Pacate (de Mihaela Nicola)

Mi-am intersectat recent timpul liber cu lecturi cuvioase ale altor religii. Le-am parcurs avid si am comparat in gind cu ceea ce imi mai amintesc din cartile pe care le rasfoiam impreuna cu bunica la ceremoniile duminicale. N-am gasit diferente care sa legitimeze convulsiile pe care istoria le-a trait in numele unor credinte (religioase). Dar e drept ca nici n-am studiat indeajuns subiectul ­– am ratat in trecutul recent inscrierea la cursu­ri (caci aveau doar formula „la zi'); voiam sa fac o specia­lizare in istoria religiilor. Nu pentru ca as avea excedent de timp liber si deficit de imaginatie in a-l investi, ci… de dragul de a sti, a afla, a intelege; numai dupa aceea mi se pare ca as putea avea opinii.

In principiu, abia dupa ce ne facem bine temele si dupa ce intelegem complexitatea lucrurilor si a fatetelor oglindite in mai multe directii, abia apoi putem judeca si oferi (propriile) sentinte. Ma rog, mai am mult pina atunci, deocamdata citesc fara rigoarea scolareasca si am aminat inceperea cursurilor pentru toamna viitoare (intre timp, au acomodat si doritorii ce nu-si pot asuma prezenta decit seara), asa incit va tin la curent si va invit la un moment dat sa dezbatem.

Dar mai e, cum spuneam, pina atunci. Deocamdata sa ne marginim la a respecta atit cit putem ceea ce si etica sociala, si invatamintele religioase (oricit de firave) ne indeamna sa facem ori, mai ales, sa nu facem. Prilej, iata, sa va invit la o alta dezbatere (e suficient s-o faca fiecare cu sine); stiu ca toate cele sapte pacate sint de nesavirsit. Stiu, sigur, ca absolut fiecare dintre ele este de nefacut, stiu ca sint egal de nocive (spiritual, cel putin), stiu ca aduc aceleasi pedepse (ceea ce in principiu ne va face sa ne intilnim la jarul din Iad). Dar mi se pare un exercitiu interesant sa le asezam intr-o ierarhie.

Am incercat acest exercitiu cu insotitorii mei intr-o vacanta. N-am reusit sa avem unanimitate la clasament, dar am reusit sa ajungem la un consens: faptul ca ierarhia individuala este cea relevanta.

Rog cititorul sa-si ia o coala alba de hirtie alaturi si sa reaseze cele sapte pacate (clasice) din ordinea lor alfabe­tica, in ordinea lui de… respingere. Asadar, reasezati: a invidia, a fi trufas, a (te) lacomi, a lenevi, a (te) minia, a rivni (la ce apartine altcuiva), a (te) zgirci, in ordinea lipsei personale de toleranta.

Pe locul intii s-ar clasa acela dintre pacate pe care, desigur, nu l-ati savirsit niciodata si cel pe care ar fi cel mai anevoios sa-l iertati celorlalti (in caz ca ati fi Echilibrul Suprem, care decide cine merge catre Iad si cine se bucura de viata viitoare, in Rai). Ups! Greu de facut clasamentul, nu?! Hai sa zicem ca l-ati listat pe primul si cel mai de nefacut pacat dintre pa­cate. Cum rezolvati de la al doilea in jos?

Va impartasesc radiografia mea, lasindu-va timp s-o intocmiti pe cea personala – este un exercitiu amuzant, dar revendica ceva rigoare in a (auto) evalua.

Sa invidiezi cronic, pe toti cei ce au, pot si fac mai mult si mai bine decit tine, da, mi se pare un pacat, dar mi se pare mai degraba o boala, o infirmitate sufleteasca pentru care nu exista remediu. E propria condamnare la nefericire, caci totdeauna exista cineva mai destept, mai frumos, mai bogat, mai potent, mai stra­lucitor.

A fi trufas mi se pare ceva mai grav. Deja trufia, ma­nifestarile si deciziile luate din vanitate, ego-ul nepotolit vreodata in dorinta de marire, superlative si recunoastere, acestea mi se par nocive. Pentru ca mindria / trufia nu e un sentiment de intimitate, ci are nevoie de spatiu, se manifesta si striveste tot ceea ce s-ar putea construi mai valoros. In principiu, eu asociez trufia cu prostia (in sensul ca cei mai egocentrici dintre oameni as zice ca au si un IQ anemic), de aceea o si scuz cu oarece ingaduinta.

Lacomia si zgircenia le asez in acelasi pachet. Mi se pare ca se nasc in relatie de cauzalitate. Detest mai mult zgircenia (adica laco­mia pare a fi un „sa vrei sa ai cit mai mult', in timp ce zgircenia ar fi un „sa vrei sa nu dai, oricit de putin', nu?) Parca mai gasesc ceva inte­legere pentru a aspira (fie si irational) la mai mult, decit a avea tole­ranta pentru oamenii zgirciti. Am si eu, ca noi toti, pe cite cineva mai „zgircit' in preajma; nu-i judec, nu-i condamn, dar ii evit pe cit pot. Pentru lene am aproape repulsie, deci toleranta deloc. Si totusi mi se pare pacatul cel mai des intilnit si cel mai pagubos, la propriu.

Ce a mai ramas? Pacatul acela rusinos de a-ti dori ceea ce nu e al tau. Banuiesc ca se refera la obiecte, ca doar oamenii nu „apartin' cuiva sau altcuiva; oamenii sint liberi, isi apartin fiecare doar siesi pentru intreaga viata, asa incit nu pot fi insusiti… Iar in materie de obiecte, stiu si eu? Nu mi se pare chiar deplasat sa vrei si pentru tine ceea ce admiri la altcineva si mi se pare just sa faci tot ceea ce este etic si legal sa dobindesti si tu, nu?

Ultimul pacat: mania! A fi manios si a te manifesta ca atare, frustrarile, acuzatiile, lamentarile, furia, isteria, voluptatea scandalului… toate acestea tin de educatie. In fapt, de lipsa ei! Si da, imi repugna si mie.

Concluzia radiografiei mele este ca faptele socotite a fi de nesavirsit stau intr-o linie „ierarhica' aproape egala, cu oscilatii de context si nici una nu este atit de grava cum este Lipsa de Onoare! Iar definitia pentru „onoare' se bucura de inteles unanim.

Drepturile de autor provenite din publicarea acestui articol sint donate fundatiei „the group'.

Foto:

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK