Nu sunt jurnalist, deci nu pot fi acuzat de obiectivitate’ Stiu ce imi place, ce nu si de ce. Asa ca aceasta capsula, pastila, medicament, cum vreti sa-i spuneti, placebo sau nu, va fi un mini jurnal despre ce ma pasioneaza si anima si nu ma lasa sa imi vad linistit de viata: MODA.
Asa ca, draga jurnalule,
Tocmai s-a incheiat saptamana modei de la Paris #parisfashionweak. Weak, pentru ca in afara de cateva exemple, nimic din ce am vazut nu marcheaza vreun punct de cotitura si o directie clara spre iesirea din criza creativa care ne afunda domeniul pe zi ce trece in banal si uitare.
Si vorbind de banalitate si agonie in cautarea unei directii artistice relevante, colectia care m-a marcat cel mai puternic este Lanvin. Alta data o forta si un reper de design si identitate vizuala puternica, Lanvin a ales sa isi ingroape trecutul de viu cu Bouchra Jarrar, care are un singur merit si anume acela de a atrage fondul de investii din Quatar sa cumpere pachetul majoritar de actiuni de la patroana coreeana a casei, Shaw-Lan Wang.
Incepand cu un casting catastrofal all white’ discriminant care a starnit controverse si critici, trecand prin acompaniamentul muzical demn de o coma auto-indusa si o serie de carpoace’ batrancioase, impresia generala era ca nimeni de fapt nu avea chef sa fie acolo. Nici macar jurnalistii care se auzeau discutand pe fundal, peste muzica, in timpul show-ului propriu zis.
Singurul moment de oarece tensiune, fie ea si arteriala ca semn de viata, a fost la inceputul manejului de final, cand pupilele s-au dilatat, spatele s-a arcuit si bratele s-au crispat pe telefonele mobile, jurnalistii asteptand startul fugii din sala catre urmatorul show plicticos pe care aveau sa il ignore in direct din alt decor.
Alta mare dezamagire a acestui sezon a fost Jaquemus. Micul Print al modei pariziene s-a facut baiat mare si asta nu e musai bine pentru el. #notagirlnotyetawoman Farmecul si prospetimea lui Jaquemus stateau tocmai in acest element ludic: un copil care se joaca de-a formele, care pot fi orice, si cu care imbraca corpul unei femei-fetita inocenta careia ii place marea, albastrul, albul si rosul.
Citeste si:
Glamour-ul din social media dispare in lumea reala
Femeia-fetita inocenta a crescut, se pare, in anii 80 ai lui Claude Montana, ale carui siluete (triunghi cu varful in jos – power shoulders si talie marcata) sunt vizitate obsesiv de-a lungul ultimelor doua colectii, in mixuri de alb si negru, de data aceasta pentru a face simtita prezenta gentilor fluo -ish, nefiind un secret ca accesoriile sunt singura mansa de crestere a vanzarilor unui brand de moda in 2017.
Dar cui ii mai pasa de Montana cand o avem pe Rihanna?! Jacquemus vrea si trebuie sa vanda, e de inteles si de apreciat, pana la urma finantatorul Comme des Garcons doreste sa vada un return on investment’ mai devreme decat mai tarziu.
Ceva ma face sa cred, sau sa sper totusi, ca nu acei sarcofagi cartonati, in culori violente, inspirati de Elsa Schiaparelli, vor face furori sezonul viitor, nu de alta, dar uitandu-ma in calendar vad scris 2017, Paris, nu Bucurestiul neo-comunist din 1994.
E adevarat ca moda nu e arta, scopul ei imediat fiind acela de a se vinde si prin asta de a intretine o industrie. Dar nu stiu daca prin insultarea inteligentei clientului, aceasta industrie se va salva de la disparitie, pe vremuri, nu foarte indepartate, ca sa vinzi trebuia sa faci minimum de efort sa iti faci clientul sa viseze, sa il faci partas la un univers de marca coerent, acum tot ce pare sa conteze este un volum enorm de produs scadent aruncat pe piata la concurenta cu mass-market-ul si promovare intens-agresiva prin vedete.
Pentru azi atat.
A+
ZARUG