Oare chiar ești sapiosexuală?

În ziua de azi e foarte cool să zici că ești sapiosexuală. Îți dă un aer elitist, trendy, și te face să te umfli în pene, pentru că termenul e sinonim cu autoproclamarea inteligenței proprii. Dar poate toți căutăm de fapt stimulare intelectuală, să fim pe aceeași lungime de undă cu altcineva.

„Știi, eu chiar nu sunt prost. Mi-am luat MBA-ul cu una dintre cele mai mari note din țară, am un job de mișto și pe baza inteligenței mele am realizat totul în viață”, îmi scria Mihai, care îmi răspundea la scrisoarea (adică emailul) de adio, în care îi explicam că între noi sunt incompatibilități de ordin intelectual. Nu mi-aș fi permis să-l jignesc, nu l-am făcut prost nici o secundă, însă pe lista de reproșuri era faptul că nu se prinde de anumite chestii. Spre exemplu, era genul care îmi comanda fără să mă avertizeze un calamar mare înainte cu o oră să ajungem la restaurant, deși locația era la Comana, unde sigur captura zilei ar fi fost o alegere mai firească. Cine vrea să mănânce un calamar rece, congelat și decongelat de zece ori pe malul lacului de apă dulce, care abundă de pește?! Sau, mă întreba cu pură mirare în ochi: Ție nu-ți place să ți se spună ce să faci?'.

Păi, dacă m-ai fi observat în decursul ultimelor luni, aș zice că asta e mai mult decât evident, i-aș fi zis, dacă expresia lui inocentă nu m-ar fi determinat să-l menajez. Mai mult, fixa întâlnirile în deadline și era extrem de insistent în situații în care chiar nu puteam să plec de la birou. Era (probabil încă este, nu știu, e blocat) frumușel, înalt, foarte fit datorită gimnasticii pe care o făcea cu religiozitate în fiecare dimineață. De fapt, sigur era sexy, pentru că odată, la piscină, am remarcat că mai toate femeile se uitau după el. Sau poate doar erau surprinse de cât de mulat era slipul pe anumite părți generoase ale corpului. Mă rog, eu nu prea îl vedeam așa, și pe cât de ireal mi s-a părut cât l-am cunoscut, pe atât de descurajată în privința relației noastre eram atunci când i-am zis „Pa” și n-am reușit niciodată să înțeleg exact de ce. Trebuia să plecăm peste o săptămână în vacanță în Paris, apoi în sudul Franței. „La Disney și ți-aș fi spus că te iubesc în timpul artificiilor…”, mi-a menționat el. Pentru că era fix acel gen de om care într-un context romantic trebuia să verbalizeze „Ce romantic!”, de zbura pe geam toată romanța.

Cumva, avea talentul de a transforma orice moment într-un clișeu, drept urmare totul părea lipsit de autenticitate și de emoție. Iar eu aș fi avut nevoie de discuții despre Univers, de mărturisiri care te fac vulnerabil, de schimburi de opinii și idei, de glume și de povești. Deci, stimulare de ordin intelectual și, implicit, de o conexiune emoțională. Cred că atunci mi-am pus pentru prima oară problema sapiosexualității mele (reale sau imaginare, după cum dezbat mai jos). Pentru că am iertat de-a lungul timpului chestii mult mai flagrante decât un calamar rece – chiar nu sunt acea persoană.

Termenul de sapiosexual provine din latină (sapiens = înțelept) și s-a născut odată cu aplicațiile de dating ca replică la hookup culture, la superficialitate, la o lume în care felul în care arăți e mai important decât orice altceva. Iar drept sapiosexuali se definesc oamenii care găsesc inteligența și complexitatea cuiva cel mai sexy atribut, înaintea calităților fizice.

Dar sapiosexualitatea nu se referă la conversațiile cu cineva care a tocit, deci a înmagazinat o tonă de cunoștințe, ci mai degrabă la persoane curioase, gânditoare și care dispun de capacitate de sinteză, raționalizează, extrag chintesența din informațiile pe care le-au acumulat de-a lungul timpului. Care observa modele ale lucrurilor. Care au inteligență emoțională. Și care sunt dispuși să își împletească gândurile cu alții pentru a forma o conexiune emoțională.

Pe de altă parte, sapiosexualitatea mea s-ar putea să fie imaginară, pentru că nu sunt deloc insensibilă la farmece de ordin estetic (sunt beauty editor, până la urmă). Îmi amintesc foarte clar cum am petrecut un an de zile cu Edi (colega mea, Crina, zice că au fost 9 luni), doar pentru că era frumos. Și când spun frumos, zic… divin, într-un mod absolut obiectiv („E cel mai frumos bărbat pe care l-am văzut în realitate, adică nu la televizor”, zicea tot ea). Nu era acel gen de șmecheraș cu barba atent tunsă, haine trendy sau charismă irezistibilă. Nu. Era de o frumusețe pură și zdrobitoare, atât pentru bărbați, cât și pentru femei (pozase ca model și în Vogue). El avea mai multă inteligență emoționala (decât Mihai), drept urmare, mi-a luat foarte multă vreme să-mi dau seama că toate discuțiile profunde pe care credeam că le avem seara sorbind vin alb și privind luna de deasupra teatrului Odeon erau de fapt citate întregi din (ține-te bine) cărți de self help, și nu sintezele și introspecțiile unei minți curioase. De exemplu, dacă îi spuneam că mă deranjează ceva, el mă întreba ce mă deranjează de fapt (!!!), pe principiul cărților de seducție care susțin că femeile nu spun ce gândesc. Apoi mi-a devăluit limbajele iubirii ca teorie proprie, înainte să ajungă la mine cartea. Mă rog. Din acel moment am început să-l văd într-o nouă lumină. Însă nu l-am părăsit atunci (pentru că zeu olimpian), ci pentru că era superficical, că toți prietenii lui erau femei (și plecam în weekenduri în cuplu, alături de șapte fete care ma urau). Și pentru că bănuiam că mă înșela (cu o fată din breasla mea, după cum urma să aflu mult după aia).

Apoi, în acest capitol merită o mențiune de cinste și băiatul care arăta ca dintr-o reclamă la parfumuri, dar care, după două pahare de Aperol, a început să pună manele la maximum ca să ne distrăm cu adevărat (eram în barul hotelului lui), de era să intru în pământ de rușine pe când se întorceau, rând pe rând, de la Electric Castle, colegii plouați. Sau băiatul (altă reclamă la parfum) care mi-a spus că întârzie la întâlnire o oră, pentru că nu are pantofii ideali pentru ținuta din seara aia și se duce să-și cumpere repede (din păcate, era adevărat).

Dar poate sapiosexualitatea (calitatea sau defectul de a fi sapiosexuală) e doar un termen pretențios pentru a ne explica, în timp ce ne mângâiem singuri pe creștet, diferențele ireconciliabile pe care le avem cu oamenii care ne plac. Și sunt convinsă că cei despre care am povestit mai sus (nu, nu sunt numele lor reale) fac click cu alte fete care au scheme psihologice complementare, limbaje ale iubirii comune și sunt capabili conexiuni emoționale. Poate toți ne dorim o stimulare intelectuală, pe aceeași lungime de undă. La urma urmei, vrem să ne relaxăm cu persoana iubită la finalul zilei, nu să susținem teze de doctorat („I dont want clever conversation, I dont want to work that hard, I just need someone to talk to”, spunea Barry White într-un cântec romantic și deloc sexist prin anii ‘70). Însă în stagiile preliminare ale unei relații, incompatibilitatea intelectuală poate fi un dealbreaker. Inclusiv atunci când te simți inferior: un studiu despre sapiosexualitate publicat în jurnalul Intelligence a ajuns la concluzia că majoritatea participanților au declarat că își doresc un partener inteligent (calitate dorită menționată imediat după „bun și înțelegător”). Însă nivelul de inteligență considerat sexy trebuia să fie peste 90% din populație (IQ aproximativ 120), dar nu peste 99% (deci chiar și sapiosexualii au limitele lor, iar tot ce e peste deranjează), conform cercetării.

Și mă întreb, oare chiar sunt sapiosexuală, sau zic așa doar pentru că e cool? Bănuiesc că într-un mod conștient am alergat mereu după frumusețe, dar lipsa de inteligență și de substanță este un turn off major (m-aș simți ca o zoofilă care abuzează de cățeluși frumoși și pufoși). Cu toate astea, îmi dau seama că oamenilor de care chiar m-am îndrăgostit până peste cap nu le-aș fi dat nici o șansă dacă i-aș fi văzut doar în poze, pe Tinder, în schimb, i-am considerat smart, deci irezistibili. Deci poate că inteligența e cea mai sexy, până la urmă.