O conversație sinceră despre abuz și vindecare. Acesta este numele ei: Chanel Miller

17 ianuarie 2015 trebuia să fie o seară obișnuită. Chanel Miller, pe atunci în vârstă de 22 de ani, se dusese împreună cu sora ei și prietenele acesteia la o petrecere în casa unei frății de la Stanford. A băut, s-a distrat, și de la un moment dat nu și-a mai amintit nimic. Când s-a trezit, în cele din urmă, în ceea ce părea a fi secția unui spital, a aflat că fusese agresată sexual. Că Brock Turner, un tânăr și promițător student de la Stanford, fusese surprins în vreme ce o penetra cu mâinile în spatele unor tomberoane, de către doi studenți suedezi care făceau schimb de experiență și care trecuseră întâmplător pe acolo, pe biciclete. L-au fugărit și până la urmă l-au prins pe agresor, și au chemat Poliția. Ce a urmat abuzului propriu-zis a fost o experiență încă mai năucitoare. Imediat ce Poliția a făcut public incidentul, presa locală a început să sape, căutându-i identitatea.

Miile de comentarii la știrea despre incident au învăluit-o într-un potop de rușine, toată lumea învinovățind-o, fără ca nimeni s-o cunoască: că a băut prea mult, că a greșit, că ce căuta, până la urmă, acolo? Apoi a venit procesul, în care agresorul era acuzat de trei infracțiuni sexuale (nu și viol, pentru că legea din California nu includea la acea vreme penetrarea digitală în definiția faptei), dar în care caracterul, aspectul și obiceiurile lui Emily Doe (numele generic utilizat pentru a nu-i face cunoscută identitatea lui Chanel) au fost disecate și puse sub lupă de avocatul apărării. Emily Doe a devenit o identitate hulită, dar necesară pentru Chanel în cazul intens comentat de un public prea obișnuit cu ideea că orice fată agresată și-a căutat-o.

Pe 30 martie 2016, Brock Turner, atletul și studentul-minune de la Stanford care fusese suprins agresând sexual o femeie și despre care propriul tată spunea că nu merită să meargă la închisoare pentru „20 de minute de acțiune” a fost condamnat de către judecătorul Aaron Persky la șase luni de închisoare, din care a executat, până la urmă, doar trei. În ziua sentinței, Chanel a citit în tribunal o declarație de impact a victimei, un rezumat al felului în care faptele lui Brock Turner i-au schimbat viața. Aceeași declarație a fost publicată ceva mai târziu de BuzzFeed, adunând imediat milioane de vizualizări și stârnind o furtună în spațiul virtual, cu câteva luni înainte de #MeToo. Ca urmare, judecătorul Persky a fost înlăturat din funcție, în 2018; încercarea lui Brock Turner de a face apel a fost respinsă, iar statul California a inclus penetrarea cu degetele în definiția violului și a impus pedepse mai aspre pentru violatorii care abuzează persoane inconștiente.

La finalul lui 2019, Chanel a renunțat în cele din urmă să se ascundă sub pseudonimul Emily Doe și a lansat volumul de memorii Acesta este numele meu, redobândindu-și, în cele din urmă, identitatea și reușind să includă în el, într-un mod tulburător de precis și dureros, toate detaliile sordide ale violului prin care a trecut, dar și ale procesului și urmărilor pe care acesta le-a avut pentru ea. Câteva premii și liste de bestseller-uri mai târziu, volumul ei, publicat acum și în limba română, este una dintre cele mai oneste, pragmatice și cutremurătoare mărturii despre violență sexuală pe care le vei citi vreodată.

ELLE: Ai scris o mărturie incredibil de puternică a propriei povești, a felului în care agresiunea lui Brock Turner și apoi nedreptățile din presă, din social media și din sistemul de justiție au schimbat parte din cine erai și te-au făcut să te simți vulnerabilă ani la rând după incident. Când ai simțit că poți, în cele din urmă, să întorci foaia și să-ți oferi propria perspectivă asupra unui eveniment atât de dezbătut de tot restul lumii?

Chanel Miller: Dacă te uiți la proces, au depus mărturie 18 oameni, deci au fost 18 puncte de vedere diferite. Și pentru o lungă perioadă de timp, neavând o amintire a agresiunii în sine, am avut convingerea că aveam cel mai puțin de oferit. Iar avocatul apărării le spunea tuturor, inclusiv mie, „nu-și amintește, nu-și amintește”. Eu am crezut că sunt cea mai puțin calificată persoană să scriu despre asta, cu toate că era vorba despre corpul meu. Și, cu timpul, mi-am dat seama că nu era adevărat, că, doar pentru că acea parte a amintirilor mele lipsește, nu am ceva de spus. Mi-am promis că o să-mi aduc aminte fiecare moment de după și despre asta am scris și în declarația de impact asupra victimei, pe care am citit-o în tribunal. A fost despre toată durerea și toate insultele care s-au întâmplat după incident, despre umilirea dureroasă, pentru că era la fel de important de documentat. Când vorbim despre agresiune, de obicei vorbim doar despre atacul fizic și rareori vorbim și despre urmările lui, despre faptul că povestea continuă. Și am știut că aveam ceva de spus și era o poveste foarte lungă, pentru că includea persoana care eram înainte de agresiune și cum m-a schimbat și ce speram să fiu mai departe.

ELLE: De la atacul asupra ta, lumea pare să se fi schimbat, chiar dacă doar atunci când vine vorba despre a conștientiza uluitorul număr al victimelor hărțuirii, agresiunilor, violurilor, și despre a conștientiza lupta lor privată. Crezi că femeile stau mai bine acum din punctul de vedere al siguranței, sau poate și al încrederii în sistemul de justiție sau în înțelegerea opiniei publice despre astfel de acte?

C.M.: Cred că sistemul de justiție este învechit și îi va lua cel mai mult să se schimbe. În același timp cred că pot să-i faci pe oameni să se răzgândească relativ ușor. Și văd că se întâmplă schimbare acolo. De ce am scris cartea? Pentru că am vrut să încurajez empatia. Cred că mulți oameni au impresia că numai supraviețuitorii pot să-i înțeleagă pe supraviețuitori, pentru că presupune un anumit set de experiențe care ar putea fi înțelese doar de anumiți oameni. Dar, de fapt, sentimentele prin care am trecut sunt universale. Foarte mulți oameni, chiar dacă nu au fost agresați, pot să empatizeze cu felul în care te simți când cineva te face să te simți mic, știu cum este să-ți fie frică să confrunți persoana care întruchipează tot ce e mai înspăimântător. Sau cum se simte să stai treaz noaptea fără să știi ce-ți aduce ziua de mâine. Cred că aceste sentimente sunt pur și simplu omenești, așa că oricine poate să înțeleagă cartea, nu doar supraviețuitorii. Deci cred că acea empatie și conștientizare au devenit mai profunde.

ELLE: Un prieten spune că nu poți avea legi care să facă oamenii mai buni, dar în cazul tău și în altele, atât legea cât și interpretarea ei de către instituții par concepute astfel încât să-i apere pe abuzatori. Ce așteptări aveai de la justiție înainte de proces?

C.M.: Eu am crezut că adevărul va vorbi de la sine și că totul va fi mult mai transparent. Când am ajuns la tribunal mi-am dat seama că procesul este un fel de joc oribil, sunt multe strategii și manipulări, cuvintele mele erau schimbate, ritmul devenea din ce în ce mai rapid, credeam că nu voi fi capabilă să țin pasul cu întrebările, ca o modalitate de a face lucrurile mai confuze, așa încât nimic nu a fost clar și deslușit sau matur. M-a deranjat asta. În carte am scris despre cum îmi imaginam că va fi la fel de ușor ca și cum aș spune că soarele este soare, și că avocatul apărării avea sarcina dificilă de a convinge juriul că soarele este un gălbenuș de ou. Am crezut că îi va fi imposibil, dar, cu timpul, am învățat că în sistemul nostru este posibil.

ELLE: Cazul tău a fost descris drept unul dintre cele norocoase, cu dovezi, martori, intervenție a poliției, un caz perfect pentru a fi adus în tribunal. Dar deseori nu se-ntâmplă asta. De ce? De ce nu sunt crezute victimele agresiunilor sexuale?

C.M.: Un element foarte bizar al agresiunilor sexuale este faptul că oamenii pot spune că a fost ceva romantic la mijloc, pot să proiecteze romantism într-o astfel de situație, și alți oameni nu-și vor pune întrebări în legătură cu asta. Dacă vorbim despre agresiune sexuală, când adaugi romantism situația devine dintr-odată un lucru drăguț sau dulce, și e foarte greu să faci asta când vine vorba despre alte infracțiuni. Ăsta este un lucru ciudat și înspăimântător pe care l-am văzut întâmplându-se, mi-am văzut povestea rescrisă drept o noapte în care doi străini se întâlnesc și se bucură de compania celuilalt, dar la un moment dat o limită este întrecută accidental. Este un aspect deranjant al agresiunii sexuale. Și apoi, vezi că agresiunea este atribuită mai degrabă caracterului victimei, și interpretată ca un eșec personal, victima este proastă sau neglijentă, și învinovățită. Oamenii fac asta ca să se distanțeze de victimă. Povestea se transformă și devine despre ceva ce ea a făcut greșit, când putea să facă lucrurile corect. Și atunci oamenii se simt în siguranță pentru că tot ce trebuie să facă este să evite să fie proști sau neglijenți, și asta înseamnă că sunt protejați. E mult mai greu ca oamenii să accepte realitatea că toți suntem vulnerabili și că ni se poate întâmpla nouă sau copiilor noștri. Oamenii cred că acest lucru se poate întâmpla numai unui anumit tip de persoană, care își lasă garda jos, pentru că asta le menține acea iluzie că pot preveni astfel de lucruri.

ELLE: Multe victime simt, pe lângă traumă, rușine sau chiar vină atunci când sunt agresate. Cum poți să treci peste asta? Trece cu adevărat vreodată sau e un lucru cu care supraviețuitorii trebuie să trăiască?

C.M.: Mi-a fost foarte rușine la început, dar pe măsură ce-a trecut timpul m-am uitat la fiecare dintre oamenii din sala de judecată. Chiar și avocatul apărării era plătit mii de dolari să mă dezasambleze, să ne atace pe mine și pe familia mea din toate unghiurile posibile. Iar el încă mergea la culcare în fiecare noapte, poate dormind liniștit. Și cred că e atât de ciudat că, dintre toți oamenii care se aflau acolo, eu păream să fiu cea care se ura pe sine cel mai mult. Și m-am întrebat cum este posibil, cum pot să fiu eu cea care se urăște atât, când de fapt tot ce făceam era să încerc să merg până la capăt cu acest caz legat de un incident pe care nu l-am provocat sau cerut. Deci cred că sunt oameni care fac rău în mod intenționat și sunt agresivi și cruzi, care nu au nici un fel de rușine și beneficiază de toată încrederea în sine din lume. Și-apoi sunt victimele, care merită să aibă toată încrederea din lume, și care simt cea mai mare rușine. Și asta e complet ilogic, din punctul meu de vedere. A trecut odată ce-am văzut ce se întâmpla și cum evoluau lucrurile, odată ce-am învățat să fiu mai blândă cu mine și odată ce-am învățat să disting faptul că a face o greșeală, cum ar fi să bei prea mult, și a comite o infracțiune, cum este să penetrezi pe cineva, sunt lucruri separate. Oamenii fac greșeli, pentru că asta e ceea ce facem și astfel creștem, dar nu toți comitem crime. Iar când cineva trece de acea linie, trebuie să fie pedepsit. Dar iată că victimele sunt tratate ca infractorii.

ELLE: Ți-ai folosit vocea pentru a spune ceea ce s-a-ntâmplat într-un mod foarte puternic și foarte precis. Ce ai simțit, scriind, despre puterea propriilor cuvinte și amintiri?

C.M.: Unul dintre lucrurile pe care mi le amintesc din perioada procesului a fost că am plâns foarte mult, fața mea era udă tot timpul, îmi curgea nasul tot timpul și părea că sunt slabă și plângăcioasă, dar m-am simțit puternică. Pentru că nu cred că cei mai mulți oameni sau cei mai mulți bărbați ar putea plânge în hohote într-o încăpere plină de străini, așa că m-am simțit destul de puternică și mândră de acea vulnerabilitate. În vreme ce scriam am plâns recitind transcrierile din tribunal, dar chiar faptul că am fost capabilă să mă expun trecutului în fiecare zi și că mă așezam în fiecare zi la birou, ca să confrunt aceste amintiri, e un lucru foarte puternic. Am învățat să fiu mândră de asta, cu timpul. Dar a trebuit să-mi schimb definiția despre ce înseamnă putere și am aflat că am multă.

ELLE: Multe dintre comentariile online despre cartea ta și lucrurile prin care ai trecut arată că ai făcut o impresie puternică femeilor, unele dintre ele recunoscându-și propria poveste într-a ta. De ce ar trebui ca și bărbații să-ți citească cartea?

C.M.: Nu se va schimba nimic dacă vom continua să vedem problema aceasta ca pe o problemă a femeilor. De cele mai multe ori este văzută ca un lucru pe care femeile trebuie să-l gestioneze, să-l curețe, să-l proceseze și apoi să se vindece, dar nu vorbim la fel de mult despre originea acestei dureri. Și cred că problema este că tratăm agresiunea sexuală ca și cum ar fi un lucru natural, ca pe un dezastru natural, ceva la fel de comun ca vremea rea, ce nu poate fi oprit sau schimbat. Dar spun și în carte că totul este făcut de oameni. Este un lucru generat de oameni și de cultură, desigur că avem puterea să schimbăm asta. Nu e un lucru natural și va trebui să vedem că nu e natural că una din patru femei își vede viața și traiectoria schimbată de acest tip de violență. Și nu cred că este prea mult dacă cerem siguranță. Am făcut tot ce mi-a stat în putere să scriu această carte, și sper că cel mai mic lucru pe care l-ar putea face cineva este să citească și să fie martor. E cel mai mic lucru pe care-l putem face pentru supraviețuitori, să fim acolo și să le vedem durerea, astfel încât să nu o poarte singuri. E primul pas puternic.

ELLE: După ce BuzzFeed a publicat declarația de impact asupra victimei pe care ai citit-o în tribunal, ai fost contactată de oameni obișnuiți, de activiști, politicieni, de femei care au fost parte din cazuri la fel de vizibile. Ții minte vreun mesaj anume care te-a mișcat?

C.M.: Când unii părinți mi-au trimis fotografii cu fiicele lor, deschideam corespondența și începeam să plâng. Când a avut loc agresiunea m-am asigurat că nu află nimeni și eram convinsă că nu va afla nimeni că s-a întâmplat asta pentru că, dacă ceilalți ar ști, m-ar desconsidera. Nici o secundă nu mi-a trecut prin cap că aș putea fi un model, în mod clar aș fi fost doar un exemplu prost. Nimeni nu-și dorește ca fiica lui să ajungă așa. Așa că, atunci când oamenii au început să-mi trimită fotografii cu fiicele lor și să-mi spună „uite pe cine salvezi”, „vreau ca ea să se uite la tine ca la un model”, asta a schimbat modul în care mă priveam și cum îmi vedeam rolul în lume. Și am început să-mi văd calitățile într-o altă lumină. Să nu văd doar slăbiciunea pe care am simțit-o la început, ci și curajul de care am avut nevoie ca să trec prin tot procesul, și capacitatea de a-mi găsi vocea. Asta a însemnat enorm pentru mine. O altă scrisoare pe care am primit-o conținea o fotografie frumoasă cu niște pini. Pentru că am fost agresată sub pini, aveam ace în păr și-mi amintesc cum îmi zgâriau gâtul și cum le-am scos din păr. Femeia care mi-a scris scrisoarea spunea că s-a gândit că, datorită experienței mele, nu voi mai putea niciodată să privesc pinii la fel, și că ar vrea ca ei să-mi aparțină din nou și să fiu capabilă să le experimentez frumusețea. Și mi-a trimis această fotografie frumoasă cu copaci, încercând să mă ajute să rescriu acea amintire. M-a mișcat.

ELLE: Un detaliu din carte care m-a lovit a fost acel moment în care ți-ai dat seama că există posibilitatea unui proces plin de respect și empatie față de victime, văzând comportamentul judecătoarei din cazul lui Larry Nassar (medicul, violatorul și agresorul a sute de fete din echipa de gimnastică a Statelor Unite, cu condamnări cumulate de sute de ani, n.red.). Ce ai simțit atunci când judecătorul din cazul lui Brock Turner, cel care te-a agresat, a fost înlăturat din funcție?

C.M.: Frumusețea situației este faptul că trăim într-o democrație și că, dacă cineva este incapabil să-și facă treaba, îl putem da afară prin vot, pentru că oamenii au această putere. Puterea nu poate fi luată de-a gata, nu poate fi dăruită, trebuie să fie câștigată. Iar atunci când el nu a reușit să vadă situația așa cum era, într-un fel a renunțat la acea putere. E foarte sănătos să vezi și modele pozitive despre cum ar trebui să arate un tribunal, deoarece pentru mine s-au simțit ca o tortură, dar o parte din mine a crezut și că așa stau lucrurile. Nu știam că pot cere mai mult. Deci când vezi că cineva oferă mai mult, te gândești de ce nu a fost posibil să aibă și judecătorul meu atitudinea pe care a avut-o judecătoarea Aquilina. (Momentul anunțării sentinței în mult mediatizatul caz a devenit viral, datorită discursului ferm al judecătoarei, n.red.).

ELLE: Ai ales să-ți spui numele și povestea ca o modalitate de vindecare, din ce înțeleg. Dar și ca să contribui la dărâmarea unei culturi a violului. Suntem aproape de momentul acela?

C.M.: Cum am mai spus, nu trebuie să mai normalizăm astfel de evenimente, să nu ne gândim că ele se întâmplă pur și simplu. Trebuie să vedem că sunt peste tot, că supraviețuitorii nu există doar într-un colț al societății, suntem realmente peste tot. Iar supraviețuirea nu arată într-un anumit fel. Dacă vezi imaginea generică a unei supraviețuitoare, care ilustrează un articol despre asta, cel mai adesea va fi o fotografie alb/negru în care o femeie are bandă adezivă lipită pe gură, ca o metaforă pentru tăcere, sau evită să se uite la cameră. Pe când, de fapt, supraviețuitoarea este vecina care tocmai a făcut o plăcintă, supraviețuitoarea este femeia de pe stradă care-și plimbă câinele și tocmai ți-a făcut cu mâna, este persoana care tocmai ți-a făcut cafeaua. Existăm în viața de zi cu zi. Deseori trebuie să ascundem aceste lucruri foarte grele, pentru că nu le putem exprima în prea multe locuri sau ne temem de repercusiuni atunci când le exprimăm. Deci doar recunoașterea faptului că lucrul acesta este atât de comun, că trebuie să vorbim mai mult despre el, că oamenii trebuie educați în legătură cu cât de des se întâmplă, trebuie educați despre cum să-i susțină pe oamenii cărora li se întâmpla așa ceva, cum să asculte mai bine… nu cred că ne mai putem uita la agresiunea sexuală ca la un eșec personal al victimei. Cum ar putea fi astfel când suntem mii?

ELLE: Te consideri o activistă azi?

C.M.: Cred că incidentul va lăsa întotdeauna o urmă, până în măduva oaselor, și când voi citi o știre în presă despre ceva similar voi simți întotdeauna ceva. Asta este sentința mea pe viață, dar este și un dar, un dar al empatiei, al capacității de a ști cum se simte asta, și de-a putea să ajut. Dar cred că este important să știu, chiar ca activistă, că sunt om. Vor fi momente când ceea ce văd la știri va părea prea apropiat sau prea dureros și va trebui să mă îndepărtez de activism, să procesez și să țin doliu și să las acele sentimente să treacă prin mine. Iar când îmi revin, de-abia atunci mă voi putea întoarce în luptă. Deci cred că este o etichetă pe care o am, dar pe care uneori pot s-o las deoparte și să recunosc când trebuie să fac asta, pentru că activismul are nevoie de odihnă pentru a câștiga în rezistență. Pentru că o astfel de bătălie e foarte lungă și cred că mulți ani de-acum înainte voi fi în această luptă.

ELLE: Mai desenezi? Ce ai desenat recent?

C.M.: Desenez în fiecare zi, țin un fel de jurnal de tip comic book al experiențelor banale, cu momente foarte obișnuite din fiecare zi. E felul meu de a acorda atenție acestor momente și de a le onora. Cred că, după ce ai fost într-o stare de traumă mult timp, tot ce-ți dorești este să ai o zi foarte plictisitoare, vrei ca îngrijorările tale să fie legate de tichetele de parcare, de diverse comisioane. Am așteptat multă vreme să am stresul unei existențe banale, în locul stresului de a aștepta un verdict. Așa că desenez tot soiul de lucruri, de la chiuveta din bucătărie sau o scenă pe care am văzut-o la plimbare, astfel încât să-mi onorez viața de zi cu zi și libertatea pe care-o simt acum.

ELLE: Vorbești, în carte dar și în filmul animat pe care l-ai realizat, I Am With You, despre a te defini pe tine și despre importanța acestui gest radical. Cum te definești azi?

C.M.: Mă definesc în primul rând ca scriitoare, pentru că transform tot ce fac și tot ce văd în limbaj, cea mai puternică unealtă a mea, modalitatea prin care mă apăr și felul prin care-mi exprim dragostea față de mine. Scrisul este un act de a asculta ce se întâmplă în mintea mea și nu m-am ascultat vreme îndelungată. Așa că sunt o scriitoare, sunt o artistă, sunt o activistă, sunt o soră, sunt o fiică, sunt o iubită, dar cel mai mult sunt amestecul tuturor acestor lucruri, și nu cred că mă pot încadra niciodată cu totul într-o singură categorie. 

Citește și:
Carré Otis: supermodel, scriitoare, supraviețuitoare

Foto: Profimedia, PR

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK