Dincolo de imaginea intimidantă pe care vulnerabilitatea ei o proiectează pe scena pe care își face meseria de 20 de ani deja, Ofelia Popii e azi mai firească, mai ancorată cu picioarele în pământ decât mulți dintre noi și mai curioasă ca oricând. Absolventă a Facultății de Teatru din Cluj Napoca, Ofelia joacă din 2001 la Teatrul Radu Stanca din Sibiu, pe scena căruia a venit și primul ei uriaș succes: rolul Mefisto din Faust, în regia lui Silviu Purcărete. Apariția ei tulburătoare i-a adus și primul premiu UNITER pentru Cea mai bună actriță. Au urmat multe roluri, multe nominalizări și alte două trofee, dar și un premiu Gopo pentru cea mai bună actriță în rol principal, pentru rolul Elenei Buciuman din filmul Q.E.D., regizat de Andrei Gruzsniczki.
Într-o conversație pe Zoom la debutul furtunos al verii, presărată cu zâmbete și aparițiile micului ei motan în cadru, chiar înainte să reînceapă repetițiile la piesele care au consacrat-o, după mai bine de un an de pandemie care a ținut-o departe de public, am discutat despre emoțiile reîntâlnirilor, planurile pentru Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, responsabilitățile față de clasa ei de studenți și noile proiecte care o țin mereu în căutare.
ELLE: Cum a fost anul care a trecut pentru tine?
Ofelia Popii: Să știi că la noi s-a făcut treabă și am fost chiar mai ocupați decât în timpul unei stagiuni normale. În afară de faptul că, bineînțeles, ne-a lipsit contactul cu publicul, am avut noroc cu ideea asta, Daruri teatrale, care ne-a ținut mintea vie și într-o continuă căutare de texte, tot felul de momențele. După aia a venit ideea cu Scena digitală (scena-digitala.ro), să filmam spectacolele din repertoriu. Apoi, dacă tot le filmăm, de ce să nu fie diferite? Așa că pentru unele a fost o provocare să ne apropiem mai mult de ideea de film și am renunțat în proporție mare la ce însemna spectacolul efectiv de teatru. Și am zis: ce ar fi să nu creăm noi o competiție cu Scena digitală, ci să arătăm o altă parte? Au fost super filmările, dar și pentru că l-am avut pe Alex Condurache, că pentru mine era debut total și la nivel de regie de teatru, și de regie film (cu O zi de vară) și el mi-a dat încredere foarte mare, m-a lăsat să mă joc și cu camera, deci a fost o joacă și o provocare pe toate planurile.
Dar în prima fază am fost super deprimată, când a venit primul lockdown. Am căutat când au fost pandemii și cât au durat, făceam calcule și mă gândeam că o să fiu bătrână când ieșim din perioada asta. Și ce-o să mai joc atunci, după atâta pauză? Am vizualizat și eu toate scenariile negre prin care au trecut alți actori. Și a fost groaznic. După aia am făcut acele mici filmulețe, și cu Sofia (fiica ei, n.red.), și era o abordare diferită, că era în mediul tău privat. Tu, în momentul în care repeți pentru ceva, vrei să fie un spațiu neutru, să intri pe scenă, să-ți creezi o altă lume. Și faptul că lumile se întrepătrundeau, cel puțin la început, m-a deranjat un pic. Nu e confortabil, pentru că oricum lucrezi tot timpul. Cumva vin bruiaje, ești obișnuit să lucrezi și acasă, dar la nivel de gând. Nu te pui să joci în casă.
ELLE: E importantă pentru tine separarea asta?
Ofelia Popii: Da. O fac voit, mă ordonez, îmi fac un program. Oricum mintea lucrează tot timpul, dar vreau să-i dedic timp și Sofiei, vreau să stau și cu soțul meu și să trăim. În mod principal, îți trăiești viața, altfel pe ce să construiești în teatru?
ELLE: Meseriile acestea oricum nu se termină, sunt cu tine tot timpul….
Ofelia Popii: Întrebările sunt acolo, căutarea e acolo, totuși e nevoie să-ți creezi ordine. Eu simt nevoia asta, pentru că altfel aș fi destul de absentă în viața privată și mi-am dat seama că nu e OK. Nu-mi doresc asta, vreau să am și familie, să fiu și eu. Am trecut la un moment dat printr-un moment de criză în care nu-mi dădeam seama: dar eu, eu? Unde sunt eu? Cine sunt eu? Ce vreau? Eu exist, dincolo de construcțiile astea, de gândurile astea? Care tot timpul sunt pentru altceva, nu pentru mine.
ELLE: Și cum te-ai remontat?
Ofelia Popii: Mi-am dat mai multă atenție și am încercat să mă ascult, să-mi aud dorințele, să-mi satisfac plăcerile. Una dintre plăceri e teatrul, aici e dificultatea. Dar mai am și alte bucurii și au revenit. Îmi plăcea să mă plimb, să fac drumeții, îmi plac copacii, și am luat-o așa, din amintiri, încetuț, am dat un stop. Am zis că, dacă o să continui, o să mă pierd și probabil pot să ajung la 60-70 de ani să mă gândesc: dar viața mea unde e? Și o să devin frustrată și e păcat. Cu adevărat îmi place teatrul, și să ajung frustrată din cauza teatrului mi s-ar părea nedrept. Și am zis că trebuie s-o las mai moale.
Ofelia Popii: Cred că da, și e firesc. Pentru că și dezvolți sensibilitatea asta exagerată, ca să poți să empatizezi. Timpul scurt în care au loc repetițiile te obligă să deschizi toate sensibilitățile, toți porii, să absorbi tot. Nu poți să faci selecție în prima fază și te ating și aspectele negative. Experimentezi mult mai mult decât rămâne în rol. Nici nu știu cu ce să încep, pentru că eu cred că totul are legătură cu căutarea. Dacă vrei să fii creativ, trebuie să vrei să cauți, să încerci, și cred că fiecare actor simte asta. Să nu bați același drum, să nu-ți aduci același personaj, indiferent de text și de situație. Dacă e mereu o căutare, e greu mereu. Și mereu cu vulnerabilitate maximă.
ELLE: Deci căutarea e elementul esențial, care te face să joci bine un rol sau zece la rând?
Ofelia Popii: Pentru mine asta înseamnă să joci bine. Poate pentru altcineva înseamnă doar succes, să rezoneze sala, să fie entuziaști. Am văzut situații din astea și nu o zic pentru a judeca, dar nu e interesant pentru mine. Nu aș face meseria așa, ar fi o pierdere de vreme și ar deveni frustrant. Am văzut situații în care sala e în delir, pentru că vine să vadă exact acel actor, având exact acele așteptări. Actorul cu așa-zisul stil. Pentru mine stilul e un pericol. Cred că e un fel de mască pentru a ascunde lenea. Și protecție. Se protejează de frica de eșec, și orice lucru nou te face să-ți fie frică. Nu știi dacă rezultatul va avea succes, așa cum are rezultatul deja testat. Pentru mine căutarea e esențială. Și să te menții la un nivel de curiozitate și să nu fii mulțumit.
ELLE: Succesul a venit foarte devreme pentru tine și ai acum 20 de ani de când joci. Cum îți păstrezi disponibilitatea de a căuta și ce simți că mai ai de învățat? Și ce se întâmplă cu uzura despre care vorbeai cândva?
Ofelia Popii: Da, uzura intervine. Și un soi de comoditate, și o frică în momentul în care ai cât de cât succes. M-am tot gândit la asta și nu găsesc o altă explicație, că a fost un succes destul de prematur, dar nu m-a destabilizat. Dar nu l-am resimțit ca pe un succes foarte mare, ci ca pe un pericol. Poate face parte din structura mea, n-am planificat să fiu așa. Mai degrabă acum, după 20 de ani, încep să planific, pentru că e vorba de cu totul alt gen de obstacole. Manierismul capătă uneori forme atrăgătoare. Dar eu l-am resimțit ca pe un pericol, mă gândeam că e mult prea devreme. Toată lumea îmi zicea: „Mefisto e tot ce și-ar putea dori un actor ca încununare a carierei'. Și eu eram la început și mă gândeam că mai am atât de multe de făcut. După aceea am zis că trebuie, în primul rând, să-mi schimb stilul și să încerc în altă direcție, și asta am făcut, nu m-am culcat pe lauri. Dacă făceam un rol de compoziție după Mefisto, pericolul ar fi fost mai mare. L-am lăsat ca pe-o experiență, și am încercat efectiv să-mi schimb stilul de joc, să caut în alte direcții. Asta încerc de fiecare dată: să am abordare pe cât pot eu de nouă și de proaspătă pentru mine. Cum? Pornesc de la stârnirea curiozității prin întrebări. Efectiv pornesc de la text sau de la situații și studiez oamenii, metodele pe care le practicam și în școală. Poate mă duc mai în adâncime, dar e aceeași metodă.
ELLE: E un soi de competiție cu tine, de a fi pe cât de bună te aștepți să fii?
Ofelia Popii: Eu urăsc ideea de competiție. Chiar și cu tine, te frânează și te face să ajungi într-o situație de blocaj. Am experimentat-o destul de vag, chiar după Mefisto, tocmai pentru că am devenit preocupată sau îngrijorată de faptul că lumea se aștepta la ceva de la mine. Și am devenit mai puțin creativă și liberă. Competiția îți restrânge posibilitățile, chiar și ideea de a plăcea publicului te aduce în situația de a te repeta, de a nu risca. Nu sunt în nici un soi de competiție. Cred că ăsta e secretul. Nu-i așa de secret, dacă zic așa lejer.
Ofelia Popii: Cunoaștere și trăire la maxim. Dacă simt că am momente în care ceva personal mă bruiază, înseamnă când n-am studiat destul personajul. Nu am căutat destul. Cred că e mai degrabă vorba despre o motivație interioară, de a descoperi. De a veni cu înc-o posibilitate de viață. Dar să știi că nici măcar asta nu e. Pur și simplu sunt incitată să descopăr personajul și situațiile prin care trece. Îmi place și spectacolul, dar descoperirea mă atrage mult.
ELLE: Simți vreodată că nu ai ce căuta într-un rol, îți lipsește încrederea, ai acel sindrom al impostorului despre care se tot vorbește?
Ofelia Popii: Am senzația asta când văd că lumea se schimbă într-un fel în care nu doresc să mă schimb. E ciudat să zic asta într-un interviu, dar devin foarte importante imaginea și promovarea și nu sunt neapărat bună la asta. Toată chestia cu Facebook-ul și autopromovarea mi se pare că parcă depășește… parcă tot sistemul de valori nu mai contează, ești într-o lume în care e mai importantă forma decât interiorul, conținutul. E o chestie care destabilizează și uneori mă face să mă gândesc că parcă nu mai vreau să fac parte din mediul ăsta. Mi-e teamă să nu devin eu cu adevărat un impostor, știi? Te gândești că spectatorilor li se livrează o cantitate foarte mare de imagine. Ca munca ta să ajungă la ei, trebuie să știe despre ea, văd sensul informării, doar că informația bombardează și apare ideea de competiție, total aberantă, la nivel de număr, câte informații livrezi despre tine. Mă dezarmează într-un fel. Deși știu că, de fapt, nu e importantă pentru mine și pentru ce fac eu. Nu numai despre asta e meseria.
Ofelia Popii: Sunt ușor împotriva unei imagini perfecte, pentru că nu reflectă deloc realitatea. Mi s-a întâmplat să întâlnesc oameni pe stradă care să-mi zică: „dar am vorbit pe Facebook'. Efectiv nu pot să înțeleg de ce ai ascunde umanitatea cu ceva prelucrat. Și îmi pune reale întrebări referitoare la Sofia, când va crește. Să nu aibă imaginea asta, să nu se conducă după asta.
Bine, nu am nimic împotriva persoanelor care vor să arate fit, să fie sportive, deși eu nu sunt așa. Mi-aș dori să am corpul minunat de la mama natură, să fiu o apariție. Dar, sincer, nu îmi provoacă absolut nici o reacție faptul că nu sunt. Sunt împăcată cu felul în care arăt. Nu fac excese, am grijă, dar vârsta își spune cuvântul.
ELLE: Dar are legătură împăcarea cu munca ta, cu faptul că îți folosești corpul altfel decât cei mai mulți dintre noi?
Ofelia Popii: Mă ajută din punctul ăsta de vedere că, dacă am un scop din punctul de vedere al unui rol, fac sport. Mie teatrul efectiv mi-a îmbunătățit viața, pentru că nu funcționează nici o altă motivație. Când am avut ca scop un rol, am făcut eforturi.
ELLE: Dar sunt în teatru și lucruri destabilizatoare din punct de vedere psihic? Poate refuzurile la casting, poate altceva?
Ofelia Popii: E chinuitor și în timp te obosește și aduce dezamăgiri dar, pe de altă parte, cum să faci? Contează foarte mult felul în care se raportează oamenii de la casting la tine, să nu-ți lase o amintire urâtă în cazul unui refuz. Dar refuzul se poate resimți chinuitor.
ELLE: Îl resimți ca pe un eșec?
Ofelia Popii: E un eșec, o posibilitate care a picat.
ELLE: Ți s-a întâmplat să resimți ca pe-un eșec și un rol făcut?
Ofelia Popii: Nu prea. Chiar dacă rolul părea mai subțire la prima lectură, nu pierd mult timp cu chestia asta, nu rămân în senzația de nemulțumire. Știu că o să-l joc ani buni, de ce să-l las la un nivel care să mă nemulțumească?
ELLE: E un lucru care vine din structura ta sau ceva ce-ai învățat cu timpul?
Ofelia Popii: Cred că e într-o parte și din structura mea, dar conștientizată. O făceam pur și simplu la început, după aceea am și gândit-o și o urmăresc conștient.
Ofelia Popii: Cred că da. Creativitatea e un mod de-a trăi, n-ai cum să fii altfel în viața privată și dintr-odată să devii creativ și căutător pe scenă. Trebuie să fii revoltat, nemulțumit, curios. Nu ai cum să zici: „am ieșit din teatru și nu mă mai interesează nimic, sunt satisfăcut și plictisit de viață'. Sau ești, și se vede și pe scenă.
ELLE: Și când ești mulțumită?
Ofelia Popii: Nu vorbesc de o nemulțumire care acoperă restul, că nu aș putea să merg mai departe. Sunt nemulțumită la modul pozitiv, într-o căutare continuă, dar sunt mulțumită că pot să caut, să creez, să descopăr mici detalii pe care le pot folosi în personaj, că aflu lucruri noi despre o grămadă de aspecte ale vieții. Lucruri pe care, după o anumită vârstă, nu mai ai ocazia să le afli.
ELLE: Cum sunt experiențele de viață pe care le-ai trăit mai întâi pe scenă și apoi în viața ta privată?
Ofelia Popii: Am jucat roluri care aveam copil și puteam doar să presupun cum e. După ce am avut-o pe Sofia, a fost altceva. Dar nu contează, până la urmă asta-i frumusețea. Și mai sunt, inclusiv căsătoria. Eu cu Cipri (actorul Ciprian Scurtea, soțul ei, n.red.) ne cunoșteam cu mulți ani înainte, până să ne căsătorim. Și o relație în cuplu este altceva.
ELLE: Ai simți că rolurile ți-au luat ceva din experiența reală?
Ofelia Popii: Nu îmi iau, îmi ridică întrebări. Nu iau orice se întâmplă pe scenă ca atare, mereu am fost deschisă la posibilități, dar nu am zis că, dacă am trăit pe scenă, e mai puțin interesant în viață. De asta și încerc să fiu concentrată și pe viața mea.
ELLE: Dar reversul, dacă ai trăit pe scenă situații extreme, moartea… te fac lucrurile astea să fii mai empatică în viața reală?
Ofelia Popii: Cu siguranță, din simplul fapt că te documentezi și te concentrezi pe o situație și personajul tău are viață, și suflet, și motive pentru care face anumite alegeri. Te face mult mai empatic. Cred că am ajuns mai iubitoare de oameni prin meseria mea. Și mai deschisă la greșeală. Poate, dacă nu aș fi făcut actorie, aș fi reacționat altfel când cineva voia să mă ofenseze, poate m-ar fi adus în situația de a riposta, de a fi mai violentă. Eu sunt destul de vulcanică, sau eram. Dar, cu timpul, am devenit mult mai înțelegătoare, sunt deschisă să ascult perspectiva celuilalt, să mă pun în pielea lui. Soțul meu tot timpul îmi reproșează că le găsesc scuze tuturor. Dar pur și simplu mă pun în situația aceea și mă gândesc că eu, cu istoria acelui om, poate aș fi ajuns în același loc. Asta mă face să nu fiu atât de categorică.
Ofelia Popii: Foarte bine atunci când scopul e comun: spectacolul. Foarte prost atunci când scopul comun se rupe în scopuri personale. Dar eu țin foarte mult la echipă, și asta le spun studenților mei. Pentru mine a contat foarte mult, în facultate, clasa, și într-o măsură mai mică relația cu profesorii, cu autoritatea. Cred că puterea teatrului stă în echipă și în contactul uman dintre actori. Și la nivelul personajelor, dar și la un nivel, cât de mic, în cabină. Îmi place să nasc discuții despre situația scenică, să gândim împreună posibilități sau să vorbim despre biografia unui personaj ca să înțelegem împreună. Dacă înțelegem împreună anumite lucruri, mergem pe același drum. Bineînțeles ca avem și perspective personale despre personajul fiecăruia, dar trebuie să existe și ceva comun. Și în spectacolele reușite există.
ELLE: Ai avut câteva întâlniri importante în teatru și mai ales aici, la Sibiu.
Ofelia Popii: E foarte importantă echipa, dar sunt importante și întâlnirile cu regizorii. Dacă regizorul știe să conducă într-un fel plăcut, prin propria valoare, face foarte mult pentru consolidarea echipei. Practic, îi ia pe toți și îi duce cu el. Și am avut parte de întâlniri de genul ăsta, care au contat enorm și poate mi-au format ideea despre teatru pe care o am acum și încrederea în puterea teatrului, de a aduce niște aspecte importante în viața fiecărui om.
ELLE: Chiar, spuneai că în adolescență, deși mergeai la teatru, ți se părea destul de fals. Cum s-a schimbat perspectiva asta?
Ofelia Popii: Are legătură și cu educația mea teatrală, probabil, dar da, s-a schimbat. Și atunci erau actori care-mi transmiteau și mă luau cu ei. Mergem la Teatrul din Cluj, un teatru foarte bun, dar nu rezonam cu anumiți actori, și are legătură cu onestitatea ta în legătură cu felul în care vezi meseria. Poți să o iei la modul onest și să-ți asculți vocea interioară. Cred că avem lângă noi tot timpul un omuleț care ne zice: nu e OK, mai caută. E ușor să lăsăm vocea să doarmă și să zicem: uite ce-a aplaudat lumea, sau poți s-o asculți și să încerci mai mult. Din punctul de vedere al actorului are legătură cu asta. Din punctul de vedere al spectatorului, cred c-am avut mereu, de mică, un fel de simț al falsului când vedeam spectacole de teatru. Mă interesau situațiile, eram curioasă, făceam pasul, dar privirea era mai degrabă atrasă de o situație vie din sală. Nu-mi plăcea când erau lucruri declamative și care nu aveau un suport de adevăr, când nu vedeam umanitate acolo. Asta nu mi-a plăcut niciodată. Prea multe nu se schimbă în timp, dar pe de altă parte cred că are legătură și cu un anumit tip de educație. Pur și simplu nu-mi plăceau actorii stridenți și declamativi. Și pentru mine a fost tot timpul foarte important actorul. Și este.
O idee genială se transformă în praf și pulbere dacă actorul n-o susține. Pentru mirajul scenei absolut toate nivelurile lucrează, și vizualul, care trebuie să ți se livreze într-un fel în care să te ducă în lumea aia. Dar dacă este atât de falsă, nu reușești să ai acces în ea.
ELLE: Dar și din punctul acesta de vedere ai avut de-a face cu profesioniști.
Ofelia Popii: Păi în general marii regizori au echipe foarte bune. Bineînțeles că îmi amintesc de domnul Purcărete, pentru că acum o să reluăm Faust și Gulliver (Călătoriile lui Gulliver, n.red.), și am emoții. Cu el am lucrat cel mai mult, e normal să îl am ca model, într-un fel. Să mă ghidez după felul în care caută și acum, la vârsta lui, și nesiguranțele lui. Dar sunt regizori mari cu care m-am întâlnit o dată sau de două ori și au rămas de impact, regizori care deschid perspective. Știu să lucreze, sunt creativi. Dabija, Kordonsky, Măniuțiu, Hausvater… și până la regizori tineri, măcinați de descoperirea asta.
ELLE: Acum, că ești și tu în postura asta, nu ceri prea mult de la tine luându-l drept model?
Ofelia Popii: Eu zic că propria lui pasiune și căutare te conduc. Felul original, personal, în care citește un text îți dezvăluie lucruri noi. Nu-ți zice teorii pe care l-ai citit în nu știu câte cărți. Și nu-mi provoacă ceva, pentru că eu doar am schimbat direcția, dar fac același lucru. Stau, citesc textul, caut și, deși mă documentez, încerc să-mi las liberă imaginația.
ELLE: Reluați acum Faust, pe care îl jucați de 14 ani. O să-ți fie vreodată de ajuns să joci Mefisto?
Ofelia Popii: Sper că nu. E un rol suficient de mare încât să nu pot să zic: „domnule, gata, am aflat tot ce se putea'. Fiind un spectacol atât de mare (domnul Purcărete într-adevăr are un talent deosebit de a lucra în mic și la finețuri, dar și de a lucra cu mase de actori), chiar dacă sunt doar doi actori care conduc și sunt în prim plan, nu ai cum să te plictisești, fiindcă la nivel uman mereu intervin schimbări.
ELLE: Cum cum te raportezi la text, mai ales când vine vorba de astfel de roluri mari?
Ofelia Popii: Tot timpul mă atrage. Dacă nu te raportezi la text, înseamnă că ai o construcție relativă. Sunt și texte-pretext, dar când ai un text mare, valoros, nu ar trebui să-l ignori.
ELLE: La un moment vorbeai despre procesul chinuitor prin care abordezi textul.
Ofelia Popii: Tot ce zic eu și cu nemulțumirea, și cu chinul, e tot timpul dublat de o plăcere. E un chin și o constrângere și o motivare acolo, pentru că într-un fel încerci să elimini părți din tine, să le înlocuiești cu altele sau să le treci în plan secund. Mai ales că actorii au, majoritatea, ego mare, personalități puternice. Dar personalitățile private nu trebuie să se vadă neapărat în personaj, asta presupune chin, să te anulezi pe tine și să iei forma care trebuie. Dar e mereu un chin dublat de plăcere. Iar la text, la fel. Trebuie să gândești în direcția textului, problemele pe care le pune și pe care le ridică personajul prin text trebuie să devină ale tale. E o asumare chinuitoare la nivel mental, spiritual.
ELLE: E diferit la film?
Ofelia Popii: E diferit și tocmai de-asta mi se pare că e prețios teatrul. Îmi e mai acasă în sensul de abilități și de cum mă simt eu de liberă, că pe film nu am avut atât de multe experiențe. Am mai multe de învățat. Nu sunt în punctul în care să zic: „să nu cumva să mă plafonez'. Nu sunt alte pericole care există acum, pentru mine, în teatru: de manierizare, de oprire din căutare, de a mă minți pe mine că e foarte bine. Ce ziceam de omulețul ăla…
ELLE: Omulețul tău e mai degrabă critic sau mai degrabă realist?
Ofelia Popii: Realist-critic. Nu-mi face probleme false. Unele pot părea așa, poate zice cineva: „te alinți', dar omulețul vine din partea ta de autocritică și știi care e realitatea. Și data viitoare poate faci la fel și ajungi într-un loc comun sau într-o lipsă de concentrare.
ELLE: Cum dai mai departe toate căutările și experiențele astea, în postura de profesoară?
Ofelia Popii: Încerc să le transmit studenților ce mi se pare mie cel mai important în teatru: chestia aia de echipă, de căutare continuă, de a fi creativ, de a nu te mulțumi cu niște forme pe care le-ai descoperit, de-a fi în căutare cu spectacolul deja construit, fără să stingi forma exterioară, totuși schimbând în zona personajului. Nu mai vorbesc de părțile care țin de igiena muncii. Și să aibă un simț autocritic și critic, să studieze, că e foarte important să fii documentat și la nivel teoretic, căutând în zonele care, din punctul meu de vedere, îți vor aduce fericirea în meseria asta. Să repeți și să fii manierist o să-ți aducă o lipsă de interes pentru meserie. Pentru că orice lucru ce nu e un câștig te plictisește la un moment dat și devine pierdere de timp.
Mi se pare important, ca pedagog, să nu pui prea multă presiune. Poate în legătură cu descoperirea, ca să știe la ce să apeleze, întrebările de bază. Dar să vreau mai mult ca ei să facă teatru nu mi se pare OK. E o experință copleșitoare din multe puncte de vedere, ei termină anul III, îți dai seama că s-au maturizat și au devenit într-un anume fel și datorită întâlnirii cu tine, care le-a modificat felul în care sunt ca oameni.
ELLE: Te sperie responsabilitatea asta?
Ofelia Popii: Într-un fel, da. Tot ceea ce presupune creativitate sună foarte frumos, că ziceam de calea spre fericire. Dar e și o cale spre nefericire. Dacă nimerești într-un colectiv în care sunt actori care nu prețuiesc creativitatea, devii o pacoste, și te afectează la nivel uman. E și o responsabilitate legată de mediul care îi va primi. Eu încerc să le dau posibile soluții și pentru situații de genul ăsta, în care majoritatea nu e creativă, dar să reușești tu să fii, totuși. Un tip creativ e un tip nemulțumit. Cum să-ți păstrezi nemulțumirea creativă, dar să te integrezi? Aici e provocarea.
ELLE: Ce ați pregătit pentru finalul de an?
Ofelia Popii: Am scos un examen de licență foarte interesant, se numește The Climbers, în distribuție dublă, fiindcă ei sunt 12 și sunt 6 roluri. Are două versiuni, pe care urmează să le postăm pe contul de Facebook al Departamentul de Artă Teatrală Sibiu, filmate de ei, în spații diferite, diferit de ceea ce este spectacolul. Și mai avem un spectacol de commedia dellarte. O să le jucăm și în Festival. Eu, pe lângă Faust și Povestea prințesei deocheate, voi juca doar într-un spectacol dintre premierele pe care le-am avut, Conferința iraniană, în regia lui Bobi Pricop.
ELLE: Și ce alte planuri ai?
Ofelia Popii: Mă pregătesc pentru un proiect cu soții Grosu (regizorii Andreea și Andrei Grosu, n.red.) în toamnă, Trei surori, aștept cu nerăbdare… Și mai am un proiect un pic mai interesant și mai complicat, împreună cu soțul meu, încă păstrez misterul. E foarte faină ideea, dar încă se formează imaginea, nu e gata nici măcar la nivel de proiect.
ELLE: Dar când știi că e gata?
Ofelia Popii: Ca să poți să începi? Nu e gata când începi, din punctul meu de vedere. Ultima oară s-a schimbat mult în timpul repetițiilor. Dar ești cât de cât pregătit, ai o imagine. Dacă ai vorbi despre proiectul tău ca despre o pictură, l-ai creionat. Mai ștergi, modifici, e în lucru și după ce începe, dar e documentat. Cam atunci e gata, când te-ai documentat destul de bine, vizualizezi anumite situații, ai și un feeling despre spectacol și ai o idee principală, originală, pe care vrei s-o transmiți. Nota personală.
Citește și:
Andreea Cristina Borțun, tânăra regizoare cu film la Cannes 2021
Foto: Dan Șușa, Paul Băilă, Zoltan Rab, Sebastian Marcovici, Dragoș Dumitru