Incerc sa fac un salt – urias! – peste timp si sa ma imaginez in fata oglinzii, intr-una din acele zile perfecte care ne sint promise fiecaruia. Pe umeras ma va astepta fantomatica rochie imaculata si grea, de sifon, iar intr-o cutie, perechea de balerini albi, de o simplitate casta si o modestie inselatoare. Tiara si voalul – pregatite cu mult timp inainte, analizate in cel mai mic detaliu si admirate de zeci de ori, ca pe o lucrare de licenta –, fara de care nimeni si nimic nu m-ar putea face sa ies pe usa, chiar daca s-ar petrece pe strada mea mult asteptata inviere.
Desi acesta este doar un exercitiu de imaginatie, sint hotarita de pe acum sa renunt la traditionalul moment al „gatirii', la suita de verisoare vesel-chicotitoare si matusi voalat-critice, antrenate sa iti dea oricind un sfat „de estetica si simbolism' sau macar sa iti infiga in par un brizbiz si sa arunce peste tine un praf de sclipici. Ma voi lipsi de pretioasa lor asistenta cu inima usoara. Nu as vrea sa le vad, oricit imi sint de dragi, cum sar ingrozite, in clipa cind voi scoate din cutia de bijuterii cerceii si colierul de perle: „Dar astea or sa te umple de ghinion!'. Nu imi plac superstitiile, chiar daca ele sint valabile mai peste tot in lume, incepind cu Mexicul si terminind cu Europa, fara sa ierte pe nimeni, indiferent de educatie sau clasa sociala.
Pledoaria mea pentru aceste picaturi rotunde de sidef (si carbonat de calciu) le-ar purta cam prin toate artele si zau daca ar fi momentul cel mai potrivit. Insa pentru miresele care vor face pasul cel mare cu mult inainte mea, sint gata sa tin un mic discurs argumentativ despre singurele pietre pretioase care nu mai au nevoie de nici o interventie pentru a fi transformate in bijuterii.
Literatura, pictura, cinematografia si istoria mustesc de legende sau mituri, unii aventurindu-se chiar sa vorbeasca despre „o noua era de glorie a perlelor' – asta insa doar in cazul in care, din momentul descoperirii lor de catre primul om infometat care s-a napustit asupra unei scoici aduse de valuri la mal, au incetat vreodata sa luceasca hipnotic pentru omenire. Probabil ca mirajul lor va este deja cunoscut din romanul lui John Steinbeck, Perla, insa aici este ilustrata mai mult lacomia umana decit puritatea pietrei. Mult mai reprezentativ este romanul autoarei Tracy Chevalier, Fata cu cercel de perla, o transpunere in cuvinte a tabloului cu acelasi titlu, pictat de olandezul Jan Vermeer.
Veti regasi motivul scoicii purtatoare de comori – dintr-un prozaic mecanism de aparare fata de un fir de nisip! – si-n tabloul „Nasterea lui Venus', de Sandro Botticelli: nestemata este insasi zeita nascuta din spuma marii, alba si stravezie de parca n-ar fi… Scoica, simbol al genezei, este folosita indeosebi de Salvador Dali, un exemplu fiind „Madonna of Port Lligat'… Dar nu tin mortis sa va plictisesc!
Pledoaria mea nu poate sari insa peste acest capitol deoarece, cu exceptia categorica a celor false, care sub stratul de poleiala ascund doar plastic, perlele nu vor disparea niciodata din mentalul colectiv legat de frumusetea si perfectiunea podoabelor, in ciuda tuturor reginelor care au visat „boabe de roua sidefate', ca prevestire a catastrofelor. Intr-adevar, in literatura, ele sint asociate cu lacrimile, insa putem banui doar o asemanare de forma: „Priveste aceste perle de mult adormite / Ele sint lacrimile din suspinul Naiadei', se tinguie Sir Walter Scott, iar Shakespeare sau Milton nu s-au lasat mai prejos.
Cunoasteti refrenul: buzele sint asemeni rubinelor, dintii intocmai perlelor. In Roma antica, perlele erau simbolul bunastarii si al statutului social, iar grecii le asociau cu iubirea si mariajul. In timpul Evului Mediu, cavalerii abia intorsi de pe Pamintul Sfint le faceau cadou tinerelor pentru ziua casatoriei lor, insa nu se rusinau nici ei sa le poarte in cruciade, drept talisman protector. Renasterea a adus, odata cu revolutia spirituala, moda perlelor purtate excesiv la curtile regale din Europa, pina cind in unele tari au fost chiar interzise, din trufia nobililor care doreau exclusivitate asupra lor. Apogeul isteriei pentru aceste pietre pretioase este atins abia odata cu expansiunea europeana in Lumea Noua, unde lacomia conchistadorilor a dus la devastarea populatiilor de scoici din America – prin secolul XVII, gasirea unei perle naturale devenise o improbabilitate.
Page: 1 2