Parisul vesel: Maurice Munteanu, cu nostalgie și umor despre Săptămâna Modei și echipa ELLE

Gândindu-mă la un subiect posibil pentru articolul de luna aceasta, mi-am dat seama că nu prea am chef să scriu despre tendințe, ținute de plajă sau croazieră, ci chiar despre amintirile mele de la Săptămâna Modei – Parisul alături de Roxana, Domnica & Cristina.

VEZI FOTO

POZA 1 / 7

PAS DE DEUX

Când eram mic devoram filmele polițiste cu Alain Delon – unul dintre preferate este Mort d’un pourri, al lui Georges Lautner. E acolo o scenă, filmată la celebrul Matignon, în care Delon mi s-a părut atât de seducător încât mi-am spus că trebuie să ajung și eu în locantă (ca și cum aș fi devenit la fel de seducător!).

Prin 2005, aflându-mă la Paris Fashion Week alături de Roxana & Domnica, micul meu vis din copilărie a prins contur – am primit o invitație la un after party, chiar la Matignon. N-a mai contat că afară era o vreme mizerabilă (Parisul în martie poate fi mai mult decât neprietenos) – m-am îmbăiat în Vetiver, am luat-o pe Domnica pe sus și am aterizat în atmosfera încărcată și viciată de la Matignon. Iată-ne pe toți la o masă, analizând discret participanții – toată lumea era îmbrăcată de seară, dar de seară în sensul parizian, care din fericire nu are prea mare legătură cu sensul bucureștean. În momentul în care am auzit primele acorduri din piesa Libertango a lui Grace Jones, m-am ridicat de pe scaun și am invitat-o pe Domnica la dans. Nu am apucat să ne unduim prea mult, maxim câteva secunde, pentru că eu m-am împiedicat și m-am prăbușit peste superba mea parteneră. Din fericire Domnica nu a pățit nimic, dar visul meu de seducător care petrece la Matignon s-a transformat în Cascadorii râsului. Și astăzi, de câte ori ne mai nimerim pe la vreo petrecere și dansăm, în special la zilele de naștere ale Domnicăi, ne aducem aminte de primul nostru pas de deux parizian.

FANTOMA DE LA OPERĂ

Treaba cu invitațiile la prezentări în anii aceia nu era atât de simplă – sigur că primeam invitații, dar nu primeam la toate show-urile, sau primeam prea puține. N-o s-o uit pe Roxana, care la o prezentare Margiela mi-a aruncat invitația ei peste gard, într-o căciulă. Așa am intrat eu, și după i-am aruncat aceeași invitație, în aceeași căciulă, Domnicăi.

În plină Săptămână a Modei, într-o dimineață în care nu aveam nici o invitație, luam micul dejun cu Domnica în splendidul apartament de pe Rue Lecourbe, al prietenei ei, Iriana. Mi-a venit măreața idee de a suna direct la biroul de presă al casei Dice Kayek, încercând o manevră – m-am dat drept asistentul Annei Piaggi (încă trăia la acel moment) și m-am arătat indignat pentru faptul că doamna Piaggi nu-și primise invitația la adresa la care locuia. Evident, mă pregăteam să le comunic adresa noastră, dar m-am trezit cu telefonul închis în nas.

Asta nu ne-a împiedicat să ne prezentăm în fața Operei Garnier, locul în care avea să aibă loc show-ul Dice Kayek. Decorul era intimidant, mai ales pentru doi copii (eram niște copii atunci) care o făceau pe ilegaliștii – covor roșu, multe rochii cu spatele gol și un nor de parfum care plutea peste tot și toate. În fine, ne-am făcut curaj, am urcat treptele și când am ajuns în fața domnișoarelor care primeau oaspeții, ne-am arătat foarte grăbiți, ca și cum nu aveam timp să mai prezentăm invitația. Nu a funcționat! M-am întors cu încetinitorul (se pare că mă vedeam tot Alain Delon, dar de data asta în capodopera lui Melville, Le Samourai), m-am uitat cu o privire tăioasă către fata de la intrare și am întrebat-o dacă are idee cine este doamna (adică Domnica) și cum de a îndrăznit să o oprească! Săraca fată s-a uitat cu un aer descurajat la mine și a mărturisit că habar n-are cine e doamna. „Really?”, am exclamat eu. „She is Domina Smilesi (pe atunci pe Domnica o chema Smigelschi), the famous Italian writer!. „Oh, really?”, a exclamat fata și ne-a lăsat să intrăm. Până la urmă a funcționat, datorită faimoasei scriitoare Domina Smilesi.

HOW TO STEAL A MILLION

De data aceasta, o variantă și mai comică, în care nu au performat Audrey Hepburn, Peter O’Toole și Hugh Griffith, ci subsemnatul, alături de Andreea Macri și Carmen Secăreanu. Așezați confortabil la o terasă în Saint Germain, ne văitam că nu avem invitații la prezentarea Rick Owens. Un pic ambientați de la cele câteva pahare cu șampanie băute, am luat-o eroic către Beaux-Arts, unde urma să înceapă show-ul Rick Owens, în vreo două ore. Ne-am fâțâit un pic prin curte, modelele începeau să sosească, când ne-am prins că mai era o coadă separată, pentru cei ce doreau să viziteze o expoziție găzduită acolo fix în perioada aceea.

Am trecut de un filtru, dar greul de-abia acum începea. Cred că Andreea Macri a observat că mai există o intrare pentru personalul tehnic și pentru cei din echipa de machiaj și coafură. Eu m-am lipit de o doamnă care târa niște truse imense de machiaj și tipul de la pază a crezut că sunt cu ea. Dar nu știam dacă reușiseră să intre Andreea și Carmen. Am decis să o urmăresc pe doamna respectivă și m-am trezit într-o încăpere enormă în care hainele ce urmau a fi arătate în show erau expuse pe niște structuri superbe din oțel. Am remarcat cele câteva manechine care probau și tot probau, dar l-am mai remarcat și pe… Rick Owens. Eu am înghețat – ce urma să spun dacă mă lua cineva la întrebări? Ce căutam acolo? Mă și vedeam escortat cu poliția. Dar nu s-a întâmplat asta. Rick Owens mi-a zâmbit și și-a văzut de treabă iar eu mi-am făcut de lucru, căutând ceva în geantă. În momentele imediat următoare i-am auzit vocea lui Carmen, care mă întreba dacă sunt acolo. Erau amândouă după o ușă, dar ușa era blocată de un covor uriaș. Le-am spus să aștepte până îmi vine o idee salvatoare.

Și ideea mi-a venit, în momentul în care l-am văzut pe Rick Owens ieșind către o terasă, cu un pachet de țigări în mână. Am realizat că nu am decât câteva minute la dispoziție pentru a le deschide ușa și m-am apucat să rulez covorul, într-o inconștiență totală! Am reușit, fetele au intrat și ne-am făcut pierduți în sală. Am asistat și la o repetiție generală, deși eram uzi de transpirație de la emoții. Ne-am liniștit de-abia în momentul în care au început să apară invitații.

BELLE DE JOUR

Fără nici o legătură cu subiectul filmului semnat de Luis Buñuel, dar în directă legătură cu titlul acestuia, îmi aduc aminte de seara în care Roxana Voloșeniuc mi s-a părut cea mai frumoasă femeie din lume. Cred că întâmplarea cu pricina a avut loc prin 2006-2007. Noi eram la Paris în formulă completă, era un sezon plin, toate se desfășurau conform programului – un program glamour, presărat cu sesiuni compulsive de shopping la Le Bon Marché, locul meu preferat pentru astfel de activități din Paris.

Țin minte și acum parka verde de la A.P.C., pantofii de la Dries Van Noten și primul meu parfum din linia Frederic Malle, L’Eau d’Hiver, toate achiziționate atunci. Le Bon Marché era la o aruncătură de băț de apartamentul Irianei, care ne-a găzduit de câteva ori la Paris, așa că de multe ori o luam cu Domnica pe jos, într-o plimbare, mulțumiți că ne-am mai achiziționat câte ceva. Într-o astfel de zi ne-a sunat Roxana, care primise niște invitații la o petrecere găzduită de Jean Paul Gaultier, ce urma să aibă loc în aceeași seară la Maison Baccarat, mai precis la Cristal Room Baccarat. Nimic mai potrivit pentru a purta în premieră L’Eau d’Hiver, parfumul pe care de atunci îl asociez cu Parisul și pe care mi-l cumpăr ori de câte ori mi se face dor de Paris.

Domnica și cu mine am ajuns mai devreme și, în așteptarea Roxanei, treceam în revistă cetățenii pregătiți de party, printre care Dita Von Teese, Carine Roitfeld, Naomi Campbell etc. Roxana și-a făcut apariția îmbrăcată într-o salopetă neagră, perfect mulată, din catifea, cu cizme tip muschetar, fără toc, un turban negru, tot din catifea și accesorizată cu o pereche de cercei vintage cu briliante, care luceau amețitor. În momentul în care am intrat la Cristal Room toate privirile erau ațintite pe ea. Iar Roxana s-a așezat în fața unei oglinzi, și-a dat jos turbanul, și-a scuturat părul și a început să danseze frenetic – acela a fost momentul în care mi-am dat seama că am avut noroc cu un astfel de job și, mai ales, cu o astfel de echipă. Și uite că aproape am îmbătrânit (mă rog, nici chiar așa) împreună.