O discuție cu Mara Bugarin despre actorie și rolul din Metronom: „Mi-a schimbat destul de puternic traiectoria”

Pentru actrița Mara Bugarin, filmul Metronom, regizat și scris de Alexandru Belc, marchează debutul în cinematografie și începutul unei explorări artistice.

În Metronom, debutul regizorului și scenaristului Alexandru Belc, Mara Bugarin o joacă pe adolescenta Ana, care trăiește o poveste de dragoste cu Sorin, și el adolescent (Șerban Lazarovici), proiectată pe fundalul dictaturii comuniste, o perioadă străină generației mai tinere. Pelicula te pune pe gânduri din multe motive, printre care și faptul că amintește nume uitate azi, cum este cel al jurnalistului și realizatorului emisiunii muzicale Metronom de la Europa Liberă, Cornel Chiriac. Filmul ce ia numele emisiunii a primit recunoaștere internațională, fiind răsplătit cu premiul pentru regie în cadrul secțiunii „Un Certain Regard” de la Festivalul de Film de la Cannes 2022. Am stat de vorbă cu Mara Bugarin despre primul contact cu actoria de teatru, rolul principal din Metronom și provocările pe care le-a resimțit în urma proiectului.

Mara s-a născut în Timișoara, acolo unde a absolvit Liceul Teoretic „Nikolaus Lenau”. Din copilărie ține minte că o inspirau multe lucruri: „Dacă vedeam că personajele dintr-un film lucrează, de exemplu, la o revistă, mă duceam imediat și îmi luam să decupez, să-mi fac propria revistă.” Reproducea videoclipuri muzicale cu prietenii și sora ei, Ioana. Era un copil creativ, îi plăcea mult să deseneze („am zis că vreau să fiu pictoriță până într-un punct din viața mea”, spune acum), dar și atentă la ce se întâmplă în jur: „de multe ori stăteam liniștită și tăceam la mese cu prieteni de familie sau în contexte cu adulți, ascultam și încercam să preiau informațiile sau să înțeleg despre ce vorbesc ei”.

Relația cu teatrul a pornit devreme, pentru că a urcat pentru prima dată pe scenă când avea 10 ani, la Teatrul German de Stat din Timișoara. „Terminam clasa a IV-a, era vară și a venit Ioana, sora mea mai mare. Ea era deja în trupa de teatru a școlii noastre, Nil, coordonată de Isolde Cobeț, o trupă cu elevi începând cu clasa a V-a până în clasa a XII-a”. Încă nu avea cum să participe, dar Ioana i-a spus că au nevoie de o fetiță care să joace rolul principal în spectacolul Ținuturile Joase, și că trebuia să se ducă în acel moment la probă, dacă voia. Ceea ce a și făcut.

Era emoționată de noutatea experienței, a intrat într-o sală de repetiții și a impresionat-o „că există o cameră neagră complet în care erau foarte mulți oameni care aveau schițe de costume, că ei deja intrau în repetiție”. Au hotărât să redistribuie actrița mică din rolul principal, au pus-o să citească un text și a luat proba. Din acea zi au început să repete, să facă probe. „Eram foarte intrigată, mi se părea ca un joc mare ce se întâmplă în teatru”, spune acum. Până la avanpremieră a repetat o lună și jumătate. Nu-și dădea seama atunci dacă-i plăcea teatrul în sine sau să se ducă la repetiție și era departe de a conștientiza că devine o pasiune pentru ea.

„Era ceva puternic emoțional, pentru că mi-am rupt mâna cu două săptămâni înainte de avanpremieră și am continuat să repet 12 ore pe zi, la 11 ani.”

După, a intrat în trupa liceului, a fost acolo opt ani și a colaborat în continuare cu Teatrul German. Ioana, sora Marei, și ea actriță, i-a dat sfaturi privind actoria de film și mersul industriei, „care sunt procedeele, cum sunt oamenii, la ce să ai grijă, unde să explorezi mai din plin”. I-a indicat anumite reguli, „doar că eu, jucând în teatru constant, până să mă mut în București, acolo simt că am observat cele mai multe lucruri despre ce înseamnă să fii actor: adică procesul de repetiție, construcția personajelor și după am tranziționat.”

Acum Mara studiază la UNATC și am vrut să aflu, în lumina dezvăluirilor din ultimele luni făcute de studenți și studente despre practicile abuzive și toxice din instituție, cum e facultatea pentru ea. A avut o experiență pozitivă, spune.

„Alegând finalmente secția de regie, care cred că a fost cea mai bună decizie pe care aș fi putut să o iau, dorindu-mi totuși să fac actorie, am dat cu nasul mai degrabă de profesorii-regizori; e o catedră foarte caldă și mișto la regie.”

Radu Apostol și Răsvana Cernat, profesorii ei, „sunt doi oameni foarte tineri, inteligenți, cu conștiință civică, socială, deloc discriminatori în nici un sens.” Iar despre lucrurile scoase la iveală recent are senzația că „era cunoscut ce se întâmplă în facultate, la nivel tacit, între oamenii care au terminat sau care gravitează în jurul facultății”. S-a bucurat că au avut curajul să iasă-n față cu povestea lor actrițe extraordinare.

„M-a impresionat, pentru că există întotdeauna o mică frică legată de cum va percepe lumea din exterior ce spui, și totuși să-ți fie mai important mesajul decât frica.”

Își dorește să conteze cuvintele lor și „poate să mai iasă cineva în față, dacă simte sau a trăit ceva similar. Ar trebui să fie un moment bun pentru a avea curaj.”

Am vorbit cu ea și despre provocările care au venit cu rolul din Metronom. A primit telefonul de la directorul de casting, Cătălin Dordea, cu puțin înainte să-nceapă filmările. „M-a anunțat că urmează să se filmeze această poveste, cu o fată de 18 ani și iubitul ei, în perioada comunismului, să vin la probă.” A fost încântată și s-a gândit că se va filma peste câteva luni, așa cum se întâmplă, dar nu s-a petrecut astfel. „Ne-am dus pe platou următoarea zi dimineață, eu cu Șerban, după telefonul în miez de noapte cu propunerea.” Nu știa nimic despre proiect. Casting-ul a fost „complex și neconvențional, fiindcă am stat acolo vreo trei ore, am învățat textul, secvențele pe platou în cadrul probei și erau secvențe lungi de câte patru pagini. Totodată necontextualizat, și asta i-a fost foarte important lui Alex, să nu ne ducem noi în ce presupunem că ar fi povestea.” Reușita la casting venea cu multe: „urma să nu-mi dau sesiunea de vară la facultate, să nu merg la facultate o lună, eram și anul I.” Din fericire, n-au fost consecințe la facultate. A fost susținută și se simte recunoscătoare.

Privind retrospectiv, „îmi dau seama că, să nu se fi întâmplat asta cu Metronomul, probabil m-aș fi dus într-o cu totul altă direcție cu viața mea. E genul ăla de moment de cotitură, în care fix decizia aia, luarea casting-ului, mi-a schimbat destul de puternic traiectoria.”

În ceea ce privește procesul de creație din Metronom, s-a păstrat firul roșu, însă „la nivel de replici a fost constant modificat, pentru că am apărut eu, noua actriță, noua protagonistă, și atunci Ana s-a construit foarte mult din mine.” În identitatea personajului s-a reflectat perioada în care trăiește, „fiindcă limitele, regulile și normele comportamentale și de relaționare cu ceilalți erau mult mai dure, mai oțelite, mai greu de penetrat. Și asta te obligă să te reprimi într-un anumit sens.” Îmi spune că „Ana este un om destul de curajos, inteligent, empatic și sensibil, dar care, din păcate, trebuie să se rezume la o revoltă mai tăcută împotriva sistemului.” De aceea e o diferență majoră între ea și Ana, „că are un alt context în care trăiește și are niște idealuri, pe când eu, cu propriul sistem de valori și credințe, trăiesc într-o perioadă și într-un loc în care pot să le exprim.”

Am fost curioasă să știu dacă vede că Metronom e justițiar ca intenție, dacă există un sentiment mai cuprinzător al nedreptății unui sistem, suprapus peste acțiunea din film. Spune că „filmul e destul de intim raportat la personajele lui” și crede că încearcă „să nu intre într-o polemică raportată la sistem, ci mai degrabă la efectele unui sistem asupra unui individ, neîncercând să dea o concluzie despre cum a fost.” Adaugă și că „mai degrabă îți prezintă ceva și justițiarul e fix spectatorul, care este sau nu de acord cu deciziile personajului.”

Mai crede că e important ca o persoană foarte tânără, care nu a avut experiența acelor vremuri, să vadă Metronom, „pentru că poate să pună o altă lumină asupra unui subiect pe care mulți oameni tineri l-au băgat în sertar și știu despre cum a fost comunismul, au niște preconcepții, le-au lăsat acolo și nu mai vor să audă.”

E o poveste reală cu care poți empatiza, „fiindcă Ana, și asta a fost foarte important pentru Alex și pentru mine, este în continuare om și dacă nu a trecut atât de mult de când ai fost tu la rândul tău adolescent, cu simțul tipic de a nega tot, sistemul, părinți, orice formă de autoritate, e undeva îmbucurător să vezi asta pe ecran și într-un ritm destul de dinamic.”

Mara are confirmate proiecte de actorie, câteva filme. E deschisă și curioasă, și profesional, și personal. „E destul de intens să ai 20 și ceva de ani, că lumea îți pare nouă, parcă o vezi cu alți ochi, dai cu capul de lucruri și încerci să fii om mare și înveți să o faci pe măsură ce trece timpul. Și de multe ori poate să pară copleșitor, dar și simți că te maturizezi literalmente aproape cu fiecare zi care trece.”