EXCLUSIV ELLE: Jodie Foster, din inima întunericului – despre True Detective, sezonul 4

Jodie Foster se întoarce pe micile ecrane cu rolul unei polițiste în True Detective: Night Country, o provocare uriașă pentru mai oricine, dar nu și pentru veterana care și-a croit cu perseverență și inteligență o carieră impecabilă. ELLE a stat de vorbă cu ea chiar înainte de premiera noului sezon.

Nu e cel mai fericit lucru să-ți întâlnești eroii, se spune, și după mulți ani de jurnalism pot să confirm că lucrul acesta este adevărat. Însă nu e mereu cazul. La asta mă gândeam în cele aproape trei ore de așteptare pentru o conferință de tip roundtable, cum se tot fac în aceste vremuri, cu Jodie Foster, actriță, regizoare și una dintre eroinele mele, nu doar pentru realizările ei extraordinare (deloc o exagerare), cât pentru aerul de integritate și competență care a însoțit, într-o carieră de aproape șase decenii, talentul ei redutabil.

Foster a jucat de la trei ani. La 14 apărea deja în al doilea film al său regizat de Martin Scorsese, legendarul Taxi Driver, și are atâtea premii ale industriei de film (incluzând Oscaruri, Globuri de aur, BAFTA, Palme d’Or etc.) încât ar putea să dăruiască și altora. Pe lângă faptul că a studiat cu succes (magna cum laude) literatură afro-americană la Yale, a jucat, regizat și produs proiecte cu succes și la critici, și la public, de la The Accused la Contact, Nell, Carnage, până la episoade din House of Cards sau Black Mirror. Lista poate continua mult de-acum înainte… și nici nu am menționat încă rolul Clarice Starling din Tăcerea mieilor, acel gen de performance care schimbă cu totul abordarea breslei față de un tip de rol. Sau, poate mai important, rolul asumat public relativ recent, în 2013: acela de inspirație pentru comunitatea LGBTQIA+, după ce, într-un discurs memorabil la primirea premiului Cecile B. DeMille, a vorbit lumii întregi despre relația sa cu o femeie, probabil la acel moment cea mai proeminentă, respectată și puternică femeie din industria filmului care făcea asta.

Pregătisem câteva întrebări cu speranța că voi apuca să pun cel puțin una sau două, despre cel mai recent proiect al său, rolul detectivei Liz Danvers din cel de-al patrulea sezon al aclamatei serii True Detective: Night Country, sezon pentru care este și producătoare executivă. Proiectul scris și regizat de Issa López continuă antologia lansată de Nic Pizzolatto cu un formidabil succes în 2014, plasându-și povestea, de data aceasta, în noaptea înspăimântătoare care se așterne pentru aproape două luni peste un orășel fictiv din Alaska, Ennis. Aici ajung detectivele Danvers (Foster) și Navarro (Kali Reis) să investigheze inițial dispariția, și mai târziu moartea unui grup de cercetători de pe o stație științifică, și apoi să conecteze incidentul cu o crimă nerezolvată petrecută cu ani în urmă. Danvers este, dintre cele două, genul acela de polițistă rațională, care se concentrează pe întrebări, indicii, deducții logice, fapte obiective, în vreme ce partenera sa mai tânără, Navarro, este indigenă și pe deplin conectată la instinctele proprii, dar și la credințele locale conform cărora natura și supranaturalul nu sunt doar concepte, ci parte integrantă a vieții în acele locuri îndepărtate și întunecate. Pentru că acesta nu este încă un simplu serial cu detectivi, îți spun fără spoilere că eroinele vor descoperi și vor avea de gestionat noaptea din propriile suflete ca să poate descifra enigma pe care o au de rezolvat; așa încât întunericul acesta neliniștitor și nesfârșit devine un laitmotiv al proiectului în cele mai mărunte detalii ale lui.

„Este interesant”, începe Foster elocventă cum mă așteptam, întrebată despre noaptea aceasta, „pentru că primul episod este foarte întunecat, dar este și luminos, fierbinte. Nu cred că a fost vorba doar despre noapte, dar cred că este ceva legat de atmosferă, de locațiile în care am filmat. Primul lucru pe care îl faci când știi că o să lucrezi la True Detective este să întrebi unde are loc povestea, pentru că locul este atât de important pentru a crea un fundal pentru aceste personaje, pentru viața lor interioară. Deci am crezut că noaptea aceea întunecată și geroasă din Alaska de Nord, cel mai îndepărtat loc de pe pământ, s-a conectat într-un mod straniu mai mult la ideea de natură, de lume care se cască cumva, mi se pare că este o imagine frumoasă și am rezonat cu ea.”

Au filmat în Reykjavik, povestește ea, vreme de 7 luni, timp în care întreaga echipă a gătit, mâncat, cântat, ieșit în oraș împreună, creând astfel un sentiment de familie greu de egalat în lucrul la producții mai scurte și mai aproape de casă. Și care a fost dificil de lăsat în urmă. „Să știi că e greu. Ajungi să simți că echipa este ca o familie, mai ales când este un proiect de asemenea durată, într-un fel de vacanță aventuroasă. A fost o experiență de lucru într-un mediu extraordinar. Chiar unii dintre actori au făcut un album muzical în timpul cât a durat să filmăm. A fost experiență completă, și chiar a fost greu să ne luăm la revedere. A fost foarte emoționant. Cu Issa încă am mai rămas în legătură. Îmi dau mesaje cu Kali constant, pentru că ai aceste experiențe în context, și nici măcar nu pot să explici cum te aduc ele mai aproape. Nu le poți spune nici măcar prietenilor sau familiei cât de apropiat ai devenit de ceilalți. Încerc să mă gândesc dacă au fost alte experiențe similare. Cred că sunt diferite când ești tânăr, la 18-19-20 de ani ești într-un film cu alți copii de vârsta ta, ieșiți noaptea, dansați. Poate că e un sentiment diferit, se simte ca atunci când pleci de la liceu. Cred că acum a fost o experiență mai matură, dar la fel de puternică.”

Issa López, creatoarea și regizoarea sezonului, spune Foster, e regizoarea ei preferată din toate timpurile, și nu neapărat pentru că este femeie. Nici măcar nu ar spune că genul regizoarei a determinat neapărat perspectiva puternic feminină a show-ului. „Cred că da, e o poveste explorată dintr-o perspectivă feminină. Dar doar pentru că ai femei protagoniste nu înseamnă automat o perspectiva feminină. Am văzut și am jucat în filme în care ce protagonista era femeie, dar totul era despre perspectiva regizorului bărbat, de aceea cred că este minunat că avem o femeie care regizează și care este interesată să exploreze nuanțele și complexitățile, dualitatea, dezordinea vieților femeilor, corpurile femeilor, care sunt autonome, puternice, au voință proprie. Cred că filmul împrumută din această perspectivă, chiar și în privința acelei conexiuni puternice, feminine, cu pământul, și puterea cumva spirituală care rezultă din asta, răzbunarea mamei natură. Sunt mândră că Issa a putut să identifice aceste lucruri și să le pună pe ecran, fără să recurgă la stereotipuri vechi, ciudate, la idei și prejudecăți despre ce înseamnă să fii femeie.”

În fapt, insistă Foster, „regizorul meu feminist preferat e Jonathan Demme. Dar Issa este combinația perfectă între a fi deschisă la schimbare, entuziastă, se poartă extraordinar cu actorii, e înțelegătoare în legătură cu ceea ce fac ei, dar și o persoană foarte vizuală, foarte bună pe partea de cinematografie, care știe ce vrea în termeni de regie, dar este și complet deschisă când vine vorba de a spune: ‘replica asta este oribilă, cine-a scris-o?’. Și este și prima persoană care iese la dans în ring, deci ce poate fi mai bine? Chiar cred că avem un fel de sincronicitate… Ea nu este la fel de bătrână ca mine, dar amândouă am trecut de 40 de ani și e ceva legat de asta, de înțelegerea felului în care lucrezi, în care te miști în lume. Îmi place faptul că este atât de abrupt de sinceră, că vine și spune ce are de spus, iar stilul ei ca lider este perfect pentru mine. Sunt uimită că, în 58 de ani de carieră, este preferata mea.” În plus, continuă Foster, „este o persoană deschisă, în contact cu propriile emoții, dar este de asemenea o intelectuală. Cred că este un farmec care ține de complexitatea ei. Iar eu chiar am avut senzația de sincronicitate în relația de muncă cu ea.”

López a adus în proiect, pe lângă povestea clasic polițistă cu subtonurile ei supranaturale, o mulțime de teme contemporane care ne pot ține treji noaptea, de la dezastre ecologice la distincția între dreptate și justiție, până la relația majoritarilor din orice comunitate, până la urmă, cu minoritarii, acei alții pe care societatea tinde să îi împingă întotdeauna spre margini. Cum era de așteptat, sezonul tratează și tema violenței împotriva femeilor, dar și practica mereu la modă de a le reduce la tăcere, și nu face eroine nepătate din protagonistele show-ului. Dimpotrivă, cele două eroine sunt complexe și au istorii personale mai întunecate decât atmosfera din Ennis, Alaska, iar unul dintre jurnaliștii prezenți în conferință aduce vorba, în contextul complexității poveștii, despre rolul lui Foster din Tăcerea mieilor și despre impactul considerabil al acelui film asupra genului. A știut cumva Foster, lucrând la film cu mai bine de 30 de ani în urmă, că se va dovedi atât de influent?

„Nu cred că ne-am dat seama de asta când făceam filmul, dar cu siguranță mi-am dat seama după, poate și pentru că a fost atât de puternic pentru mine. Este un film minunat și cred că a schimbat multe în felul în care se fac filme, cred că este o referință care i-a schimbat oameni. Dar în mod ciudat cred că am știut asta din momentul în care am citit scenariul, și pentru că simțeam același lucru față de roman. Romanul lui Thomas Harris a fost atât de extraordinar încât l-a inspirat pe Ted Tally să producă opera vieții lui și, în linii mari, primul lui draft a fost filmul pe care l-am făcut până la urmă. Toți cei care s-au alăturat, regizorul Jonathan Demme, eu, Anthony Hopkins, Tak Fujimoto (cinematografie, n.red.), Howard Shore (coloană sonoră, n.red.), cred că toți am produs cea mai bună muncă a vieților noastre și într-un fel poate că nu ne vom apropia niciodată de acel nivel. În mod ciudat este și regret acolo, ceva dulce-amărui: vom mai fi vreodată la fel de buni? Dar totul pentru că era inspirat de acea carte, care era foarte profundă, pe care nu o puteam înțelege în totalitate, și care cred că a devenit parte din subconștientul colectiv. Și cred că și True Detective are asta. Ciudățenia acestor oameni, ideea că morții umblă printre noi, felul în care s-a trezit natura, această idee feminină a naturii care se trezește pentru că noi, oamenii, am făcut aceste lucruri planetei. Cred că toate aceste lucruri sunt parte din anxietatea noastră, parte din temerile care trăiesc în noi, care sunt specifice acestui moment din istorie. Cred că și din acest motiv a fost o experiență care-ți schimbă viața, și chiar cred că în viitor îi va influența pe alții.”

De obicei pentru Foster introducerea într-un rol începe cu o carte, uneori chiar cu un cuvânt, înainte să ajungă să se angajeze într-un proiect sau să dea viață unui scenariu. Despre asta vreau să știu neapărat când îmi vine rândul, întrebând-o ce rol a jucat limbajul, de care e atât de fascinată, în construcția personajului Liz Danvers, dar și în a întregii atmosfere din True Detective: Night Country. „Ei bine, sunt o cititoare”, spune, „și acesta este felul în care am crescut, iubesc cărțile și nimic nu mă mișcă mai mult decât cuvintele. Acesta este felul în care cred că mă pun într-o anumită poziție, unii oameni ajung să facă asta vizual, alții o fac cumva fizic, dar eu sunt o persoană cuvintelor, cred că la asta mă refeream atunci când am spus ce ziceai. Și poate că în cazul acesta frumusețea scenariului a constat în faptul că este atât de bine scris, că înțelegeai din felul în care este scris locul acela. Spre exemplu, atunci când în scenariu și în film unul dintre personaje spune ‘she’s awake’, este ceva atât de puternic să auzi asta. Și când îi auzi pe cântăreții nativi (throat singers, cum îi descrie pe nativii care asigură tradițional o parte din fundalul sonor; n.red.) poți să auzi recurent acest refren, și am știut și am înțeles că acele cuvinte ne vor introduce în întreaga experiență.”

Când a citit pentru prima dată scenariul lui López, scris cu ea în minte, deși inițial personajul era mai tânăr decât Foster, a știut imediat că vrea să fie parte din proiect, dar și ce vrea să schimbe la el. „Îmi plăcuse foarte mult și primul sezon din True Detective, și cumva am simțit că acesta e pasul următor după el, deși mi-au plăcut și celelalte. Dar am simțit că sezonul patru este un descendent direct al primului. Am simțit că e mult de lucru pentru Danvers, nu simțeam că e un personaj gata format, am fost atrasă de personaj, dar într-un fel am simțit că este doar conturat sumar și că mai e de lucru la ea, așa că am schimbat destul de multe lucruri. În primul rând eu sunt mult mai în vârstă decât personajul inițial, care de-abia ce avusese un copil, cu trei sau patru ani înainte. Asta e foarte diferit de viața pe care o duc eu acum, la această vârstă, de cum ne simțim că suntem pe măsură ce înaintăm în viață, așa că am decis să punem tragedia lui Danvers în trecutul mai depărtat, și asta a schimbat totul. Cred că am și lucrat cumva în sens invers la acest personaj, amândouă, eu și Issa, ne-am dorit ca personajul Navarro să fie cel central, ca perspectiva ei narativă să fie în centrul serialului, să punem accentul pe călătoria ei în viață, și cred că am gândit-o pe Danvers în sensul de a susține această poveste primară, am vrut să creăm o Danvers care să sprijine calea lui Navarro.”

Decizia ei și a regizoarei are legătură cu vocea nativă autentică ce ar fi trebuit să conducă către dezlegarea poveștii, dar și cu înclinația lui Foster de a deschide căi mai line pentru actrițe mai tinere, la început de drum. Când cineva o întreabă ce sfat și-ar da sieși când era foarte tânără, dar și tinerelor de azi, spune fără ezitare: „Variantei mele foarte foarte tinere i-aș spune că își permite să spună ‘nu’. Nu știam asta atunci, credeam că trebuie să fiu un copil bun și că asta înseamnă să fac orice îmi cere oricine altcineva să fac, să fiu cine vor alții să fiu, să fiu acolo pentru a urma o cale pe care ne-o arată alții. Cred că am îndurat în tăcere multe lucruri, e ce se întâmplă deseori când ești tânăr și când îți dorești să fii acceptat, dar văd acum oameni mai tineri și îmi dau seama că au încrederea în ei înșiși încât să spună ‘Nu, nu vreau să fac asta, nu vreau să arunc acel bol de spaghetti într-o scenă de încă 400 de ori’ sau orice altceva ți se mai cere. Sunt capabili să spună NU în feluri în care eu nu am putut. Cât despre tinerele actrițe, să știi că mă gândesc tot timpul la ele, le văd pe toate aceste fete care au aproximativ 20 de ani și cu care lucrez, care joacă rolurile fiicelor mele, sau joacă în filme pe care le regizez. Simt că sunt foarte protectoare cu ele pentru că această industrie te poate înghiți și vreau să fie sănătoase și să aibă vieți sănătoase. Vreau să le spun să renunțe la social media, să nu se mai îngrijoreze în legătură cu felul în care arată, să le spun că au mult timp la dispoziție, și să se asigure că viața personală este prima dintre prioritățile lor.”

Revine, în final, la povestea din serial și la legătura acestui sezon cu primul, cu acel sentiment de început sau sfârșit de lume care predomină în atmosfera proiectului, rezultat al unei viziuni puternice și singulare, dar care continuă într-un sens munca începută de alt creator. „Cred că în acest caz ne-am întors la strămoși, este ceva legat de elementele supranaturale, o conexiune cu destinul, un concept al unei lumi vechi, cu o prezență supranaturală care este foarte puternică, aceasta este o mare schimbare. Și mai este și această voce maternă, feminină, care este foarte diferită de sezonul precedent. Dar cred că frumusețea la un asemenea proiect este că, fiind o antologie, este atât de diferit de la un sezon la altul. Iubesc antologiile, am regizat un episod din Black Mirror și cred că a fost una dintre cele mai bune experiențe pe care le-am avut.”

Perspectiva ei, de persoană care joacă, produce, regizează uneori, e una care apreciază și onorează perspectivele altora, mai ales când au o forță ce trece ecranul, cum în mod cert o face această serie puternică, bine gândită, care lasă întrebări nerezolvate dar care furnizează un final neașteptat, însă foarte satisfăcător. „Eu nu sunt scenaristă așa că, din acest punct de vedere, nu pot să stau aici să spun că așa se fac lucrurile ca scenarist. Cred că fiecare show are nevoie de propria sa viziune, dar atunci când ai un realizator puternic, dar și un scenarist puternic, care înțelege felul în care să fac filmele, asta face ca filmul să aibă o semnătură mai puternică. Am avut chestia asta cu Beau Willimon în House of Cards, și cred că atunci când ajungi la al doilea sezon avea mai mulți scenariști, dar în esență a fost viziunea lui și show-ul lui, alături de David Fincher, și aceste lucruri au foarte clare, chiar dacă s-a lucrat cu regizori diferiți la episoade diferite. Ne-a fost foarte clar tuturor că lucrăm la bucăți dintr-un întreg și știam ce trebuie să fie acel întreg. Deci cred că, la final, este vorba despre a avea o viziune. Uneori poți să ai o viziune singulară, dar să fie nevoie de mulți oameni care s-o realizeze. E vorba nu de a lucra în echipe sau grupuri, ci despre a dori ca o viziune singulară și puternică să conducă lucrurile, mai degrabă decât să fie cineva căruia nu-i pasă despre film și care vrea doar să scrie.”