Nu e vina lui ca s-a dezvoltat monstruos, largindu-se inspre cartiere oribile ca niste plagi deschise, ca seamana, in centru, cu un hidrocefal si ca abia gifiie si abia se tiriie, napadit de masini…
Este vina noastra, care n-am stiut sa ne opunem transformarii lui in ceea ce este astazi. Si, tocmai de aceea, avem datoria sa-l protejam, pansind acolo unde se poate, punindu-i proteze, ajutindu-l sa mearga mai departe. O prietena, care locuieste chiar vizavi de piateta in care a fost reinstalata statuia lui Caragiale, mi-a povestit cum, iesind cu scottish terrier-ul sau la plimbarica de dimineata, l-a auzit pe un cetatean adresindu-i-se statuii cu un „Hai sa traiesti, nene Iancule!' si, dintr-o data, initiativa Dilemei vechi – de a repune statuia la locul ei firesc, dupa ce fusese luata cu japca si protapita in fata Teatrului National – capata, in fapt cotidian, sensul ei dintii: acela de a prilejui intilnirea tandra a bucuresteanului cu Istoria lui.
O readucere la scara normala, 1: 1, a monumentelor in asa fel incit cei pentru care au fost ridicate sa le salute, in treacat, fara a-si suci giturile si fara a-si stoarce creierii intrebindu-se ce naiba cauta acolo… Ordinul Arhitectilor, impreuna cu Libraria Carturesti, au organizat, la-nceputul lunii mai, un happening stradal care a fost un succes: s-a inchis, pentru masini, strada Pictor Artur Verona, deschizindu-se pietonilor.
Lumea a iesit in strada, cu mic, cu mare, copiii au desenat pe asfalt, tinerii au pictat pe pereti, unii au vindut cartoline manufacturate chiar de ei – si, pe doua panouri lungi, arhitectii ne-au aratat cum vor sa modifice aceasta zona. Strada Pictor Verona ar urma sa fie repavata cu piatra, un fir de apa s-ar strecura inviorator de-a lungul ei, s-ar pune banci si, de la biserica anglicana incolo, spre fosta scoala de fete, strada s-ar transforma intr-o alee mai larga intre Gradina Icoanei si Parcul Universitarilor.
E prea frumos sa fie adevarat, nu? Asa mi-am zis si eu. In conditiile in care str. Dionisie Lupu abia face fata fluxului de masini – preluind, paralel cu Calea Victoriei, traficul supracongestionat de pe Bulevardul Magheru –, e greu de crezut ca cineva de la Primarie isi va da avizul pentru punerea in practica a proiectului.
Si, tocmai de aceea, initiative ca aceasta – venind din partea societatii civile – sint necesare! Daca nu ne vom pune umar linga umar, opunindu-ne „plombelor' kitsch care desfigureaza Capitala si aratind, concret, ca se poate face si altceva, cu bun-simt si bun-gust, vom avea orasul pe care-l meritam.
Caci Bucurestiul nu este al firmelor, nici al speculei imobiliare. Este al nostru, al celor care vrem sa respiram in el. E orasul nostru.
Articol publicat in ELLE Iulie 2006