Computerele evolueaza atat de accelerat incat realitatea virtuala va ajunge, la un moment dat, sa se confunde cu viata reala. Ba chiar e posibil ca acest lucru sa se fi intamplat deja. Oameni buni, ciuliti urechile: s-ar putea sa traim intr-o lume simulata pe un computer!
Uau! Puneti-va centurile de siguranta! Ce idee revolutionara!!!
Nota bene: A se lua in considerare ca cele trei semne de exclamare semnaleaza faptul ca vreau sa fiu sarcastic. Fantastica descoperire a domnului Musk poate fi foarte excitanta pentru cei care au Matrix-ul pe Blu-Ray, fumeaza iarba la bong si stau toata ziua pe canapea, imbracati doar in boxeri cu Snoop Dogg. Altfel, Elon ar trebui sa cam puna mana pe carte: acum doar 365 de ani un filosof francez avea exact aceeasi idee.
In fine, nu era chiar aceeasi idee. René Descartes nu avea cum sa spuna atunci ca traim intr-o simulare pe computer, ci ca un demon se juca cu mintile noastre. Dar rezultatul final era exact acelasi. Tot ceea ce vedem, inclusiv familie si prieteni apropiati, tot ceea ce ne inconjoara trebuie sa fie o plasmuire a imaginatiei altcuiva. Descartes era ingrijorat de faptul ca am putea fi captivi intr-o realitate simulata.
El isi dadea seama de faptul ca lumea ni se reveleaza doar prin ceea ce Bertrand Russell numea „sense data – impresiile colectate prin intermediul simturilor noastre. Si, din moment ce suntem sub vraja unui demon, nici macar pe acestea nu ne putem baza. Singurul lucru de care suntem siguri e faptul ca existam.
Asta face ca eforturile a doi miliardari anonimi din industria tehnologica de a sparge codul acestei simulari sa para de-a dreptul stupide. Chiar daca ei ar face hacking realitatii simulate si ne-am trezi brusc intr-o noua lume, de unde am sti ca, la urma urmei, ea nu e decat o alta simulare?! Cum ar spune Descartes, diavolul ar putea inca sa se joace cu mintile noastre.
Solutia francezului pentru a invinge acest scepticism extrem era existenta unui Dumnezeu. Daca avem credinta (1) ca el exista, atunci putem sa credem din nou in fidelitatea simturilor noastre. Insa in seculara lume moderna acesta nu poate fi un sfat foarte folositor. Cu toate astea, ideea lui ne poate fi utila.
Astazi ne regasim cu totii intr-o batalie ideologica importanta. Cu Donald Trump la putere in Statele Unite ale Americii, cu resurgenta extremei drepte in Europa, cu stirile false bombardandu-ne feed-urile, suntem pe buna dreptate sceptici in privinta a ceea ce vedem. Asa cum ar spune amicul Descartes, ne-am putea intreba: in ce putem sa (ne in) credem (2)?
Raspunsul este, din nou, credinta. Nu credinta in Dumnezeu, ci intr-o viziune a lumii, a unei lumi in care, de exemplu, oamenii de diferite sexe, identitati si confesiuni sunt egali si trebuie tratati egal. Reiterarea acestor platitudini hippie m-ar face, in mod normal, sa caut repede un antivomitiv. Din nefericire, in lumea noastra trump-iana aceste platitudini trebuie sa fie scoase de la naftalina cat mai des. Trebuie sa luam o dusca buna de credinta si sa spunem: acestea sunt valorile care conteaza (3).
Descartes ne vedea prizonieri ai unui cosmar solipsist, in care doar noi existam cu adevarat. Iar aceasta este chiar imaginea societatii consumeriste. Ni s-a spus mereu cu insistenta ca singurul lucru care conteaza si singura cale catre fericire este satisfacerea dorintelor („Pentru ca meriti!). Filosoful francez spunea ca pentru a scapa de asta trebuie sa credem in ceva. Iar acel ceva este exact credinta intr-o lume in care sa ne placa sa traim, care ne poate salva de lumea lui Trump, cea in care nimic nu mai pare real.
A filosofa nu e o materie obligatorie la scoala nicaieri in lume – cu exceptia Frantei, unde printre cursurile obligatorii gasim „cum sa fumezi Gauloises si „cum sa ai o atitudine socant de relaxata in privinta relatiilor extraconjugale –, dar ar trebui sa fie. Pentru ca, da, conteaza. Daca ar fi fost, indivizi brilianti precum Elon Musk n-ar mai face greseala sa creada ca produc revolutii gandind, cand de fapt nu fac decat sa calce pe urmele unui francez care a trait acum trei secole.
(1) „Credinta este un cuvant folosit gresit aici. Descartes credea ca existenta lui Dumnezeu poate fi dovedita rational, folosind o serie de argumente schioape, despre care unii cred ca nici macar el nu a crezut in ele.
(2) De fapt, nu am nici o nota de subsol de adaugat aici. Dar cred ca, plasand-o la final, textul meu va arata si mai destept, putand fi astfel ales de reviste foarte la moda, precum Very Highbrow Philosophical Quarterly.
(3) Ideea ca judecatile de valoare sunt irationale si nu pot fi dovedite este baza filosofiei lui David Hume care SFINTE SISOE, AM AJUNS LA A TREIA NOTA DE SUBSOL!