În urmă cu câteva luni aflam despre ONE.shirt, o inițiativă din Timișoara care aduce la un loc ideea de modă sustenabilă cu integrarea în muncă a persoanelor vulnerabile care provin din instituții ale statului. Una dintre acele persoane este Eli, o femeie cu dizabilitate care a fost abandonată în sistemul de protecție al statului înainte de 1989 și care a reușit, cu greu, să-și croiască o viață a ei după părăsirea instituțiilor în care și-a petrecut 23 de ani. Am vorbit cu ea, dar și cu Andreea Iager Tako, fondatoarea afacerii ONE.shirt, despre cum se îmbină intențiile lor și cum acțiunile mai multor organizații au condus la o idee funcțională pentru toată lumea implicată.
Totul a început cu o bluză
Bluza ONE.shirt, spune Andreea, este cea cu care a început întreaga lor aventură, și a fost mai întâi „un gând mai vechi și recurent' legat de combaterea consumerismului. A povestit despre această bluză colegelor de la PLAI (festivalul care a concentrat interacțiunea comunitară și acțiunile civice în oraș) și AMBASADA, un centru cultural local care adună laolaltă antreprenori sociali, persoane creative și organizații neguvernamentale care apără drepturile persoanelor cu dizabilități, ca CevaDeSpus și UnLoc. Din discuțiile acestea s-a născut, în vremea lockdown-ului, ideea unei piese vestimentare „simbol, care are roluri multiple: slow-fashion, no waste, prelungirea vieții textilelor nedorite, folosirea resturilor din producțiile mici și prevenirea deșeurilor textile, toate alături de construcția unor experiențe de învățare și dezvoltare de abilități, aducând împreună persoane vârstnice cu persoane cu trecut instituțional.' Și asta pentru că, spune Andreea, „adulții dezinstituționalizați de către UnLoc poate, până la vârsta de peste 40 de ani, nu au avut ocazia să descopere care sunt lucrurile la care sunt talentați și care sunt acelea care le și plac. Traiul independent a părut imposibil pentru ei, cu atât mai puțin opțiunea de a-și construi o carieră. Așa, cele două povești s-au reunit într-o piesă de vestimentație.'
Au început să colecteze textile cu ajutorul comunității (îi ajută designeri vestimentari locali, ca Laura Chiriță și Diana Bobar, dar și fabrica de mobilier Dalin și o mulțime de persoane implicate și informate), și au ajuns să dezvolte modele de produse în funcție de materialele obținute – „borsete, huse de laptop, truse pentru obiecte mici, dar și cele care susțin demersul nostru de a fi un atelier zero-waste – cum sunt tabureții în care colectam toate resturile de textile, ațe etc.'. Între toate, produsul-vedetă ONE.shirt e tot bluza, realizată acum din peste 200 de triunghiuri de materiale textile reciclate, de către 2-3 persoane, într-un interval de timp care poate dura de la 22 până la 30 de ore.
Povestea lui Eli
Andreea a auzit pentru prima dată despre Eli de la Roxana Damaschin-Țecu, pe care o știa din facultate și alături de care făcuse voluntariat. Iar apoi a întâlnit-o la CevaDeSpus, un grup de autoreprezentanți, persoane cu dizabilități intelectuale și fizice care consideră că este esențial să povestească despre ei înșiși și să își exprime părerile în chestiuni care îi privesc. „CevaDeSpus ne-au fost mereu alături la PLAI Festival și astfel am ajuns să o cunosc și pe Eli. Apoi, după ce am deschis AMBASADA, venea des cu echipa CdS și ne-am bucurat și onorat să găzduim și lansarea Spune-mi Eli!.'
Spune-mi Eli! este cartea scrisă și ilustrată de Dan Ungureanu care istorisește parcursul lui Eli Moldovan prin sistemul de protecție al statului, de la abandonul la naștere într-un spital, printre nenumărate lipsuri și abuzuri, până la ieșirea din sistem, după 23 de ani, într-o lume pentru care nu era pregătită. Dacă întreaga poveste a lui Eli prin instituții a fost spusă deja, părăsirea acelorași instituții e o istorie mai complicată, iar adaptarea la viața dincolo de ele încă se scrie. Dar cert este că drumul pe cont propriu al lui Eli a beneficiat din plin de ajutorul a cel puțin două persoane. Prima a fost prietena ei, Ileana, personaj și în volum. „Ea a crescut în orfelinat Gherla. Eu la Dumbrăveni.', își amintește Eli. „Ne-am cunoscut într-o vară când ne strângeau cei din fundații să ne mai ofere o masă sau să petrecem câteva ore în afara centrului. Ea a fost scoasă de House of Hope din centru, o fundație americană. Visul ei a fost să își deschidă o fundație cu care să scoată și ea copii. Ceea ce a și făcut trei ani de zile. După aceea a trebuit sa închidă fundația – Life Force International – dar în acest timp a reușit să mă scoată și pe mine, în 2004. Aveam 26 de ani. Încă mai păstrez legătura cu ea. Ea este acum în America și are familia ei, cu trei copii. A fost primul om care chiar a ținut la mine. După ce s-a desființat fundația s-a asigurat că altcineva mă preia și nu ajung înapoi la cămin. Apoi am ajuns la Fundația Pentru Voi.'
Aici, a întâlnit-o pe Roxana Damaschin-Țecu, care lucra la ONG-ul care oferă servicii comunitare şi militează pentru drepturile persoanelor cu dizabilităţi de dezvoltare. Despre Roxana spune că îi e mai mult decât un mentor – e o prietenă bună. „Ne-am cunoscut la Fundația Pentru Voi și mie îmi era frică de ea, pentru că o vedeam ca și șef și aveam toate amintirile din cămin, unde șefii nu erau buni cu noi. În 2007 am plecat într-o tabără și am picat cu ea în cameră. Așa am început să povestim mai mult și să ne apropiem. Mi-a dat foarte mult curaj și simțeam că mă ascultă. Nu era falsă, cu nasul pe sus, deși avea funcție de conducere. Era mereu sinceră și onestă. Vedeam că ceea ce face, face cu suflet și asta mi-a plăcut mult. În plus, nu făcea discriminări. Alți angajați se purtau diferit. Ea era la fel cu noi toți. Pentru mine acum ea este chiar familie. Ea este persoana cu care mă consult sau cer părerea dacă sunt într-o situație complicată. Dar eu am o viață frumoasă și simplă. Până să ajung aici, am făcut consiliere, dar am avut-o și pe Roxana aproape în tot acest timp. Mai am oameni faini lângă mine, pe Mona, Zoli. Ei trei au loc special pentru mine. Am și foarte mulți prieteni cu care vorbesc, atât din centre cât și din afară.'
Pe Andreea Iager Tako o știa de mulți ani, de când planificau activități, cu CevaDeSpus, la PLAI, și s-au văzut mai des la AMBASADA, unde se și lansase cartea care îi spune povestea. „(A început) să ne povestească despre ideea de ONE.shirt și să ne spună ce se întâmplă cu hainele pe care nu le mai purtăm. Mie îmi place să merg la magazine second și să îmi cumpăr haine și să iau și pentru alții. M-am gândit că și eu am multe haine pe care nu le port și mi-a plăcut ideea. Îmi place și să fac ceva cu mâinile mele și mi-a plăcut să văd că putem crea ceva din lucruri pe care alții nu le vor. Îmi place echipa și îmi place ce facem împreună.'
Așa a ajuns să se angajeze și spune că locul de muncă e „o satisfacție de care mă bucur în fiecare zi. Mă bucur că pot să învăț ceva nou și că am ajuns să fac singură bluze și borsete. Vin cu drag și îmi plac colegii.' În carte povestea că munca o liniștește, iar acum îmi explică, mai pe larg: „Pe mine mă liniștește când lucrez singură sau într-un anturaj mic. Mă agită dacă sunt cu foarte multă lume. Îmi place să îmi pot face munca de la A la Z, să știu fiecare etapă. Când fac ceva ce îmi place, am o liniște în suflet. Nu am putut să lucrez în fabrici, pentru că mă agita și ajungeam să mă stresez foarte tare. Cât eram în centru mai eram duși să facem muncă cu ziua, la oameni acasă. Făceam curat în curte, culegeam porumb, săpam, culegeam cartofi sau sortam tuberoze. Când am ieșit, am lucrat tot în curățenie, apoi, când am ajuns la Timișoara, la o școală, apoi la o firmă și la Fundația Pentru Voi ca ajutor în bucătărie. Din 2012 am început la CevaDeSpus, iar din 2021 la ONE.shirt.' De atunci, zilele ei de lucru trec într-un ritm previzibil. „Merg de dimineață, tai triunghiuri, le unesc și trag la surfilat. Dacă nu avem anumite comenzi, fac ce îmi spune și Irina. Pregătesc materiale pentru tabureți, borsete, dar cel mai mult îmi place să fac bluze. Mă bucur și când aduc oamenii haine de care nu au nevoie. Le sortăm, le spălăm și dezinfectăm și apoi, dacă nu mai pot fi donate la oameni care au nevoie, ajung în bluze. Stau la lucru până la ora 13.00.'
Andreea Iager Tako îmi spune că apreciază rolul de ambasador pe care și l-a asumat Eli în cadrul CevaDeSpus: „mă uimește răbdarea și generozitatea cu care explică, ascultă, întreabă, împărtășește din povestea ei. E nevoie de multă tărie, dedicare și iubire pentru alții ca să poți face ce face ea.'
Eli întărește: „Pentru mine este important ca vocile persoanelor cu dizabilități să fie auzite pentru că încă suntem discriminați, sau se uită cu milă, și avem și noi dreptul, ca orice alt om, să fim auziți și să contăm.' Munca la CevaDeSpus, zice acum, e importantă, „pentru că am învățat lucruri despre viață pe care nu le-am știut până să ies din centru, mi-am făcut prieteni noi, oameni foarte diverși, am colegi pe care îi ajut fizic, pentru că ei nu se pot mișca, iar ei mă ajută să înțeleg unele lucruri pe care eu le înțeleg mai greu: termeni, discuții la conferințe, email-uri.'
Sunt primul și singurul grup de auto-reprezentare a persoanelor cu dizabilități din România, spune Eli, și „e important ca lumea să audă și vocea noastră direct și noi să îi sprijinim pe alții. Societatea noastră încă nu cunoaște dizabilitatea cu adevărat. Este important ca noi să ajutăm în conștientizare și să fim văzuți ca membri activi, nu doar ca și defecte și dizabilitate. Dizabilitatea nu este o boală sau o rușine, ci este cum te naști.'
„Eli este un om care lucrează continuu cu ea, dar a ajuns și să se bucure de drumul parcurs și depune un efort colosal ca să ajute și pe alții. În ciuda nedreptăților pe care le-a trăit și din cauza cărora a suferit enorm, este unul dintre cei mai optimiști și pozitivi oameni din jurul meu și alege să transforme acest trecut într-o experiență din care să învețe și alții.', povestește Andreea. „Mi-ar plăcea ca vocea ei să fie auzită nu numai pentru toți aceia care încă trăiesc nedreptăți legitimate de un serviciu de protecție disfuncțional, ci pentru noi toți, cu mai multe sau mai puține privilegii de care suntem sau nu conștienți, pentru că, astfel, avem șansa de a construi comunități funcționale.'
Povestește și că, deși încadrarea în muncă a unor persoane vulnerabile poate veni cu provocări, important e ea funcționează, ba reușește chiar să ofere instruire suplimentară oamenilor ca Eli: ‘Irina – colega mea care are experiență de-o viață în croitorie – este cea care le este mentor/instructor/figură maternă/exemplu Auricăi și lui Eli. Răbdarea, reziliența, reînvățarea… toate sunt elemente foarte importante în acest proces. El nu are un punct terminus, iar regresul periodic are loc inevitabil. Aici intervine importanța grupului de suport extins pe care este important să îl creăm în comunitate pentru toți membrii echipei.’
Pentru ca societatea să îi poată ajuta pe oamenii cu dizabilități, e nevoie să-i cunoască mai întâi, spune Eli. „Cunoscându-i, să le fie alături voluntar, ajutându-i cu ce nevoi au (informații de bază, mers la un doctor, să fie alături de ei la cumpărături, etc.) și ascultându-i. O soluție este și să îi angajeze sau să îi ajute dacă le sunt colegi, pentru că locul de muncă e foarte important. Cel mai bine este să se informeze și să cunoască direct organizații și oameni care au crescut în instituții. Să ne caute la UnLoc și să redirecționeze 3,5% către organizații care lucrează pe subiect.'
Dar, mai ales, să știe „că e nevoie de răbdare, înțelegere, că au nevoie de cuvinte simple, care sunt ușor de înțeles, că au nevoie să fie ascultați și să vrei să îi cunoști. Cel mai bine este să faci o activitate împreună, nu pentru ei. Ne dorim respect, nu milă, pentru că milă am primit mult timp și fără să ne ajute în nici un fel.', încheie Eli.
Un model de impact
Andreea Iager Tako spune că modelele de impact social, fie ele activități comunitare sau afaceri sociale, ne sunt la îndemână tuturor și putem contribui, în primul rând informându-ne despre realitățile de lângă noi. „E valoros ca tot mai multă lume să cunoască problematica sistemului social și realitățile pe care le trăiesc cei mai vulnerabili dintre noi, cu istoric instituțional, cu dizabilități sau nu, pentru că o comunitate cu adevărat funcțională este una în care fiecare persoană este valorizată și poate să constribuie ei, fără restricții.'
Un alt aspect important este sustenabilitatea: „aici e responsabilitatea fiecăruia dintre noi să ne uităm în primul rând la puterea pe care o avem ca și consumatori, cum putem influența lanțurile logistice mari și complexe care par de neschimbat. În contextele crizelor climatice, sociale, de incluziune, politice și economice, este clar că nu vom putea sa păstrăm aceleași comportamente dacă gândim spre viitor. Trebuie să consumăm mai conștient, local, să utilizăm mai mult, să refolosim, reparăm, reciclăm ce se poate, și să fim conștienți de unde putem învăța împreună să facem acest lucru tot mai bine.' La ONE.shirt, spune, „componenta de sustenabilitate este transformată la nivel de valoare, ca un fir roșu, ce urmărește transversal toate procesele, deciziile și felul în care să facem un model funcțional, din industria fashion, să funcționeze. Sau, cel puțin, ne străduim. Sustenabilitatea pentru noi nu privește doar înspre mediu, dar și înspre oameni, deciziile mici care fac diferența, comunicarea cu clienții și raportarea noastră la succes și la mecanismele economice. Sustenabilitate înseamnă responsabilitate, asumare, grijă față de impactul pe care îl avem asupra mediului, față de noi și cei din jurul nostru, apreciere pentru fiecare abilitate și centrare spre persoană, asumarea unui rol activ în comunitățile din care facem parte și colaborare atât în sector cât și în afara lui. Cred că subiectul sustenabilității este foarte vast, iar faptul că a devenit un buzz-word îl pune în pericol de a fi dus în derizoriu. Este important să îl traducem mereu în metrici de impact și să fim conștienți pe ce dimensiuni ale sale alegem să acționăm. Astfel putem căuta mereu să ne înconjurăm de ce e similar și să creștem, de ceea ce este complementar nouă, și să învățăm, ca, în final, împreună să generăm schimbarea de paradigmă de care avem cu toții nevoie.'
E conștientă că ONE.shirt nu va rezolva singură „problema de mediu generată de industria de fashion, nici problema de integrare a adulților cu dizabilități dezinstituționalizați. Dar sperăm ca ONE.shirt să ducă acest mesaj la un public cât mai larg, să fie o resursă locală pentru cei care aleg să acționeze, să inspire alte organizații să împletească misiuni sociale cu cele de mediu, să replice modele care funcționează, să devină resurse locale pentru comunități din jurul lor.'
Citește și:
Anamaria Vartolomei: „Secretul e să reușești să rămâi concentrat pe ce rămâne de făcut, nu pe ceea ce ai făcut deja’
Foto: prin amabilitatea ONE.shirt