Inca nu s-a inventat un cuvint rominesc pentru ei. Poate ca termenul de „realizat“, folosit indeobste pentru a-i descrie pe cei care au achizitionat deja, putin dupa virsta de 30 de ani, o masina si un apartament intr-un complex rezidential, ar fi cel mai adecvat. Dar ei sint overachievers. Ei vor mai mult.
Timp de doi ani, cit am fost colega de birou a lui Tudor Kovacs, mi-am stabilit intilniri si am luat pastile in functie de programul lui extrem de precis. Era singurul membru al echipei care ajungea la 9 fix in birou, se aseza la laptop si incepea sa lucreze frenetic, respectind apoi cu strictete pauza de masa si cu tot atita strictete si ora de plecare acasa. Urmind un astfel de program, a ajuns, la 36 de ani, sa isi treaca in curriculum vitae 10 ani de training pentru voluntarii americani din Peace Corps, multi ani de voluntariat la Asociatia Accept si inca trei la presedintia asociatiei, si un job la organizatia nonguvernamentala PSI Romania, care a insemnat primul program comunitar pentru persoanele gay din Romania, primul grup de sprijin pentru persoanele gay sau bisexuale infectate cu HIV, primul studiu de estimare a numarului de barbati gay din Bucuresti si inca multe alte prime lucruri de care nu isi aduce aminte pe moment. Cu toate ca activitatea lui este foarte relevanta pentru un numar mare de oameni care traiesc in Romania, Tudor nu se considera un overachiever, ci, mai degraba, parte din „generatia fata de care oamenii au cele mai mari asteptari. Un pic mai tineri decit cei afectati de comunism si un pic mai in virsta decit cei afectati de prea multele optiuni'.
Octavian Logigan, care, la 32 de ani, a acumulat 14 ani de munca dintre care opt au fost, in paralel, si de studiu, tinde sa ii impartaseasca parerea: „E o chestie generationala. Nu atit ca o evolutie a speciei, dar sintem animati de idealuri, avem o incarcatura informationala si ne confruntam in mare parte cu alegeri mult mai complexe decit parintii nostri'.
Miruna Cugler, care, la 24 de ani, avea chiar si patru job-uri paralele, si care lucreaza in prezent la Oficiul Publicatiilor Europene din Luxemburg, crede ca generatia din care face parte este, in raport cu generatia parintilor, una de overachievers si underachievers in acelasi timp. „Ei au luptat mai mult pentru lucruri pe care noi le luam de-a gata. Mama a plecat la 18 ani de la tara in Bucuresti si a facut doua facultati, una terminata cu 10. A invatat de-a rupt ca sa ramina in capitala, sa fie cineva. Eu m-am nascut in Bucuresti, m-am tirit prin facultate destul de plictisita si m-am apucat sa muncesc cu norma intreaga la 19 ani. E aproape jenant prin comparatie. Asta desi nimic din parcursul ei profesional nu suna jenant, ci mai degraba intimidant: a facut voluntariat de cind se stie si a lucrat pentru cele mai mari organizatii neguvernamentale din Romania, a facut comunicare corporatista si relatii publice in sectorul privat, a terminat Jurnalistica si a fost, cinci ani la rind, jurnalist acreditat la Festivalul de la Sziget, iar aproape toate job-urile ei au fost dublate de o activitate de traducator freelance pentru bani in plus, sau de placere, cum era cazul atunci cind il traducea pe Tom Chiarella.
Nici unul dintre ei nu considera ca este un overachiever, in conditiile in care fiecare intelege termenul ca fiind potrivit unor persoane care vor mereu mai mult si mai mult in plan personal si profesional, care „nu se multumesc cu binisor si nici macar cu bine', dupa cum spune Miruna. Tudor crede ca este chiar contrariul conceptului. „Imi imaginez ca overachiever pe cineva care merge la lucru, termina treaba la birou, apoi merge la inot, si apoi gateste cina. In acest caz, nu, nu sint nici pe departe un overachiever. Eu sint un lenes, imi place sa stau la televizor si sa pierd vremea sau sa citesc comics-uri ridicole pe Internet.' Numai ca faptul de a crede ca nu esti unul este o trasatura tipica pentru un overachiever si face parte din mecanismul lui de functionare.
Tocmai pentru ca nu considera ca a facut destul, overachiever-ul acumuleaza din ce in ce mai multe experiente si merge mereu mai departe. „Acumularea de experiente pe care o vad la generatia mea ma face intotdeauna sa zimbesc', spune Octavian. „«Altul care a ramas cu sechele de la legenda urbana a experientei obligatorii la angajare, nu sint singurul», imi zic de cele mai multe ori. Cred ca avem oportunitati si resurse pentru a ne explora mai mult decit au facut-o cei din generatiile anterioare. Eu, unul, mi-am promis sa nu-mi refuz nici o experienta din care am ceva de invatat.' Propriul lor statut de oameni care reusesc sa faca mai mult si mai bine decit altii devine evident doar prin comparatie, asta desi, paradoxal, overachiever-ul nu este niciodata in competitie cu nimeni altcineva in afara de propria lui persoana. Miruna marturiseste ca se trezeste uneori plingindu-si de mila pentru ca a trecut viata pe linga ea, ca nu a facut mai nimic, nu a vazut mai multe, nu a interactionat cu mai multi. „Apoi, daca arunc o privire cerebrala in urma, imi dau seama ca am avut o viata incredibil de plina si de misto si ca am avut o gramada de experiente foarte faine.'
Competitia nu este un cuvint potrivit pentru acesti oameni. Singurul lor reper este, de fapt, propria persoana, si tocmai de aceea sint mereu angajati intr-o cursa care nu se termina niciodata.
„Nu este relational, nu esti overachiever fata de X sau Y, ci fata de tine. Pentru mine inseamna sa fiu de ajutor intr-un mod constructiv si viabil pe termen lung mai mult decit pentru celula mea sociala de baza, familie si prieteni. Nu pot sa spun ca ma simt overachiever, dar exista persoane care considera ca, in masura in care cerintele mele fata de mine sint bifate, trec de granita propriei persoane si indeplinesc lucruri pentru cei din jur. Din punctul meu de vedere, imi folosesc in mod eficient timpul si resursele', spune Octavian.
Dintr-un motiv sau altul, fiecare este de acord cu faptul ca povestea nu se termina niciodata. Fie ca este vorba despre flexibilitate, necesara ca sa ramii in cursa, „singura calificare demna pe termen lung este adaptarea la schimbare, la ritmuri tehnologice si la provocari de comunicare noi', dupa cum crede Octavian, sau de placere ca motivatie principala, cum i-ar spune Tudor.
„Cred ca overachiever-ul isi gaseste placerea cu adevarat in a trai cit mai intens, in a face cit mai multe. Cred ca e un stil de viata pur si simplu, nu o obsesie.' Finalul cursei nu este, insa, un lucru de dorit, crede Miruna: „Despre asta e viata: sa cresti, sa te dezvolti, sa te misti'.
Ce ii face pe cei trei sa doreasca sa se miste in continuare, mai departe, este o motivatie puternica si, mai ales, un spirit justitiar. Desi diferiti ca traiectorie profesionala, pe cei trei ii leaga indeosebi apartenenta la o cauza si cel putin o trecere rapida prin sectorul ONG, despre care Tudor crede ca nu are de-a face cu dorinta de a realiza cit mai multe lucruri. „Justitiarii sint cei care isi gasesc o cauza, o nedreptate pe care incearca sa o indrepte si, de cele mai multe ori, nu se opresc din chemarea asta niciodata. Overachiever-ul este cineva care pur si simplu nu isi iroseste timpul cu nimic. Cind esti justitiar si servesti o cauza, nu prea poti fi considerat overachiever pentru ca pur si simplu faci tot ce poti cu toate resursele tale in timpul pe care il ai.'
Totusi, faptul ca fac parte din prima generatie de dupa revolutie care a avut contact si a crescut cu perspectiva voluntariatului pentru o cauza pare sa isi fi pus amprenta pe personalitatile lor. Toate acestea suna foarte frumos, dar, intr-o tara in care fenomenul abia incepe sa apara, aspectele lui negative nu s-au ivit inca.
Pentru altii, insa, care au trait in traditia studentilor care faceau parte din trei cluburi de sport, doua de instrumente muzicale, aveau 10 pe linie si faceau voluntariat pentru organizatiile locale, lucrurile au avut timp sa isi arate si fata mai intunecata: overachiever-ii, s-a demonstrat, tind sa isi disipeze energia in prea multe ocupatii, sa isi neglijeze sanatatea in principal din cauza lipsei somnului, sa aiba o imagine proasta despre sine, pentru ca respectul lor pentru propria persoana este influentat de rezultatele activitatilor lor, si, mai cu seama, sa aiba probleme la admiterea la facultate sau la gasirea unui job. Asta pentru ca nu reusesc sa isi gaseasca echilibrul si nu sint cei mai buni jucatori de echipa.
Dar, pina atunci, ei se bucura si le place sa faca ceea ce fac, iar asta este cel mai important lucru. Mai cu seama ca, intre multele lor scopuri, se numara si fericirea, dupa cum spune Miruna: „Vorbim despre indirjirea cu care noi cautam sa fim fericiti, sa avem un sens dincolo de niste borne de tipul casa sau masina bifate. Cel putin pentru mine'.
Ioana Ulmeanu
Foto: Shutterstock