Pe aripile vântului, înlăturat de pe HBO Max pentru felul în care înfățișează rasismul

Pe aripile vântului e din nou subiectul unei controverse, la 80 de ani de la lansare, după ce a fost înlăturat temporar de pe platforma de streaming HBO Max.

Editorial de Ioana Ulmeanu

Filmul Pe aripile vântului rămâne și azi, la aproape 80 de ani de la lansare, un subiect de dezbatere… dar și cel mai profitabil film din istorie, dacă luăm în calcul inflația. Ei bine, acum pelicula care i-a făcut celebri pentru totdeauna pe Vivien Leigh și pe Clark Gable (și i-a adus un Oscar lui Hattie McDaniel, prima femeie de culoare care câștiga un astfel de trofeu) se află din nou în centrul unei controverse, după ce platforma de streaming HBO Max a decis să înlăture filmul din repertoriul său, în urma protestelor de amploare prilejuite de uciderea lui George Floyd de polițistul Derek Chauvin.

Reprezentanții HBO au declarat, prin intermediul unui comunicat, că filmul Pe aripile vântului, realizat în 1939, era un produs al vremurilor sale și că descria prejudecăți etnice și rasiale care „erau greșite atunci și sunt greșite și azi.” Se pare că filmul se va întoarce, la un moment dat, pe platformă, alături de o discuție despre contextul istoric în care s-a născut proiectul, iar cei de la HBO au menționat și că ar fi fost iresponsabil să mai țină filmul pe platformă, fără ca acesta să fie însoțit de vreo explicație a descrierilor rasiste pe care le conține. Pe scurt, însă, pentru cei care nu l-au văzut chiar de mai multe ori, Pe aripile vântului spune povestea unei tinere femei, Scarlett O’Hara, fiica unui fost stăpân de plantație (și, deci, de sclavi), care își face loc într-o lume nouă, după războiul civil și abolirea sclaviei, nevoită să trăiască o cu totul altă viață decât cea pentru care a fost pregătită. Sau cel puțin așa a fost pentru mine, pentru că, de fapt, filmul povestește la dimensiuni epice istoria Reconstrucției care a urmat războiului civil, punând în antiteză viața și valorile din Sudul american profund rasist și Nordul progresist, iar Scarlett este, în această situație, doar personajul care să înfățișeze mai bine o lume nouă.

Desigur că înlăturarea filmului Pe aripile vântului de pe platforma HBO poate fi privită ca un act de cenzură, într-o măsură chiar este. Și acesta este lucrul care a scandalizat multă lume astăzi, care s-a grăbit să își exprime opoziția pe rețelele de socializare, în condițiile în care filmul este unul dintre cele mai iubite și vizionate ale tuturor timpurilor, unul care nu doar că a făcut pionierat din punct de vedere tehnic, dar a și gâdilat fanteziile romantice ale multor generații. Numai că lucrurile nu stau chiar așa, iar privită la rece, această scoatere de pe platformă a filmului nu înseamnă altceva decât o alianță performativă – adică un gest ostentativ făcut de cei de la HBO de a-și arăta sprijinul pentru mișcarea Black Lives Matter, știind cu siguranță că gestul lor va fi intens comentat și că le va aduce „publicitate bună”.

Însă lucrul acesta e mai puțin relevant – mai grav ar fi fost, spre exemplu, ca filme sau cărți să fie interzise de stat – iar chestia asta nu e atât de departe de noi, în România, și cu siguranță nu e un concept atât de îndepărtat nici de americanii care au mai văzut, la viața lor, cărți și pelicule interzise, uneori arse dramatic în piața publică. Însă HBO are dreptul, cum a avut și până acum, să pună ce filme vrea și crede că vor fi consumate de privitori pe propria platformă.

Cât despre cealaltă discuție, dacă un film poate fi sau nu rasist, atunci lucrurile se complică. În primul rând, pentru că, da, un film poate să descrie o realitate complet rasistă, și să facă asta dintr-o perspectivă care nu critică deloc realitatea pe care o descrie. Pentru mine, copil la momentul la care am văzut filmul și am citit cartea, nimic nu a funcționat ca un semnal de alarmă, nimic nu mi-a arătat că ceva este în neregulă cu ceea ce vedeam pe ecran. Scarlett O’Hara a devenit una dintre eroinele copilăriei mele (era și greu să fie altfel, cu ținutele acelea și cu hotărârea pe care o afișa!), Tara, fosta ei moșie, a devenit un fel de loc de vis, și nici că am observat vreo secundă că e ceva în neregulă cu ideea de a deține sclavi. La fel mi s-a întâmplat, de exemplu, și cu Coliba unchiului Tom, o carte pe care am citit-o tot la o vârstă la care nu aveam aparatul critic necesar pentru a analiza mai bine problema, și pe care am idealizat-o fără voie în mintea mea. Și de atunci nu am dat peste nici un comentariu care să îmi arate altceva. Produsele culturale ne modelează realitatea chiar fără să ne dăm seama, iar cel mai bun exemplu în acest sens vine tot de la un film profund rasist, The Birth of a Nation, creat cu vreo 20 de ani înainte de Pe aripile vântului, și care a reînviat în Sudul american Ku Klux Klan-ul (și i-a și oferit un simbol cu care să joace, pentru că Klan-ul nu folosea arderea crucilor în intervențiile sale de până atunci). De altfel, filmul acesta a făcut pionierat și a rămas, până la Pe aripile vântului, cel mai profitabil film de la Hollywood. Nu întâmplător, ambele descriu scene cu femei albe atacate de bărbați negri, un stereotip care bântuie imaginarul colectiv până în ziua de azi, se vede prea bine cu ce efecte.

Desigur, s-ar putea spune că Pe aripile vântului e un film care a făcut și mult bine comunității afro-americane, dacă ne uităm la exemplul lui Hattie McDaniel jucând-o pe Mammy și aducând un prim Oscar comunității (au trecut 62 de ani până la următorul, câștigat de o altă femeie afro-americană, Halle Berry), însă și aici realitatea a fost puțin diferită, dacă stăm să ne gândim că la acea vreme erau în vigoare legile Jim Crow, iar actriței nici măcar nu i s-a permis să participe la unele evenimente de promovare a filmului.

Însă, în contextul înlăturării filmului de pe HBO, și mai ales în contextul protestelor care ne-au făcut pe mulți dintre noi să reconsiderăm o istorie pe care o credeam îngropată și încheiată, o discuție despre un produs cultural cum e Pe aripile vântului merită purtată. E un film cu multe merite, desigur, dar realitatea pe care o descrie și punctul de vedere pe care și-l asumă sunt, ambele, rasiste. E necesar să recunoaștem asta, dar nu să cenzurăm istoria cinematografiei. Ci doar să o privim critic, cu puțin mai multă luciditate, astfel încât să ne fie mai greu să luăm drept firești realități care nu au fost nicicând OK.