O toamna Cannes filme

Imi lipsea ceva. Fizic. Nu stiam ce. O stare de angoasa m-a incoltit in seara. O senzatie similara cu cea pe care am avut-o cand m-am lasat de fumat. Timp de o saptamana vazusem intre trei si cinci filme pe zi. Intoarcerea la realitate a fost brutala si nemiloasa, ca un sevraj. Am ramas cu nostalgia festivalului. M-as intoarce la Cannes acum, in clipa in asta precisa in care scriu articolul. N-ar mai fi nevoie sa mai impachetez cele douazeci de kilograme de haine pe care le-am luat cu mine atunci. Nici nu s-ar mai potrivi hainele alea. Am noroc. Nu e nevoie sa mai merg pana pe Coasta de azur. Cannes si-a facut el bagajele. Vine la Bucuresti. Din 14 in 23 octombrie. Cu toate filmele care au starnit controverse in mai la Palatul Festivalului. Cu Nicolas Winding Refn si demonii lui siliconati. Cu Aqurius al cineastului brazilian Kleber Mendoça, la care s-au ridicat in picioare cateva sute de suflete, ca sa o aplaude, coplesite, pe actrita Sonia Braga. Cu un vant de razbunare corean, mai estetic si mai „rotund' decat orice culoare folosita vreodata de Picasso. Inca nu v-am convins? OK. Atunci sa va dau si lovitura de gratie. Films de Cannes à Bucarest vine cu marele premiu, cu Palme dOr 2016. I, Daniel Blake, de Ken Loach.

Citeste si:
Festivalul de Film de la Cannes si-a desemnat castigatorii

Demonii lui Nicolas, sub lumina neoanelor

Am asistat anul asta la Cannes la o scena incredibila. Doi jurnalisti francezi foarte cunoscuti, se certau ca la usa cortului, in sala de presa. Aruncau unul in altul cu referinte cinematografice, ca doi ninja intr-un film chinezesc. Marul discordiei? The Neon Demon, ultimul film al regizorului danez, Nicolas Winding Refn, care a semnat Drive, Walhalla Rising si Only God Forgives. E adevarat ca Drive – cu Ryan Gosling in rolul principal – ramane una dintre cele mai senzuale descoperiri cinematografice din ultimii ani. Personajul jucat de Gosling e misterios si masculin pana in maduva oaselor. Filmele lui Refn se supun unei dinamici secrete, unui ritm inegal si surprinzator, impus de obsesiile regizorului care isi declina fara prea multe ambiguitati, influentele lynchiene. La Cannes se sta mult la cozi, iar lungimea cozilor este direct proportionala cu faima regizorului. La Neon Demon, thriller-ul canibal cu Elle Fanning, jurnalistii din lumea intreaga s-au inghesuit disciplinati, pentru ca trailer-ul promitea experiente vizuale si emotionale nebanuite. Pe scurt, Elle Fanning joaca rolul unei adolescente – Jesse- , care ademenita de sclipirea iluzorie a modei, vine la Los Angeles sa devina manechin. Jesse, micuta orfana de la tara are succesul la degetul mic. In timp ce altele, blonde si ele si tot cu dimensiuni de zeite, sunt obligate sa recurga la tertipuri chirurgicale, lui Jesse ii e de ajuns sa intre intr-o incapere, pentru ca toti ochii sa se intoarca orbiti spre ea. Toate obsesiile lui Winding Refn se aglutineaza in The Neon Demon. Obsesia pentru violenta, supraexploatata, dorinta aproape pulsionala, de a interpela, de a soca spectatorul, de a-l face sa tresara. Un dans macabru se infiripeaza intre Jesse, frumusetea in stare pura si suratele ei manechine. Imaginile se succed unele dupa altele, intr-un haos de culori, de oglinzi si de neoane. Cand am iesit de la The Neon Demon la Cannes eram obosita. Fizic si intelectual. Am fost dezamagita. Pentru ca mi s-a parut ca Refn a dat pe dinafara. Era un prea-plin in film, pe care n-am putut sa il diger pe moment si pe care putini jurnalisti l-au apreciat. Da, este in mod categoric cel mai estetic film al lui Refn. Dar nu mi-a fost suficient. Asta a fost atunci. Uitasem ca sunt filme care au nevoie sa hiberneze. Sa se aseze in straturi, ca amintirile. N-am luat in seama o regula esentiala in cinematografie. Forma trebuie sa serveasca fondul. Iar forma, in The Neon Demon e absolut ravasitoare. Filmul lui Refn e coerent, pertinent, socant.

Aquarius. Cand ma fac mare vreau sa fiu Clara.

Regizorul brazilian Kleber Mendoça-fiul a facut doua filme. Ultimul, Aquarius, prezentat la Cannes, a starnit atat de multe aplauze, ca m-am intrebat sincer daca o sa reusim sa ne mai oprim. Se mai intampla uneori la Cannes, ca aplaudatul sa devina compulsiv. Cand am iesit din sala, am fost convisa ca stiu cine o sa ia premiul pentru cel mai bun rol feminin. Actrita Sonia Braga intrepreteaza rolul sexagenarei si superbisimei Clara. Scriitoare, fosta jurnalista de succes, Clara duce o viata burghezo-boema intr-un apartament cochet de pe malul oceanului. Un promotor imobiliar, genul corporatist scolit la cele mai bune facultati ale capitalismului, vrea sa cumpere cladirea in care locuieste Clara si sa o transforme. Unul dupa altul, toti locuitorii sunt „cumparati', impinsi spre iesire. Singura, Clara se incapataneaza sa ramana in casa in care au crescut copiii ei, in care a trecut peste cancerul la san. In care, dupa ce fumeaza un joint, suna un gigolo, a carui mana plimbareata e oprita din explorare si dirijata spre sanul inca prezent. Filmul dureaza trei ore. Trei ore ca trei secunde, intr-atat jocul Soniei Braga este armonios si echilibrat. Am citit o cronica pe un site specializat frantuzesc. Jurnalistul, imi imaginez tanar, spunea ca a fost bulversat de frumusetea personajului. Sigur, Sonia Braga e una dintre cele mai frumoase brezilience de pe pamant. Asa spunea articolul, ca barbatului i-ar fi placut sa poata sa intre in apartamentul Soniei Braga si sa fie el in locul gigolo-ului. M-am gandit, am sperat, sa fiu eu Clara, eroina din Aquarius, cand o sa am saizeci de ani. Femeie. Frumoasa, determinata, fragila, impetuoasa. De fapt, ca sa fiu sincera, nu stiu nici o femeie care nu si-ar dori sa fie Clara.

Evanghelia dupa Xavier Dolan

Juste la fin du monde, ultimul film al copilului minune al cinema-ului international, a luat premiul juriului la Cannes. In ciuda pronosticurilor si in a cinefililor mai dezabuzati, carora li s-a parut ca Juste la fin du monde e un film zgarcit, care nu ne da ocazia sa intrezarim decat o infima parte din geniul lui Dolan. Sa ne intelegem. Sigur, Juste la fin du monde, adaptat dupa o piesa de teatru de Jean-Luc Lagarce, nu-ti da cu bata-n moalele capului, asa cum a facut Mommy, filmul precedent al lui Dolan, pentru care singurul cuvant potrivit ar fi „revelatie'. Cu un casting francez pur sange – Gaspard Ulliel, Marion Cotillard, Nathalie Baye, Vincent Cassel, Juste la fin du monde este povestea lui Louis care se intoarce, dupa ani si ani de absenta, ca sa anunte ceva important familiei. Ce? Pentru ce s-a intors fiul ratacitor – un Gaspard Ulliel melancolic, visator – acasa? Ce era asa de important de spus ca sa merite sa bata atata drum? Incetul cu incetul, limbile se dezleaga, secretele de familie se banuiesc, urile se dezlantuie, reprosurile cad ca grindina. Dolan filmeaza prim plan-uri deranjante, portrete schimonosite, fardate in exces, ca figura asta deformata a mamei, care nu stie de ce isi reneaga fiul, pentru ca s-a intors sau pentru ca a plecat. Maniera de a filma e atat de intima, incat aproape ca simtim nevoia sa facem un pas inapoi. Sa lasam personajul lui Louis sa-si traiasca drama in mod decent. Sa ii lasam noi, spectatorii, spatiul vital in care orice om ar trebui sa aiba dreptul sa-si declame decent, propria tragedie. Da, probabil ca Juste la fin du monde nu e cel mai bun film al lui Dolan. Dar e un film de Dolan, facut cu sensibilitatea unui artist despre care ai senzatia ca traieste mereu pe muchie de cutit.

Citeste si:
Agenda: Cele mai interesante evenimente din weekend-ul 14 – 16 octombrie 2016

Caseta
I, Ken Loach

Cam o data la doi ani, critica internationala contesta alegerea juriului de la Cannes pentru Palme dOr. A fost cazul si anul acesta, cand s-a anuntat ca premiul cel mare i-a fost acordat lui Ken Loach, destul de razgaiat pe croazeta. I, Daniel Blake era printre singurele filme despre care NU se vorbea la Cannes, unde doua titluri erau pe buzelele tuturor : Sieranevada, de Cristi Puiu si Toni Erdmann de Maren Ade. Dar vocile expertilor s-au pronuntat, fara apel. La 80 de ani, cineastul britanic a plecat acasa cu a doua Palme dOr din cariera lui – cea dintai primita in 2006 pentru The Wind that Shakes the Barley. Fara surprize, Loach se intoarce la personajele pe care le iubeste, la cinema-ul revendicativ cu tenta sociala. I, Daniel Blake e drama unui batran bolnav, care angajeaza intr-o batalie impotriva morilor de vant. Poate ca ar fi mai potrivit sa spunem I, Ken Loach. Cine altcineva sa fie Daniel Blake, decat un alter ego mai putin norocos al lui Loach?

Mademoiselle

Prima mea intalnire cu cinematograful regizorului coreean Park Chan-wook s-a petrecut tot la Cannes, in 2009, cand OZN-ul care a semnat Old Boy a prezentat Thirst. Nu cred sa fie semnatura cinematografica mai neta, mai precisa si mai estetica decat cea a lui Park Chan-wook. Mademoiselle, thriller erotic, in competitie oficiala anul acesta la Cannes e, dupa majoritatea criticilor, unul dintre cele mai bune filme ale coreanului. Inspirat dupa un roman de Sarah Waters, Mademoiselle isi deruleaza intriga intr-o Coree a anilor 30. Dialoguri insangerate, travelling-uri filmate cu viteza luminii si exercitii de manipulare. Pe scurt? Un film de Park Chan-wook, pur si simplu.

Harmonium

Sunt doua competitii la Cannes. Cea oficiala si Un certain regard. Organizatorii spun ca cea de-a doua e pentru regizorii care debuteaza sau pentru filme care impun o viziune cinematografica noua. Nu e o regula, dar un regizor care si-a vazut un film prezentat la Un certain regard, e aproape sigur ca intr-o zi, daca e serios si cuminte, o sa-si vada un alt film in competitia oficiala. Absolut toate filmele pe care le-am vazut anul acesta in competitia Un certain regard sunt nu bune, ci foarte bune. De la Red Turtle, film de animatie – Michael Dudok de Wit – la autohtonul Caini – Bogdan Mirica. Harmonium, melodrama familiala semnata Koji Fukada este marele castigator al competitiei Un certain regard. Intr-o zi, un barbat cu aparente rigide se prezinta la usa fierariei lui Oshio. Un prieten din copilarie care debarca asa, dupa ani si ani de absenta in viata personajului principal, bulversand amintirile si clasica, banala configuratie familiala. Evenimentele se inlantuie intr-o cronologie fatala, osciland intre violenta surda, infamie si generozitate.

Text de: Ileana F. Buzea
Foto: PR

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK