: Galeria Posibilă are o experiență de 20 de ani, Cazul 101, care este mai young, Plan B funcționează ca un adviser. Fiecare vine cu cunoaștere, se completează. Ne-am dat seama că, pentru ca evenimentul să fie relevant, trebuia să aducă pe toată lumea. Dacă aveai doar jumătate, nu ar fi ieșit atmosfera aceea. Toată lumea și-a adus colecționarii, colaboratorii, chiar și prietenii. Și de-asta s-a făcut acest mix, lumea s-a întâlnit cu oameni despre care poate nici nu gândeau că sunt interesați de artă contemporană. S-a creat acest vibe.
C.T.: Am făcut, fiecare, bucățica noastră și împreună a devenit acest lucru, și suntem foarte fericite că toată lumea a venit cu forța asta și a fost posibil să facem ceva atât de amplu. Este un proiect de comunitate.

ELLE: Cum s-a făcut selecția galeriilor, a spațiilor care au participat la prima ediție?
C.T.: A fost organic. Am fost 20 de galerii. Știm, între noi, care sunt galeriile cele mai active internațional, care arată munca artiștilor principali și în România, și în afară, deci core-ul există de la sine. A fost super democratic.
D.P.: Toată lumea a fost sunată, informată personal, a știut. Poate doar să fi existat galerii foarte tinere, despre care nu știam.
C.T.: Și-apoi, intern, am zis: care sunt galeriile tinere care ne impresionează? Am avut un core format din galeriile principale din România, plus invitații la aplicație de la spațiile de proiecte, artist run, mai tinere. Nu a existat o rigiditate, ci despre cum poți să faci proiectul cât mai benefic pentru toată lumea. Să iasă cel mai frumos, cel mai interesant și corect.

ELLE: Scopul final al inițiativei este vizibilitatea?
D.P.: Este să crească și piața de artă din România, care e la început, și sunt foarte multe voci care spun că nu ai cum să faci, nu sunt colecționari. Dar sunt și au venit la târg, avem rezultate concrete, vânzări, și sunt oameni care vor să învețe ce înseamnă a colecționa. Poate nu au cumpărat încă, poate vor să mai descopere, să exploreze. Noi dăm zeci de mii de euro pe târguri în afară, dar există potențialul de-a face și aici, de a arăta lucrările într-un context în care le vinzi direct. E bine pentru toată scena, se creează această emulație, vii și discuți despre artistul respectiv, galeristul povestește, toată lumea e deschisă să-ți explice și nu este doar un schimb: vii cu banii și iei lucrarea. E mult mai mult de-atât.
C.T.: Mai sunt două scopuri principale. Unul este că în alte sisteme se înțelege că participarea în lumea artei contemporane aduce cu ea un lifestyle, o comunitate, un tip de activități, de călătorii. Toată lumea artei se plimbă împreună la Miami, la New York, la Londra, la Hong Kong, și atunci vrem ca lucrul ăsta să devină clar și aici, în țară. Am început să facem asta, avem evenimente și între edițiile târgului. Iar participarea depinde cum o faci, fiecare persoană are rolul ei. Poate să fie un colecționar, un curator, un galerist sau un artist, dar dacă te miști împreună se formează un stil de viață. Cum spune și Daniela, lumea nu vine să se uite la pereți, cumpără, nu cumpără, și pleacă. Lumea a venit și a stat o zi întreagă, două zile, chiar patru. Și celălalt scop este că aici suntem foarte potenți, suntem singura țară din estul Europei care are patru galerii la nivelul cel mai înalt de târguri din afară, și câteva imediat sub. Dar nu exista un loc unde puteai să vii și să înțelegi toată scena, să-i înțelegi pulsul, comunitatea, contextul. Nimeni nu o să vină în România să ne viziteze pe mine sau pe Daniela, nu întreaga comunitate națională sau chiar internațională. Am creat acest moment și o situație în care poate să vină multă lume. Dacă un curator vrea să înțeleagă ce se întâmplă în România, este cel mai simplu mod de a o face, într-o zi poate să vadă galeriile principale cu artiștii cei mai pe val. Dacă trebuie să vii în România și să te plimbi prin tot Bucureștiul și apoi să mergi la Cluj și la Timișoara, e altă experiență.

ELLE: Există o efervescență în scena de artă locală, dar un număr relativ limitat de oameni interesați. Publicul larg mai află ceva doar când vinde Adrian Ghenie o lucrare la un preț exorbitant, este genul de știre care răzbate în mainstream, și care contribuie la perceperea artei contemporane drept intimidantă. Cum arată, de fapt, scena?
C.T.: Nu doar noi auzim, se aude internațional, pentru că Adrian Ghenie este unul dintre cei mai scumpi artiști din lume. Poate să sune intimidant, dar poate să sune și a mândrie. Asta este o știre pentru publicul larg, dar publicul interesat are foarte multe știri, Doi Joi trimite newsletter în fiecare lună care include toate show-urile din București și lumea poate să-și facă un circuit, în a doua zi de joi a lunii galeriile stau deschise până târziu, sunt evenimente. Și atunci cred că întrebarea este cum poți să prinzi la mijloc publicul acesta, între cei care aud doar o știre despre Ghenie și cei care deja știu ce se întâmplă. Cum culegi procentul acela de oameni interesați și care nu știu cum să intre în scenă? E ușor să spui: vino la târg! Ce trebuie să spunem este că participarea este egală cu înțelegerea. Cu cât mai mult participi, asta va egala cu sentimentul tău de încredere în cunoașterea și înțelegerea artei.
Cu scena de aici se întâmplă două lucruri: este și destul de mică cât să nu te pierzi în ea, dar și destul de mare ca să nu te poți plictisi. În București, de două sau trei ori pe săptămână, sunt evenimente super cool care vin din partea scenei de artă contemporană, tot ce trebuie să faci este să te conectezi ca să auzi despre ele și apoi să îți acorzi timpul. Asta este cel mai important lucru cu arta contemporană, trebuie să îți dai timp ca să ți se formeze și înțelegerea, și ochiul.
D.P.: Noi suntem foarte conștienți că există această senzație de intimidare, pare că este o lume pentru care trebuie să ai un cod ca să înțelegi ce se întâmplă. Dar cred că lucrurile sunt în schimbare și de o parte, și de alta, pentru că, așa cum spunea Catinca, trebuie să vină din ambele părți. Și pe lângă timpul pe care trebuie să îl dai, este vorba și de curiozitate. Dacă atitudinea este: „artă contemporană, pot să fac și eu asta”… Este vorba despre o curiozitate pe care o ai sau pe care ți-o dezvolți conștient. Poți să-ți propui, pentru următoarele de șase luni: când mă duc la expoziții, întreb sau citesc foaia de sală, lăsând un pic deoparte lucrurile astea. O altă chestie este că, cel puțin în București, apar crossovers între artă și design, multe galerii fac trecerea înspre collectible design și artă, design făcut de artiști. Și asta este o portiță de intrare, ești curios să vezi de ce formele astea, practice, sunt ceva dincolo de asta. Performance-ul este legat și de artele vizuale, și de artele spectacolului. Te duci prima dată la CNDB, poți să vezi un spectacol de dans contemporan, îți este mai simplu să intri ca spectator într-o sală de spectacol, decât într-o galerie unde ești și tu în lumină. Și poți să îți dai seama că acel performer are și o expoziție de sculptură, care are legătură cu ce-a făcut în dans. Toate aceste intersecții sunt instrumente pe care poți folosi, dacă vrei să te apropii. Dar e vorba de curiozitate, în primul rând.

ELLE: Întorcându-ne la întrebarea inițială, cum arată scena locală de artă contemporană din punctul vostru de vedere, ca artistă, respectiv galeristă, amândouă organizatoare ale RAD Art Fair?
D.P.: Mie mi se pare că publicul se diversifica, cel puțin la serile Doi Joi, apar persoane noi, apar oameni care își dau seama că vor să își petreacă altfel timpul liber, de exemplu cu familia. La Malmaison avem weekend-uri open doors, și sunt oameni care își dau seama că nu mai e de-ajuns să meargă la mall sau în parc. Devine și o modalitate de petrecere a timpului liber. Poate că nu vii neapărat să înveți conceptele complicate din expoziție. Sau la muzeu, în weekend sunt oameni care pur și simplu vin cum vezi în alte țări, duminica. Se întâmplă o groază de chestii, nici nu am timp să țin pasul cu ele. Te iau prin surprindere. Acum câțiva ani vedeai aceleași persoane peste tot.
C.T.: Faptul că merg aceiași oameni nu se întâmplă doar în România. Ca orice altă scenă, are followers. La Miami, la Basel, la Hong Kong sunt aceiași oameni, un core group. Întrebarea este cât de mare este, cât de interesat și cât adaugă la sistem. Ce se întâmplă acum în România este la un nivel incitant, și mă aud cu câte superlative vorbesc, dar suntem la un moment, aici, în care acum se întâmplă. Nu poți să mergi la New York și să simți efervescența asta, excitement-ul de început. Toată lumea simte când se schimbă ceva. Acest moment de schimbare îți schimbă viața socială. În orașele principale ale artei observi că scena este gata făcută, nu crește foarte mult. Pe mine mă interesează mult mai mult să fiu acum aici decât să fiu la Paris sau la New York. Vorbesc din experiența pe care am avut-o cu aceste orașe. Aici se întâmplă ceva pur și simplu mai exciting. Asta am vrea să vadă oamenii: sentimentul acesta că ceva se întâmplă și cum este să fii parte din acest val. Pentru că o să treacă, o să se consacre piața, o să meargă înainte într-un mod mai rigid. Dar acum e o junglă, poți să faci ce vrei, poate să vină oricine și să schimbe totul. Nu sunt foarte multe orașe din lume în care se poate deschide o galerie și în câteva luni să aibă un public interesat, să vină lumea, să se scrie despre ea, pentru că de obicei spațiul este suprasaturat.
D.P.: Și scena de aici este conectată internațional, nu este izolată, artiști internaționali expun aici, galeriile, spațiile de proiecte de-aici au colaborări în afară. Nu pot să zici că suntem noi între noi.
C.T.: Chiar sunt prea mulți artiști ca să poată fi acoperiți de galeriile existente. Noi nu vrem să fim în competiție cu scena internațională, cu târgurile internaționale. Nu aduci la București un public care se duce la Paris, ci ceva care este singular, specific. Nu-i va interesa pe toți, dar pentru cei interesați este un mare avantaj. Probabil că târgul va deveni mai important regional, noi vorbim după doar o ediție și ne pregătim pentru a doua, cu speranța că va fi o ediție la fel de bună, dacă nu chiar mai bună decât prima. Dar și târgul este un bebeluș, nu știm ce caracteristici o să aibă în viitor. Noi avem o viziune, dar el va fi și împins de participarea la el.

ELLE: După această primă ediție cu ce ați rămas, în comparație cu așteptările voastre?
D.P.: Ne trebuie o echipă mai mare și în rest… Noi știm că lucrurile s-au întâmplat atât de bine și pentru că, fiind prima dată, toată lumea a dat tot ce a avut, reacția publicului și a presei a fost peste așteptări. Ce am face mai bine este ce facem acum, organizăm mai din timp, mărim, dar nu dublăm, vrem o creștere organică, sustenabilă, un eveniment pe care-l să putem ține în mână, să menținem calitatea și relevanța. Și adăugăm RAD Design anul ăsta, la care ne gândeam și anul trecut. A fost de la început o idee că va fi o secțiune în sine, o expoziție curatoriată de collectible design. Încercăm să menținem ce a mers, nu avem ideea de a face totul mai mare sau diferit, să surprindem la orice nivel. Deja dacă este atmosfera, este foarte bine.
C.T.: Am avut o formulă câștigătoare la prima ediție, am fost foarte clare: galerii din România, ca să ne adunăm toți. Am vrut claritate. Normal, ca un copil care crește și începe să se cațere, sunt și riscuri, ne asumăm că va merge sau nu. O să crească numărul, am făcut aplicații, pentru că am avut foarte multe cereri. Nu am mai putut, fără să devenim politici, să facem lucrurile doar pe bază de invitație, pentru că toată lumea ar spune că nu ne invităm decât prietenii și poate să fie un pericol real. Avem un sistem foarte egalitar, se aplică cu un proiect, avem comunități de selecție mari, și atunci este o creștere și în metodologie, dar și în număr. RAD Design este făcut într-un sistem paralel și cu un director separat.
Avem și galerii care nu au mai fost, unele au vrut să vadă cum merge, altele nu s-au organizat în timp. Am deschis către galerii internaționale, care aduc un artist român, ca să creștem scena. Dacă invităm galerii internaționale, să contribuie la scopul nostru. Este o mare schimbare, pentru că dintr-o dată ajungi, de la alege dintre 50 de galerii din țară, la ceva aproape infinit. O galerie poate decide că este interesată de piața din România, își găsește un artist român la care s-a uitat de mai mult timp, dar nu a lucrat cu el. Ăsta este scopul, să dăm motive galeriilor internaționale să lucreze mai mult și mai serios cu artiști români.
D.P.: Nu doar să aducă un artist român, ci să își creeze o relație, ideal să o aibă deja.

ELLE: Cred că e important în acest punct să lămurim cum funcționează relația între artist, galerie, curator, colecționar, persoană care organizează un târg.
D.P.: E definiția unui ecosistem sănătos, în care fiecare își găsește rolul. Artistul face produsul, în toate formele. Și ai o serie de personaje care îl ajută să scoată toate astea din studio, din minte: ai producător, curator, galeriștii și colecționarul. Mai există instituțiile publice și private, fundații, aici e un gol la noi, pentru că ar trebui să existe mai multe sisteme de susținere. Ai dealer-ul sau adviserul de artă, ai și casa de licitații, cu rolul ei. E foarte interesantă, din experiența personală, această multiplicare de roluri, chiar dacă nu le faci pe toate în același timp. Eu sunt artistă, chiar dacă fac altceva în momentul respectiv. Cumva, la noi, este un moment care te împinge să faci multe roluri, dacă poți. De-a lungul istoriei artiștii și-au asumat și roluri de curator, manager cultural, galerist. Ele nu se anulează unele pe celelalte, întotdeauna e o experiență care te ajută. Asumarea mai multor roluri concomitent te ajută să gândești, ca artist, diferit. Când mă întorc în atelier, după câteva luni în care am lucrat doar la organizarea târgului, vin cu alte idei, cu altă abordare, nu sunt izolată, îmi dau seama mai bine cum funcționează lucrurile. Vin și cu această viziune: cum se simte artistul care e invitat în târg, în proiect, în Doi Joi, în orice?
C.T.: Târgul în sine este o platformă pentru fiecare rol. Daniela joacă rolul de galerist, creator cultural, artist, și eu joc rolul de galerist, creator cultural, colecționar. La târg am făcut eforturi să includem fiecare rol. O întrebare foarte importantă a fost pentru cine facem ce facem. Dacă ne scoatem din joc, sunt beneficii foarte clare pentru o galerie, pentru că aduci audiență, și pentru artiști, pentru că au vizibilitate și contextualizare. Dar există și beneficii pentru curatori. Anul trecut am avut un curatorial summit: e beneficiul de a veni împreună, și au timp și spațiu pentru o discuție despre rolul lor în ecosistem. La fel și colecționarii. Un colecționar nu este un cumpărător, ca la magazin. El este benzina mașinii, trebuie să joace rolul de a susține scena financiar, are mai multe roluri, poate fi și dealer; avem colecționari care promovează artiștii pe care îi plac.
D.P.: Sau au chiar o galerie sau un spațiu experimental în care își arată colecția.
C.T.: Sau își dau lucrările la muzeu, ca să crească instituțiile. Dar acest colecționar a crescut, la un punct, de la cumpărător la colecționar. Și-a restructurat gândirea despre motivele pentru care participă, pentru care aduce bani în sistem. Și apoi mai e un pas. Nu e doar colecționar, mai există și pasul spre patron, dacă îl faci. Susțin sisteme, înțelegând că trebuie să susțină artiștii sau activitățile de care le pasă.
Anul trecut am avut un talk cu scriitori, despre critica artei. Acum, Mihaela Dedeoglu aduce împreună scriitori și critici culturali, și e un lucru foarte important, deși vag ca idee. De asta avem cuvinte ca summit. Scriitorii, curatorii, galeriștii au motiv să vină, și când i-ai dat fiecăruia un motiv individual, sunt toți împreună. Asta am încercat să facem cu RAD House, o altă serie de evenimente pe secțiuni, în care îi aducem împreună. A fost o interacțiune interdisciplinară, între rolurile din ecosistem, și s-a născut o transparență care creează calitate.
D.P.: Între două ediții anuale ale târgului, trebuie să menținem acest momentum prin aprofundarea unor discuții și relații. Poate nu îți e frică să ai și discuții mai controversate. E nevoie să te întâlnești și să avem un feedback cât mai real, să ne dăm seama ce a lipsit.
C.T.: Noi am știut că munca împreună este mai directă către nevoie. Primul eveniment RAD House a fost la mare, cu colecționari, galeriști, artiști, iar grupul a spus că ar vrea să înțeleagă istoriile personale ale galeriștilor. Ca galerist petreci mult timp vorbind despre artist și nu ai o oportunitate să spui de ce și cum a început galeria. Ce scopuri a avut, cum s-a schimbat? Dar RAD House este diferit de RAD Fair. RAD Fair este făcut cu energia asta, cu toate galeriile, are o identitate în sine și scopurile lui. Noi facem foarte multe lucruri, cu scopuri specifice la fiecare proiect.

ELLE: E necesar pentru vizitatorul de rând să înțeleagă tot ecosistemul, sau e suficient să vadă lucrările și să relaționeze emoțional cu ele?
D.P.: Asta e deja o experiență extraordinară. Dacă mai și petrece timp în sculpture park și ascultă una dintre dezbateri, asta luminează lucrurile. Și galeriile, majoritatea, sunt din București, le poți urmări în tot timpul anului. Asta poate să-ți deschidă fereastra spre locuri sau oameni despre care nu știai.
C.T.: Așa cum există o experiență diversă între noi, la fel e și cu vizitatorul. Poți să te uiți la o lucrare, sau să nu plătești bilet și să vizitezi gratuit parcul de sculptură. Sau să stai patru zile, să participi la tot. E o dedicare către celălalt. Dacă stai patru zile e timpul tău, energia ta. Cât o să obții înapoi? La momentul în care intri în sistem devii și mai important pentru sistem.

ELLE: E și un aspect educativ al acestei inițiative?
D.P.: Da, și nu ne referim doar la educația în formă de workshops. Va fi și anul ăsta RAD Kids, dar e și toată partea de educație prin simple discuții, informale, neprogramate, fără o temă anume. Nu ne propunem să luminăm pe nimeni, decât dacă oamenii vor. Cine pune întrebări află și răspunsuri.
C.T.: Avem program pentru copii și pentru tineri care include și workshop-uri, și tururi, avem discuțiile, și avem și vizitele, Gallery Night, unde galeriile sunt deschise târziu, sunt foarte multe oportunități, nu să deschizi ochii, că mi se pare patronising să spui asta, dar să fii deschis.
D.P.: Nu am pomenit despre publicații, dar va fi prezentă P+4 Publications, editura Alinei Șerban și a Ștefaniei Ferchedău, cu o selecție de cărți, albume despre scena de artă din România, probabil și lansări, discuții.
C.T.: Și vom lansa primul volum al revistei Galeria. Mă doare capul când mă gândesc la câte lucruri facem.
D.P.: Dar nu doar noi. Avem un sistem sau, cel puțin, creăm un sistem.
C.T.: Cea mai mare zbatere este cum putem să luăm lucrul pe care l-am făcut și să creăm sistemul care să îl facă să meargă, pentru că este imposibil să ne ținem doar noi de el. Și nici nu am vrea, pentru că ai nevoie de toți și de idei creative de la toți.
D.P.: Și trebuie să fie și self-sustainable.
C.T.: De asta munca mea și a Danielei acum este să punem totul în loc, ca în ianuarie să meargă doar cu viziunea noastră, dar nu și cu fiecare virgulă. Să aibă o forță proprie și să capete și altă creativitate. Dacă ne uităm la evenimentul ăsta, care e o platformă, este foarte amplu, sunt atât de multe roluri pe care le susține și atât de multe lucruri pe care le face încât este impresionant. Dacă este atât de multă lume implicată ca să meargă, înseamnă că într-adevăr este dorit. Și mă întorc la primul lucru spus: în momentul la care suntem în România, lucrul ăsta e și dorit, dar există și resursele ca să meargă înainte.

ELLE: Care au fost factorii care s-au aliniat ca să se ajungă într-un astfel de punct?
C.T.: Galeriile, unele muncesc în România de 20 de ani, nu sunt toate, cum am venit eu, acum trei ani.
D.P.: Și spațiile de artă și organizațiile nonprofit care își fac treaba pe lângă sistemul de piață de artă, ajută artiștii cu fonduri, să facă show-uri mai experimentale, toată lumea a contribuit.
C.T.: Apoi, și lucrurile mai populare, trebuie să fim onești. A fost și Art Safari, a fost și Artmark, sisteme care au adus arta mai aproape de public.
D.P.: Și au făcut-o cool… să faci un tur de noapte cu șampanie devine cool.
C.T.: Ca orice altă schimbare, pentru că suntem într-un punct de schimbare a paradigmei, a început cu oamenii care au creat bucățile lor. Și atunci a fost multă energie și a crescut încet-încet. Toată energia dată de creatorii culturali în acești ani a dus la acest moment care poate să devină mult mai mare. Să nu uităm și de susținerea de la Guvern. OK, că ne-am dori să fie mai multă, că ar trebui să fie lucrurile mai nuanțate… În următorii ani vor apărea trei fundații private în București, despre care știm noi, probabil sunt mai multe. Și este important, este o diferență care se vede dacă mergem la Torino sau la Milano, unde sunt foarte multe fundații bazate pe lucrările unui artist sau pe-o colecție. Sau sunt colecții private deschise publicului. Și lucrul ăsta lipsește, dar știm că acum se creează. Și le trebuie un sistem de susținere. Dacă un colecționar își deschide colecția spre public, trebuie să știe că publicul se duce să o vadă. De-abia acum ajungem la momentul la care publicul înțelege: pot să am acces văd o colecție privată, nu ca la un muzeu, ci într-un spațiu privat care are o teorie, idee curatorială, un sistem. Totul este în creștere, parte dintr-un val.
D.P.: O altă dovadă sunt expozițiile Picasso și Brâncuși, inițiative private, care au avut foarte multă susținere publică, dar toată lumea s-a adunat să facă chestia asta. Copilul meu de patru ani a putut să vadă pe viu Picasso și Brâncuși, la noi. Sunt chestii la care nu ne-am fi gândit acum câțiva ani. Poate acum le și luăm de-a gata, le-au făcut MARe și Art Encounters pentru că au bani, dar puteau face orice altceva cu banii aia.
C.T.: Cultura are nevoie de bani, nu este ceva care să aibă orice conotație negativă. Dar să nu uităm esențialul: cât de interesant este acest moment. Folosiți oportunitatea, pentru că este un moment și nu este infinit, și avem acces la el.

ELLE: Până unde se duce, la modul ideal, acest moment? Care este cel mai bun scenariu?
C.T.: Anul trecut am avut la târg o discuție criticată pentru numele pe care l-a purtat, The New Berlin. Noi am văzut ce se poate întâmpla, Bucureștiul nu este primul oraș în care se întâmplă asta. Reacția a fost: de ce comparăm Bucureștiul cu Berlinul? Dar Berlinul acum 15 ani nu avea sisteme de artă și astăzi este un oraș central, unde pot să vezi cele mai exciting show-uri și cei mai buni artiști. Bucureștiul are oportunitatea să devină un centru artistic, pentru că un astfel de centru nu se va crea la Paris, artiștii tineri nu au bani să stea la Paris, toată lumea caută the next thing. Cred că Bucureștiul are o șansă să fie în circuitul de artă internațională, poate nu ca un jucător mare, dar un jucător real, un punct de interes.
D.P.: Eu mă gândesc mai mult pe plan personal, nu va mai fi nevoie să te dai peste cap, să faci cinci lucruri în același timp, și lucrurile în jurul tău să meargă. Când este un sistem în care poți să respiri și să vezi creștere. Atunci este un sistem sănătos, când îi găsești pe toți jucătorii și fiecare știe ce are de făcut, cum să relaționeze cu ceilalți, să nu mai trebuiască să le faci pe toate, poate doar for fun. Și acum este fun, pentru că știm că este momentul în care să dăm, e important să facem asta acum și ne motivează să știm că este momentul potrivit, cu partenerii potriviți, că lumea din jurul nostru este implicată și înțelege. Nu este în van, nu simțim că ne luptăm cu morile de vânt.

Citește și:
Regizorul Gabriel Sandu provoacă normele în teatru: „Mă folosesc de teme pop ca să abordez subiecte mai profunde'

Foto: Tudor Cucu, RAD Art Fair

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK