Atelierele din Pangratti, o expoziție ca un caleidoscop

Expoziția Atelierele din Pangratti își propune să abordeze mai multe idei, principala fiind explorarea colecției criticului de artă Ruxandra Garofeanu, o figură proeminentă în arta românească a ultimelor decenii, fie prin emisiunile realizate la radioul și televiziunea publice, fie prin expozițiile curatoriate, sau, ca acum, prin colecția pe care a strâns-o într-o viață de om în care a interacționat și a fost apropiată de artiștii vremurilor sale. Apoi, desigur, este vorba și despre exploarea unei perioade de câteva decenii în care o serie largă de artiști a creat și s-a format ca o comunitate în atelierele construite pe străduța din spatele sediului Televiziunii Române, unde și astăzi continuă să lucreze alte generații de creatori. Pentru că acele ateliere ale Uniunii Artiștilor Plastici continuă să fie și azi subiect de dezbatere (Cine le ocupă și le-a ocupat? Conform căror criterii?), expoziția prezintă, în același timp, și lucrări ale unor personalități controversate – dacă ne gândim doar că au început să fie construite în anii ’50 și că perioada care le-a urmat nu a fost deloc favorabilă exprimării artistice libere, cu restricții clare pentru mulți dintre artiști și cu privilegii și mai clare pentru cei care alegeau să-și alinieze practica cu cerințele regimului. E totodată și un demers necesar de recuperare istorică, mai ales pentru un public larg care are încă idei fixe despre cine și ce putea să creeze într-o dictatură, pentru care s-ar putea dovedi surprinzătoare. Întâlniri ca aceasta, cu trecutul recent, nu sunt dese și tocmai de aceea sunt cu atât mai interesante.

Despre toate aceste lucruri am vorbit cu curatoarea Simona Vilău, în vreme ce ne plimbam prin sălile deja populate de lucrări, dar în care mai era încă de lucru, cu câteva zile înainte de vernisajul expoziției, la început de martie. O serie largă de tablouri și câteva sculpturi aglomerau spațiile, majoritatea provenind din colecția Garofeanu, restul fiind împrumuturi din colecții private de tot felul, dar mai ales ale familiilor artiștilor.
„E un pic invers traseul”, mi-a spus când am întrebat-o de ce a interesat-o neapărat istoria locului care găzduiește atelierele. „Propunerea (de a realiza expoziția, n.red.) a venit din partea Ioanei Ciocan și a echipei Art Safari de a organiza o expoziție în memoria Ruxandrei Garofeanu, critic de artă, realizator TV, curator. Și apoi, tot ei au venit cu propunerea de a amesteca aceste două teme, atelierele Pangratti sunt chiar în vecinătatea TVR-ului, unde lucra ea. Ruxandra Garofeanu avea o prietenie constantă cu majoritatea oamenilor de acolo, asta vorbind de anii post ’70.”

Cum de a fost aleasă ea pentru proiect, atunci, întreb în vreme ce ieșim din prima sală. „Probabil mi-au urmărit activitatea cu alte instituții, eu am lucrat și încă lucrez la Muzeul Național de Artă Contemporană, și în afară de asta am lucrat cu multe alte instituții independente sau semi-independente din România. Am un interes, în general, pentru pictură, fiind la rândul meu pictoriță, s-au potrivit lucrurile. Ca să nu facem nici o confuzie, nu mă consider o expertă în perioadă în general, am o atitudine mai rezevată când vine vorba de asumări, nu consider că stăpânesc o arie anume. Și atunci îmi place cumva să aduc și eu o contribuție mai puțin teoretică, mai mult practică, în expozițiile pe care le fac.”

Selecția lucrările, povestește Simona, a fost făcută și cu ajutorul echipei Art Safari, și pentru a le reuni într-un număr mare sub un acoperiș s-a lucrat intens cu colecții private, mai ales cu moștenitorii, majoritatea artiștilor nemaifiind în viață, dar și cu colecționari. După ce logică, o mai întreb. „O logică foarte puțin logică, în sensul că nu s-a urmărit, cum spuneam, o cercetare, am vrut să fie un show incluziv, cu foarte multe nume. Cumva, pentru că nu s-a urmărit un fir istoric sau narativ, sunt alăturări aleatorii de lucrări, un fel de salon, dar cu criteriul spațio-temporal. Am ales din ce am putut, nu am avut la îndemână chiar totul. Am mizat mult pe imagine, pe proporție, pe cromatică, cumva m-a interesat mai mult cu ce senzație pleci decât cu ce construct. (…) Mai am o problemă, când vine vorba de orice tip de cercetare: ea îți ia mai mult de un an, iar noi aici am avut un an la dispoziție, până când ne-am dumirit ce vrem să facem… e o punere în scenă. Și mai e o chestie importantă, că am amestecat lucrurile: e și colecția Ruxandrei Garofeanu, nu toți artiștii din colecția ei au avut ateliere în Pangratti, dar aproape toată colecția ei e aici.”

Colecția e largă și diversă, cum remarc chiar din primele săli. Într-una dintre ele, explică Simona, sunt lucrări semnate de Mihai Rusu și „controversatul Sabin Bălașa, surprinzător. Era considerat un artist al sistemului, dar face parte din context. Și e interesant de văzut câte stiluri diferite pot fi într-o perioadă.” Și sunt, într-adevăr, multe. Într-un colț tronează mai multe lucrări ale lui Corneliu Baba, altul adăpostește lucrările artiștilor din familia Pacea. Trecem în parcursul nostru pe lângă lucrări semnate de Sultana și Ovidiu Maitec, picturi de Henry Mavrodin, Marin Gherasim, Georgeta Năpăruș și Octav Grigorescu, Ion Nicodim, Horia Bernea, Doru Bucur, Alexandru Chira, Sorin Ilfoveanu, o mulțime dintre artiștii importanți ai vremurilor.
Majoritatea se regăsesc, cu o lucrare sau mai multe, în colecția criticului. Mai toți au creat în atelierele din Pangratti, despre care Simona Vilău îmi povestește în continuare. „Povestea atelierelor – despre ea am citit și eu într-un studiu realizat de Ileana Stănculescu împreună cu încă două alte cercetătoare. În perioada comunistă, în anii ’50, respectiv anii ’60, după înființarea Uniunii Artiștilor Plastici, au fost construite în două tranșe. Numerele sunt 27-33 pe strada Pangratti, nu se știe exact cine e arhitectul acestor locuri, și conform datelor furnizate de UAP azi, acolo, timp de 70 de ani, au avut și au ateliere peste o sută de artiști români. Acum, asta nu e o cercetare despre atelierele din Pangratti, nu ne-am dus pe urmele lor să-i controlăm, e mai mult o metaforă, o chestie mai poetică, un fel de stradă a artiștilor, nu e un studiu de doctorat. Iar aici sunt tot soiul de lucrări.”

Însă explorarea muncii celor care au creat preponderent în atelierele construite de stat pe stradă ne spune multe despre felurile în care poate fi citită această susținere a statului față de artiști. „Cred că e o diferență între felul în care se întâmpla povestea asta în comunism și felul în care se întâmplă asta acum, normal.”, spune Simona. „Partea bună în general, cu orice subvenție dată de stat, este că poate că ușurează un pic viața cotidiană, producția artistică. Partea mai proastă este receptarea ei socială, pentru că în general orice chestiune oficială e mult mai criticată de societatea civilă decât orice altceva, ceea ce e perfect normal, pentru că pare că acolo e o zonă de privilegiați… În general eu aș aplica un criteriu, și nu vreau să sune socialist, că e mai mult logic: orice nu este egal este privilegiat. Și atunci inclusiv locurile limitate, bursele, atelierele creează o zonă privilegiată, care întotdeauna va fi mai mult sau mai puțin criticată și dezbătută. Ceea ce e foarte bine, e apanajul democrației, ar fi absurd să nu îmbrățișăm chestia asta.”

Însă în expoziție, îmi explică Simona, nu e „nici o lucrare politică, și nu neapărat pentru că am vrut să alegem asta, ci pentru că am lucrat cu mediul privat, cu colecțiile de artă. În România nu știu să existe colecționari – și când spun artă politică mă refer la opere oficiale, nu la instalații cu mesaj politic – și nici nu știu dacă era posibil să fie colecționate, pentru că ele aparțin statului. Și atunci, firește că orice colecție particulară era interesată de ce se întâmpla sub fațada asta, cred că asta e logica oricărei colecții post ’90.”
Colecția Ruxandrei Garofeanu, care zâmbește în multiple ipostaze din fotografiile ce acoperă un perete, vorbește despre acel loc și acel timp („cam ăsta e destinul unui critic de artă, ancorat într-un loc”, spune Simona), dar și despre relația pe care a stabilit-o ea cu fiecare dintre acești artiști. „Colecționarul tradițional, dacă vrei, e în general o persoană înstărită, cu potență financiară, care achiziționează din piață contra cost lucrări, și acolo poate că se impune un fel de gust sau de strategie, că vrea să colecționeze anumite lucruri. În cazul unui critic, obiectul de activitate nu e achiziția de lucrări și majoritatea lucrărilor sunt cadouri de la artiști. Și asta arată și o legătură emoțională între artist și critic, pentru că, firește, un artist care nu ar fi fost în relații bune nu ar fi făcut asta. E o chestiune mai personală. Și, firește, nu are greutatea financiară pe care o are o colecție de antreprenor. Și mi s-a părut interesant să cimentăm colecția criticului de artă cu împrumuturi din alte colecții de altfel, cu alte profiluri.”

O întreb cum crede că a ieșit expoziția și ce speră să ia vizitatorii din interacțiunea cu lucrările. „Cred că ar trebui să reușim o privire de ansamblu, deși e o expoziție fragmentată, sunt 121 de lucrări”, răspunde Simona Vilău. „Dar cumva memoria o să rețină câteva, cred. Și atunci, dacă există și interes pentru texte sau ce mai putem afla despre context, va rămâne un fel de nucleu despre ce a însemnat colecția unui critic, ce au însemnat artiștii din perioada respectivă, cum a arătat arta românească în ultimii 50 de ani, cu câteva exemple. Eu o văd ca pe un fel de posibilă panoramă, cu siguranță că pot fi făcute cel puțin 500 de lucruri similare, cu chestii diferite și care să arate diferit. Îmi imaginez că în urma vizitei vor rămâne cu memoria anumitor teme, cu anumite stiluri de a picta, poate cu anumite lucrări preferate, cu siguranță cu figura Ruxandrei Garofeanu, și cu traseul ăsta – prima dată când am văzut spațiul mi s-a părut că e un fel de Orient Express, cu multe vagoane, și pare că e ca un labirint, un joc cu pictură.”
Apoi continuă: „Ce mai e important, pentru că probabil că sunt mulți colegi care se întreabă de ce am făcut eu expoziția asta: nu urmăresc absolut nimic, e un punct de vedere, e o zonă din care se pot extrage niște imagini și expoziția în sine e construită prin prisma imaginilor. La fel cum e cultura vizuală din zilele noastre, pentru că totul vine dintr-o zonă uneori doar vizuală (mă gândesc la social media), la toată povestea asta în care ne aducem aminte de lucruri prin imagini, prin ce se vede. Faptul că am alăturat caleidoscopic foarte multe opere cred că are și un rol educativ pentru cei care vin în expoziție, care probabil că le vor compara, poate chiar vor râde de ele, poate o să le placă, cine știe? Și, în general, consider că toate expozițiile de artă contemporană ar trebui să aibă și o dimensiune educativă.”

Curatoarea își asumă și ochiul critic cu care vor privi cel puțin unii dintre vizitatori expoziția: „Sunt nume proeminente ale perioadei ’60 – ’90, sunt convinsă că percepția poate fi interesată, oameni interesați realmente de ce s-a lucrat. Și vor fi și oameni care vor veni cu un dinte critic, pe bună dreptate. Pentru că, fiind cumva niște artiști ai sistemului, poate că i-au ocultat, i-au eclipsat pe alții, și atunci există o problemă. Și, da, ajungem din nou la discuția despre privilegii. Reproșul de bază e că nu toată lumea ajunge să fie susținută și atunci poate vor fi mulți nemulțumiți, pentru că nu e corect pentru toată lumea, și nu e neapărat meritocrație, poate fi și șansă, poate fi și conjunctură.”
Și ideea că statul trebuie să sprijine artele nu e de ignorat dintre cele care pot trece prin mintea unui vizitator ca mine, parcurgând traseul expoziției. În aceeași notă se încheie și discuția cu Simona, care spune în final: „Ar trebui să existe și mai multă susținere. Și sectorul public, și cel privat să ofere oportunități pentru artiști. E regretabil episodul întâmplat de curând la Atelierele Malmaison, acolo era un parteneriat public-privat, și din câte știu, acolo e un exemplu de cum se consolidează o comunitate. Atelierele UAP sunt un alt tip de comunitate, artiștii care își finanțează singuri atelierele sunt alt tip, sunt și mulți artiști condiționați de viața pe care o duc să își reformuleze ambițiile, să lucreze pe formate mai mici, să schimbe strategiile vizuale ca să trăiască cu arta lor în casă, e o lume multicoloră și stratificată.”

Citește și:
Adrian Despot, solistul trupei Vița de Vie, despre albumul „Lacrimă și Fier' și crezul lui artistic: „Pentru mine, muzica este un mod de viață'

Foto: prin amabilitatea Art Safari, portret Simona Vilău – Ana Maria Micu

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK