Când am decis să umplem spațiul gol lăsat de nevoia unei târguri de artă în București, știam că ceea ce facem depășește cu mult stadiul de târg de artă în sine. Piața de artă din România abia începe să-și contureze adevărata formă, iar noi credem că are un potențial imens, având în vedere curiozitatea și interesul autentic pe care le-am observat în ultimii ani în galeriile de aici. Așadar, târgul contribuie activ la această perioadă esențială în dezvoltarea scenei artistice, nu doar prin cele câteva zile în care este deschis – care, în sine, reprezintă o ocazie unică ce adună cei mai importanți actori ai săi –, ci și prin programul său pe tot parcursul anului, inclusiv discuții, vizite ghidate, ateliere, articole, evenimente educaționale private și publice etc.
Urmând această misiune, am inițiat și această serie de articole, alături de diferiți invitați care ne vor oferi perspectiva lor asupra ecosistemului artei contemporane și diferitelor roluri din interiorul acestuia, problemelor presante ale momentului, dar și reușitelor și inovațiilor din domeniu.
Mihai Pop ne vorbește în continuare din perspectiva de galerist. Prezență binecunoscută în lumea artei, în special cea internațională, care nu se ferește să provoace discuții reale, atunci când e nevoie, echilibrând dinamicile de grup cu obiectivitate și oferind generos din experiența sa îndelungată, Mihai a fost de la început alături de RAD. Urmează răspunsul său la starea actuală a scenei, într-o formă directă, marcată de o anumită urgență și o binevenită și necesară privire critică, abordare pe care voi căuta să o provoc și din partea următorilor invitați. Vor urma, în acest dosar, și alte texte de analiză și opinie, la libera alegere a galeriștilor, artiștilor, colecționarilor, curatorilor invitați să scrie, o diversitate de texte scurte din care sperăm ca publicul să afle lucruri mai mult sau mai puțin bănuite despre bucătăria domeniului.
Mihai Pop este co-fondator al Galeriei Plan B, spațiu de producție și expunere al artei contemporane deschis la Cluj în 2005, și la Berlin în 2008. A fost Comisar al Pavilionului României la ediția din 2007 a Bienalei de Artă de la Veneția și curator al expoziției lui Adrian Ghenie „Darwins Room' la ediția Bienalei de la Veneţia din 2015, iar în 2019 coordonator de producție pentru același eveniment.
„Artele vizuale sunt percepute în imaginarul local mai degrabă ca o activitate vocațională (pe care o face oricine, mai ales în timpul liber), astfel că profesionalizarea lor progresează lent în România; dacă în literatură și artele spectacolului discuția despre a plăti munca artiștilor este deja pe tapet – de altfel aceste domenii beneficiază de un aparat critic consistent, și în consecință de o dezbatere pe măsură despre valoarea socială a artistului – în artă suntem încă propriile noastre victime, asupriți de autocolonizarea tenace exersată în ultimii 15 ani: funcționăm pe regulile altora, într-o scenă globală, care numai a noastră nu este, și amânăm de fiecare dată discuția atât de necesară despre scena de artă de acasă.
În ultimii ani se fac multe expoziții: crește numărul galeriilor și colecționarilor, de la vlădică până la opincă toată lumea face, dar întrebarea care se pune acum, în regim de urgență, este cum facem? Prea des expozițiile (bune sau nu) sunt făcute pe nervii artiștilor sau ai familiilor lor, cu eforturi disproporționate și lipsă a procedurilor. Lipsesc deopotrivă cultura cuvântului dat și cea a relațiilor contractuale – Contractul de împrumut, chiar și acolo unde există, nu e respectat, probleme apar mereu cu asigurarea lucrărilor și transportarea lor în condiții proprii. Într-un cuvânt, mimăm aparențele lecțiilor (ne)învățate în lume. De la galerii și instituții private (acestea din urmă fac mare caz de relevanța expozițiilor-gigant pe care le organizează, ar fi bine dacă și culisele organizării ar fi la fel de bune!) și până la muzee și programe publice, ne aflăm cu toții într-o precaritate bine cosmetizată. Dacă am fi realiști, am face mai puțin, dar mai consistent, respectând artiștii și colaboratorii și dreptul lor de a trăi din munca lor.
RAD își propune, printr-o serie de articole ce va urma în paginile acestei reviste, să genereze o discuție cuprinzătoare și la obiect despre cum facem lucrurile în scena de artă românescă de azi, ca parte din efortul de profesionalizare cu care suntem cu toții datori. Suntem conștienți că mediul privat al galeriilor comerciale nu e neapărat un trendsetter, dar de undeva această muncă de clarificare trebuie pornită. Probabil că ar fi mai nimerit ca discuția să fie generată de către instituțiile publice, dar niciodată nu a fost, și nici semne nu sunt în această direcție. Din contră, felul în care Ministerul Culturii a ratat întâlnirea cu scena independentă în ansamblul ei în timpul pandemiei, făcând – vorba unui prieten – ghosting (dispărând fără nici o explicație chiar în momentul în care protocolul ajutorului către mediul cultural era stabilit) a marcat pentru mult timp de acum înainte relația problematică cu autoritatea publică.
Iar în ceea ce privește relația particulară cu scena artelor vizuale, pavilionul României la Bienala de Artă de la Veneția – mai precis eșecul permanent al autorității de a facilita cu adevărat organizarea sa, rămâne tema-turnesol, mai ales în aceste zile în care, cu aceeași întârziere de acum tradițională, s-a anunțat echipa care va expune în pavilionul românesc din acest an. Anunț venit întotdeauna cu un an mai târziu decât celelalte pavilioane și răpind mereu proiectului câștigător șansa unei realizări corecte, fără heirup și stres. Și aceasta în condițiile în care România are două pavilioane la Veneția! Neînțelegerea totală a mecanismelor care fac o expoziție relevantă și percepția eronată că pavilionul este doar o mare vitrină pe un bulevard important (ce trebuie să beneficieze de cât mai mult PR) este lipsită de etică profesională. De aici și în acești termeni trebuie, cred, pornită discuția…'
Tocmai pentru că a ales să vorbească și despre Veneția – având o experiență consistentă a contextului Bienalei, din perspectiva de comisar (2007), curator (2015), coordonator al producției expoziției din Pavilion (2019), l-am rugat pe Mihai să ne povestească despre felul (datoria și limita) în care un galerist sprijină participarea artiștilor la Bienală.
„O bună parte a muncii noastre este susținerea artiștilor în afara programului galeriei, dar aici se impune dintru început stabilirea unei limite clare, care face diferența dintre a susține și a influența decizia curatorială; rolul nostru este să punem la îndemâna instituțiilor de artă – fie ele galerii municipale sau mari muzee ale lumii – informație despre practica artiștilor pe care îi reprezentăm sau cercetăm, facilitând astfel research-ul curatorilor (și asta doar la solicitarea lor, altfel e spam), dar fără a interfera cu libertatea lor decizională. Susținerea galeriei dată artiștilor (odată invitați într-o Bienală, precum cea de la Veneția) intră sub managementul / subordonarea proiectului, astfel galeria facilitează un scenariu expozițional pe care nu l-a generat, dar care îi aduce, prin artiști, beneficii de imagine ce nu sunt de neglijat. Totuși, motorul prim al acestei susțineri este relația artist – galerie atâta timp cât o galerie bună înțelege să-și sprijine artiștii în cele mai importante momente ale carierei lor.
În ceea ce privește contextul românesc, chiar pentru că suntem încă în proces de clarificare a mecanismelor, lucrurile sunt mai complicate; ne împărțim deseori între multiple roluri în încercarea de a umple lacunele sistemului, fiind (chiar dacă nu în același timp) curatori, manageri și negustori. Cu toate acestea, pentru o clară separare a puterilor în scena de artă, am fost întotdeauna de acord că galeriștii nu au ce căuta în juriul care decide proiectul ce va reprezenta România la Veneția. Aceasta este o limită care nu trebuie nicicând trecută.'
L-am provocat apoi pe Mihai să ne împărtășească o amintire personală, sau o întâmplare din timpul uneia din experiențele sale de la Veneția, în calitate de curator. Ne bucurăm să includem aici această aminitire-capsulă din septembrie 2015, când Mihai a fost curatorul pavilionului Adrian Ghenie – „Darwins Room'.
„17.09.2015
Situația cea mai interesantă cu care ne-am confruntat se petrece chiar acum, în timp ce scriu acest text. M-am ocupat anul acesta, în calitate de curator, de Pavilionul României la Bienala de Artă de la Veneția, unde expune Adrian Ghenie, vechi prieten, artist și co-fondator al Galeriei. Nu relația, poate bizară, între rolurile de galerist și de curator la Veneția este situația neobisnuită pe care vreau sa o povestesc, ci relația noastră, a tuturor celor implicați în organizarea Pavilionului, de la artistul însuși la custozii de pavilion, cu paznicul expozitiei: Emanuele. Dată fiind valoarea de asigurare mare a lucrărilor din expoziție, compania de asigurări ne-a impus, pe lângă un sistem de alarmă imbatabil, un paznic permanent (Pavilionul României fiind probabil singurul pavilion cu gardian din bienală!). Astfel l-am întâlnit pe Emanuele. A venit din prima zi și nu a a mai plecat. A solicitat oficial să rămână doar el până la sfârșit, în noiembrie. Șapte luni, nici o zi lipsită. Emanuele s-a îndrăgostit iremediabil din prima clipă de expoziție. Momentul declanșator a fost – din câte mi-a mărturisit – vederea unui mic desen din expoziție reprezentând o femeie în vârstă, coafată și îmbrăcată ca-n alte vremuri, de fapt un studiu pentru seria de picturi Pie fights. În acest portret și-a recunoscut mama. A devenit repede un membru important al familiei Pavilionului, cu care se mândrește, pe care îl explică cu pasiune (precum un curator) tuturor celor interesați. Supervizează curățenia săptămânală de frică să nu se întâmple ceva lucrărilor, urmărește atent vizitatorii, îi ceartă dacă nu se uita cu atenție și dacă nu petrec suficient timp în fața lucrărilor, dacă sunt zgomotoși sau indiferenți. Face fotografii cu scene interesante de peste zi, citește texte suplimentare pentru a înțelege lucrările artistului și dă mai departe toate acestea cu insistență. Îi organizează pe custozi și îi ceartă dacă întârzie sau dacă nu sunt suficiente broșuri pe pupitru. E autoritatea supremă, sacrosantă, a Pavilionului, micul său dictator. Iar expoziția e prima lui casă. În afara ei, nu există realitate. Custozilor le e frică, curatorului îi e groază, artistul e fascinat.'
Citește și:
De vorbă cu Raj-Alexandru Udrea despre artă și activism: „Am început să dezvolt, să creez și să aduc în scena queer locală performance-uri diverse’
Foto: vederi din expoziția Adrian Ghenie: Darwins Room, Pavilionul României, a 56-a ediție a Bienalei de la Veneția, foto Mathias Schorman, prin amabilitatea artistului și a Plan B Cluj/Berlin; portret Mihai Pop: Ovidiu Șandor