Alegerea lui Kate: are Prințesa de Wales datoria de a vorbi public despre boala ei?

După ce Prințesa de Wales și-a dezvăluit diagnosticul, opinia publică a înclinat către condamnarea celor care ar fi forțat-o să vorbească. De ce să nu vorbim, însă, onest despre cancer?

Prințesa de Wales a fost luni la rând subiect de speculații și conspirații, după ce Casa Regală a Marii Britanii a anunțat că a avut parte de o intervenție chirurgicală abdominală majoră… și planificată. Mai ales publicarea unei imagini editate masiv, dar neatent, în care aceasta era înfățișată alături de cei trei copii ai săi, a făcut ca Internetul să explodeze în valuri de teorii, meme-uri și glumițe de tot felul despre motivele pentru care unul dintre cele mai versate birouri de PR din lume a gafat într-o asemenea manieră grosolană. Vreme de câteva săptămâni, toate rețelele sociale au fost invadate de supoziții: a fugit Kate de-acasă? Are William o relație secretă cu Rose Danbury? A fost el violent cu Kate? Este Prințesa în comă, după eventualul eșec al intervenției din ianuarie? Încearcă familia regală să ascundă un scandal mai mare decât o posibilă suferință grea a Prințesei?

Sunt doar câteva dintre presupunerile care au circulat într-o formă sau alta, deseori pe un ton amuzat, între utilizatorii rețelelor, care au primit un avânt suplimentar în elaborarea de teorii odată cu mesajul postat, aparent, de Kate însăși, prin care aceasta recunoștea că editarea defectuoasă i se datorează doar ei, ca o „amatoare” în materie. Explicabil, fanii femeii nu au ratat ocazia să arate că aceasta a studiat, totuși, arte, și că a avut un job ce implica aptitudini serioase de fotografie și design încă dinainte de căsătoria cu William, dar și că pasiunea ei pentru fotografie e binecunoscută (și exersată îndelung în anii în care a realizat mai toate portretele familiei și a participat, curatoriat și inițiat multiple expoziții de fotografie). Mesajul prin care aceasta și-ar fi recunoscut eroarea a stârnit, deci, și mai multă curiozitate, și mai mare amuzament, dar și învinovățirea familiei regale pentru gestul lipsit de fair play de a o pune pe aceasta într-o lumină proastă.

Imediat după vestea diagnosticului Prințesei, jumătatea moralizatoare a Internetului și-a îndreptat degetul acuzator către cei care râseseră până atunci, învinuindu-i de cruzimea de a fi batjocorit o femeie suferindă și de forțarea ei către o mărturisire pentru care nu era pregătită. Iar aici trebuie să fac o mărturisire: ca o persoană care a traversat un diagnostic de cancer și tratamentele complexe asociate lui, am râs la mulțimea de clipuri de pe TikTok lansând teorii despre #KateGate, și nu mă simt prost deloc pentru acest motiv, deși bănuiam un diagnostic similar pentru prințesă. În primul rând, pentru că respectivele clipuri rareori s-au îndreptat împotriva ei, ci mai degrabă au fost generate de lipsa de transparență a unei instituții care ne-a obișnuit să aleagă mai ales privilegiile, și mai puțin responsabilitățile serviciului public. Și apoi, pentru că e de-așteptat ca figurile publice la acest nivel să nu aibă cine știe ce viață privată. Dacă familia regală trimite prințesele la câteva ore după ce au născut pe treptele maternității, în tocuri și cu moștenitorul în brațe, pentru ca toată lumea să-l vadă, însă ascunde informații privind agresiunile sexuale de care este acuzat Prințul Andrew, precum și milioanele provenind din bani publici utilizate pentru apărarea lui, publicul poate trage orice fel de concluzii dorește în urma unui șir de declarații vagi și dovedite în cele din urmă ca nefondate în realitate.

Așadar, conspirațiile nici măcar nu o privesc pe Kate ca persoană, ci mai degrabă poziția ei într-un clan controversat, a cărui relevanță pare să scadă cu fiecare an, și cu atât mai mult după decesul Reginei Elisabeta. Un lucru vreau să fie clar totuși: Prințesa de Wales, ca persoană pur și simplu, nu are nici o datorie să ne țină la curent cu starea sa de sănătate și orice dificultăți a întâmpinat în a gestiona vestea diagnosticului, atât pentru sine, cât și față de copiii săi, sunt complet de înțeles. Kate nu e chiar o simplă persoană. Însă pot empatiza pe deplin cu alegerea de a fi păstrat până acum tăcerea, la fel cum pot să condamn drept o practică josnică tentativele de hacking ale arhivei spitalului care a tratat-o.

Ce pot să interoghez, însă, sunt motivele pentru care nu vorbim încă suficient de mult despre cancer. Aici devine, din nou, personal. Știu că în jurul unui astfel de diagnostic plutește multă teamă, că el vine și cu stigmă și cu insuportabila milă a celor din jur. Știu că vestea aceasta destabilizează pe mulți și pare ca o sentință și mai știu că mulți oameni amână consultul medical tocmai pentru că anxietatea îi oprește să caute ajutor atunci când simt că ceva e în neregulă în corpul lor. Mai știu și că declararea publică a unui diagnostic de cancer vine cu o mulțime de sfaturi nesolicitate („ai încercat grâușor?”) și cu judecăți („ai fumat toată viața”); că tratamentul ce urmează e și complicat și dureros, dar și umilitor – nu doar în suferința și chiar dizabilitatea fizică și psihică pe care o provoacă, ci și în transformarea aspectului persoanei care îl urmează. Știu că oamenii pronunță mai ușor „cancer” când vorbesc despre extremismul politic, de pildă, și mai deloc când vorbesc cu o persoană diagnosticată, când cuvintele trebuie să fie eufemisme ce nu descriu complet realitatea sau o zugrăvesc într-un roz prefăcut.

Nu vorbim despre cancer pentru toate aceste motive și pentru încă multe altele, iar faptul că nu vorbim perpetuează și stigma, și mila, și diagnosticările când e deja prea târziu. Nevorbind pe șleau, menținem cancerul într-o zonă de tabu înfășurat în frică, în care nu ne dăm seama, de fapt, că medicina s-a schimbat, că un diagnostic nu mai e de mult o sentință implacabilă, că cei mai mulți oameni trăiesc ani buni după șocul inițial. Supraviețuirea nu constituie nicicând o știre, pe când moarte „tragică” a cuiva care „a pierdut lupta” este. Conversația despre cancer are mereu o aură de război și tragedie, deși realitatea pacienților oncologici ajunge să fie din ce în ce mai diferită.

Când vorbim, însă, câștigurile sunt imense. Doar câteva exemple pot să lămurească asta. Testarea genetică și dubla mastectomie realizate de Angelina Jolie au generat un adevărat „efect” social și au trimis la medic milioane de femei. Faptul că Jane Fonda a vorbit despre multiplele dăți în care a fost diagnosticată ne demonstrează cum poate arăta supraviețuirea până la o vârstă respectabilă și că există viață și muncă și bucurie după cancer. Recent, Olivia Munn ne-a mărturisit că a fost diagnosticată pornind de la un test banal de calculare a riscului, lucru care i-a salvat viața. Doar aceste trei exemple ne-au îmbogățit real cunoașterea pe subiect în moduri incalculabile încă, dar cu siguranță semnificative. Și mai sunt atâtea altele… Generozitatea celor care au decis să vorbească nu e deloc de ignorat. Dacă e vorba și de o datorie, asta e o altă poveste.

Cred că și în cazul lui Kate Middleton, dacă diagnosticul a copleșit-o, dacă o îngrijorează, dacă s-a temut să-l facă public e pentru că a fost atinsă de cel puțin unul dintre stereotipurile de mai sus. Nu e o datorie ca ea să le răstoarne pentru noi toți, mai ales acum, când are datorii mai urgente față de propria persoană. Dar când va putea să o facă, din poziția în care se află, va fi un uriaș pas înainte.