Anamaria Vartolomei: „Secretul e să reușești să rămâi concentrat pe ce rămâne de făcut, nu pe ceea ce ai făcut deja”

Pregătește-te să auzi multe în următoarea perioadă despre Anamaria Vartolomei, actrița de origine română care a cucerit, cu L’événement, juriul de la Veneția (unde filmul lui Audrey Diwan a luat Leul de Aur și premiul FIPRESCI), premiul Lumiere, și care i-a și adus o nominalizare la un César. Dar până atunci te invităm să o descoperi ca pe o foarte talentată tânără de aproape 23 de ani, care nu lasă succesul să o tulbure și rămâne cu picioarele ferm înfipte în pământ.

Anamaria Vartolomei s-a născut la Bacău și a trăit alături de bunici la Plopu, de când, la doar doi ani, părinții ei s-au mutat în Franța căutând o viață mai bună și pentru ei, și pentru ea. La șase ani li s-a alăturat, și doar câțiva ani mai târziu avea să înceapă și cariera ei de actriță, când a fost aleasă să interpreteze rolul principal din My Little Princess, filmul Evei Ionesco, inspirat de copilăria traumatizantă a regizoarei și de imaginile tulburătoare în care mama ei (jucată, în film, de Isabelle Hupert) o obliga să fie protagonistă.

După alte câteva roluri, deja adultă, Anamaria Vartolomei șochează acum în Lévénement, nu prin replici răsunătoare și prin gesturi dramatice, cât mai degrabă prin reținerea, forța și hotărârea pe care le proiectează în rolul unei fete dispusă să facă orice este necesar pentru a scăpa de o sarcină nedorită, care îi amenință viitorul.

Acțiunea din Lévénement are loc în 1963, într-o vreme a eliberării sexuale a femeilor care decid că își doresc să fie mai mult decât mame, dar când avortul este încă ilegal în Franța, și se bazează pe romanul autobiografic al lui Annie Ernaux. În film, Anamaria Vartolomei este Anne, o studentă care își vede întregul viitor transformându-se într-un lucru pe care nu vrea măcar să și-l imagineze și care, în lipsa unor aliați (cei din jur se feresc să o ajute, sub teroarea legii), e nevoită să găsească de una singură metoda prin care își va întrerupe sarcina. Căutarea aceasta disperată o schimbă, iar pe măsură ce săptămânile trec, Anne simte cum în fața ei se închide o lume. Un avort clandestin – cum au fost atâtea și cum încă mai sunt -, cu groaza, secretul și precauțiile pe care le impune, devine singura soluție, către care Anne merge fără să privească o clipă înapoi. Deloc surprinzător, după acest tur de forță, sentimentele ei despre ce i se întâmplă personajului ei sunt ferme, poziția sa – tranșantă. Am vorbit cu Anamaria Vartolomei despre film, despre actorie și despre viață.

ELLE: Spuneai la un moment dat într-un interviu că filmul poate schimba mentalități și, ca atare, poate schimba lumea. Spune-mi, te rog, cum ai rezuma mesajul pe care-l transmite Lévénement (și pe care îl transmiți tu în film) celor care îl privesc și ce speri că ar putea să schimbe.
Anamaria Vartolomei: Puterea filmului stă în faptul că nu dă un răspuns în particular, ci chestionează, deschide discuții. Am avut parte de reacții împotriva avortului de la două persoane, dar ne-au spus că filmul i-a făcut să-și pună întrebări, poate nu neapărat să se răzgândească, dar măcar să ia în considerare subiectul dintr-o altă perspectivă.

ELLE: Știu că există diferențe între cartea lui Annie Ernaux și scenariul filmului – ce te-a mișcat în experiența pusă de Ernaux în carte? Cum se vede, la aproape 23 de ani ai tăi și din lumea în care trăim astăzi, situația de viață pe care o traversa Annie zeci de ani mai devreme?
A.V.: Când am citit scenariul prima oară, iar apoi cartea, am fost șocată de violența și cruzimea realității unui proces de avort clandestin. Am fost în primul rând destul de furioasă față de ignoranța mea în ceea ce privește subiectul, iar apoi furia asta s-a mișcat într-o formă de ură față de nedreptatea între șansa mea ca cetățeană franceză, cu drept deplin la avortul medicalizat, și lipsa de mijloace în unele țări, ca Polonia, sau state din SUA, ca Texas, de exemplu. Annie Ernaux își povestește situația din anii ’60, însă aceasta încă există, din păcate, și fete ca ea atunci încă se luptă cu greu contra legii, pentru a avea dreptul la alegere. Am văzut acest film ca pe o oportunitate pentru a apăra aceste fete care suferă în singurătate și tăcere.

ELLE: Cu drepturile femeilor amenințate chiar și astăzi, cum spuneai – în vreme ce chiar și în România (care are o istorie sângeroasă de interdicție a avorturilor) s-a dovedit, recent, că foarte multe spitale de stat refuză să facă întreruperi de sarcină la cerere din considerente religioase – ce ar trebui să învățăm din această dramă reală pe care ai interpretat-o?
A.V.: Eu mă întreb doar cum, dupa ce vezi filmul și metodele barbare pe care fetele le utilizau pentru a avorta ilegal, încă poți fi contra dreptului la avort?

ELLE: Mi s-a părut remarcabil la film cât de subtil și discret a reușit să creeze atmosfera de teroare reținută, tăcută, în care trăiește Anne – și în acest context cu atât mai profundă și mai puternică este interpretarea ta. Cum ți-ai construit rolul? Cum ai internalizat povestea lui Annie astfel încât să o redai mai departe atât de convingător?
A.V.: Cu Audrey Diwan, regizoarea, am început să lucrăm în perioda lockdown-ului. Ne sunam aproape zilnic să schimbăm referințe de cărți, filme care ne-ar fi putut ajuta să desenăm și să construim personajul. Printre ele pot numi Black Swan, al lui Darren Aronofsky, Girl, de Lukas Dhont, și Rosetta, de frații Dardenne. În Rosetta, actrița Émilie Dequenne dă dovadă de multă hotărâre, ca și cum ar duce o luptă. Așa am decis să o calificăm pe Anne, personajul meu, ca un mic soldat. În film, ea pleacă la război. Are aliați la început, pe care îi pierde pe drum, este speriată, abandonată, dar nu își pierde din vedere obiectivul și continuă să avanseze cu mult curaj și determinare. Pentru ceea ce ține de scenele mai tăcute, pentru a reuși, a transmite emoții prin ochi, am creat monologuri interioare, cuvinte sau fraze pe care le repetam în minte încontinuu, pentru a transmite această stare de îngrijorare și urgență proprie personajului pe care îl joc.

ELLE: Pe întreg parcursul filmului nu m-am putut abține să nu mă îngrozesc nu doar de ce i se întâmplă efectiv lui Anne, ci și de singurătatea în care traversează întreaga situație. De ce crezi că astfel de experiențe feminine sunt mereu unele care le izolează pe femei? De ce în astfel de situații rușinea sau teama par să înlocuiascã o mai firească solidaritate?
A.V.: Pe vremea aceea, societatea era condiționată de frică. Frica de a-și risca libertatea. Mi-ar plăcea să cred că aș fi capabilă de orice pentru a-l ajuta pe aproapele meu într-o astfel de situație, capabilă de-a ajunge în pușcărie pentru a-l salva, însă sunt prea puțini eroi.

ELLE: Lévénement nu pare să caute nici o clipă să șocheze privitorul – chiar în cele mai dramatice scene ale sale se concentrează pe emoție. Cum ai reușit să menții echilibrul acesta fantastic între groază, vulnerabilitate și hotărâre, atitudine pe care o proiectezi pe tot parcursul filmului?
A.V.: Lévénement nu caută să șocheze fiindcă realizatoarea nu a vrut să joace jocul provocării, iar dacă filmul este șocant pentru unii, realitatea este așa de fapt. Nu cred că personajul meu a luat în considerare vreodată ideea de-a păstra sarcina. Așa că m-am concentrat pe esențial, pe dorința ei și hotărârea de fier de care dă dovadă.

ELLE: S-au făcut multe filme pe acest subiect, însă aș îndrăzni să spun că Audrey Diwan aduce o înțelegere foarte particulară asupra temei tocmai datorită faptului că este femeie. Cât de mult a contat acest lucru din perspectiva ta? A fost important pentru confortul tu cât ai lucrat la film? Ai putea numi experiența lucrului la un astfel de subiect confortabilă?
A.V.: Filmul este puternic pentru că urmărește acest subiect din punctul de vedere al celei care decide să avorteze clandestin. Audrey își pune privirea de femeie pe Anne, care ea însăși se descoperă ca femeie în film. Își descoperă corpul, pasiunea și dorința sexuală. Asta mi-a și plăcut în scenariu. Scenele nud nu sunt erotizate și sunt esențiale, iar singura scenă de sex din film este inițiată de ea. Nu sunt scene de dragul de a filma corpul gol al unei actrițe.
Confortabil nu e cuvântul adecvat, fiindcă această turnare a fost un challenge, însă a fost o experiență extrem de plăcută. Relația mea cu Audrey a fost un partenariat, o colaborare, am creat împreună acest personaj, am avut încredere una în cealaltă și așa am reușit să îndrăznesc fără teamă.

ELLE: Vorbind despre subiecte inconfortabile – primul tău rol, în My Little Princess, a fost tot despre o experiență traumatică, dar dintr-un alt punct de vedere. Ce amintiri ai despre cum ai abordat rolul de atunci?
A.V.: My Little Princess de Eva Ionesco a fost primul meu film, aveam doar 11 ani și eram într-o descoperire totală pe platou. Jucam ce mi se cerea cu foarte multă spontaneitate, fără a intelectualiza, pentru că eram foarte mică. Dacă astăzi mi s-ar propune acest rol, l-aș aborda de o manieră total diferită, pentru că am o altă maturitate și conștiință. A fost o experiență foarte foarte frumoasă, sănătoasă, și am fost foarte protejată la filmări.

ELLE: Cum ai crescut, ca om și ca actriță, de la primele tale încercări în actorie și până acum?
A.V.: M-am dezvoltat mult, dar am început de-abia acum, după Lévénement, să am mai multă încredere în mine. E greu ca actor, aproape imposibil să te proiectezi în viitor fără teamă. Dar succesul filmului și vizibilitatea pe care ne-a oferit-o a potolit unele dubii și frici.

ELLE: Știu că ai povestit și în alte rânduri despre aportul educației în felul în care îți faci meseria, dar și că ai învățat cele mai multe și mai utile lucruri la filmări. Ce simți că mai ai de învățat, la modul cel mai onest?
A.V.: Multe! (râde) Greu de spus, un actor trebuie să fie un burete care absoarbe constant, orice!

ELLE: Obișnuiești să fii critică față de munca ta? Cum îți privești filmele?
A.V.: Foarte. Sunt prea dură și exigentă față de mine. Caut dubla perfectă, însă pe aceasta o obții doar atunci când te detașezi de propria privire față de tine și te abandonezi complet regizorului sau regizoarei care te dirijează. Trebuie să te uiți pe tine și să îi acorzi încredere celuilalt.

ELLE: Povesteai la un moment dat, legat de preferința ta pentru film și de posibilitatea de a reface o scenă până când funcționează, despre senzația de abandon pe care ți-o dau dublele și despre cum doar în astfel de momente poate ieși la iveală o variantă cât mai autentică a personajului. Îmi poți spune mai multe?
A.V.: Cum spuneam, încerci să te uiți. La primele duble, personal, încă intelectualizez, mă gândesc unde trebuie să mă plasez, de ce și cum să zic o anumită replică, încă e tehnic. Iar după, prin multiplicarea dublelor, începi să te concentrezi mai mult pe emoție, pe trăire, pe esențial. Atunci iese personajul la iveală, tu nu mai exiști, și ăsta este cel mai plăcut sentiment.

ELLE: Tot vorbind despre formarea ta ca actriță, spune-mi cum ți-au format cursurile de improvizație și dans relația cu propriul corp?
A.V.: În cinema, ești mai degrabă obișnuit să joci cu fața decât cu corpul, pentru că focalele sunt mai mari. Pe o scenă de teatru, oferi spectatorului tot corpul. Totul e în mișcare. Mie cursurile acestea mi-au permis să conștientizez importanța mișcării pentru a da viață unui corp, unei energii.

ELLE: Ai avut parte de succes de la o vârstă foarte mică și mi-a plăcut felul în care ai povestit, la un moment dat, despre lecția lui Victor Rebengiuc, care ți-ar fi spus că lauda poate fi periculoasă pentru un actor. Cum te raportezi tu la succesul pe care îl ai? În ce măsură te bucuri și în ce măsură alegi să nu îl lași să te afecteze?
A.V.: Cred doar că secretul pentru a rămâne cu picioarele pe pământ este să reușești să rămâi concentrat pe muncă și pe ceea ce rămâne de făcut, nu pe ceea ce ai făcut deja.

ELLE: Faci parte din programul Shooting Stars de la Berlinale de anul acesta – cu ce așteptări și gânduri pornești în acest proiect?
A.V.: Programul Shooting Stars are ca obiectiv să ne deschidă oportunități pe partea internațională. Eu îmi doresc să fac o carieră cât mai internațională, așa că sper să am parte de întâlniri frumoase, care să mă conducă spre proiecte interesante.

ELLE: Declarai la un moment dat că, fără întâlnirea foarte devreme cu teatrul, poate că ai fi studiat psihologia. Ce te fascinează acolo? Nu e cumva actoria similară, lucrând tot cu emoții, decizii, comportamente umane?
A.V.: Cred că da! Totul are un sens, până la urmă și actoria e o formă de sociologie. Cum spui tu, lucrezi cu emoții, decizii și comportamente umane.

ELLE: Pentru că nu putea să lipsească o întrebare despre România, cum a fost pentru tine ultima întâlnire cu țara? Ce părere de ansamblu ai față de ce se întâmplă aici (atât în film, cât și în societate în general), cu distanța și probabil obiectivitatea pe care ți-o dă viața ta în Franța?
A.V.: Nu am să mă bag în politică, pentru că nu acolo îmi este locul (râde), însă pot vorbi despre iubirea mea față de cinema-ul românesc. E un cinema al adevărului, sensibil și crud în același timp. Sunt mândră de artiștii români care ne reprezintă și mereu mă bucură când văd un film românesc selecționat la marile festivaluri.

ELLE: Și, pentru că suntem o revistă de modă, trebuie să te întreb și în ce măsură te preocupă moda – și ce înseamnă pentru tine? Știu că faci parte din familia Chanel. Sunt curioasă cât de mult te gândești la haine și la modă atunci când nu trebuie să ai o apariție la o premieră. Cât contează în viața ta de zi cu zi? A.V.: În viața mea de zi cu zi încă îmi caut stilul. Cred că mă las câteodată influențată de tendințe și mode, însă îmi dau seama că mă simt cel mai confortabil atunci când sunt îmbrăcată simplu, minimalist. Și, lucrând cu Chanel, am învățat să cumpăr mai puțin, dar mai calitativ. Dezvolt din ce în ce mai mult gustul pentru materiale frumoase și nobile și încerc să investesc în piese care durează.

ELLE: În cele din urmă, îmi poți spune ce faci când nu filmezi? Cum arată zilele tale? Ce te preocupă, ce te pasionează? Ce te inspiră?
A.V.: Mă inspiră viața pur și simplu, în întregimea ei. Ne oferă atât de multe! Momente plăcute sau mai puțin, însă din toate avem câte ceva de învățat. Sunt o fire curioasă, așa că-mi place să ies, să discut cu oameni noi, să mă hrănesc cu opinii diverse, mă duc la film, la teatru, la muzee. Paris este o capitală cu multe alegeri culturale, așa că încerc să profit la maxim de ele! Îmi place muzica foarte mult, nu trece o zi fără să ascult muzică, mă inspiră. Îmi place să și ies cu prietenii, la cafele, petreceri, dans! Cum am spus, într-un cuvânt: viața!

Filmul Lévénement cu Anamaria Vartolomei va avea premiera în cinematografe pe 24 iunie, distribuit de Independența Film. Interviul a apărut inițial în ediția martie 2022 a revistei ELLE România.