Nunta de vis din… vis

Uneori, cind iubim (sau credem ca iubim), nunta (sau cheful de petrecere) ne apare in cap ca un pop-up pe care am uitat sa-l inchidem. Si sta acolo, facindu-si de… cap, virusind circuitele si upgradindu-ne imaginatia. Nu inseamna ca nu putem sa iubim fara nunta din/de vis, inseamna doar ca ne simtim atit de bine incit pina si cheful oficial (pe care am invatat ca-i bine sa-l dam ca sa stringem ceva bani, ca sa ne mai vedem cu rudele sau pur si simplu ca sa ne etalam toaletele…) pare o idee buna.

Problema e ca nu exista un singur pop-up, exista mai multe. Mai ales daca ele se ordoneaza in gind, in functie de toanele, dorintele si virsta la care ne dau tircoale.

Si, pretentioasa cum ma stiu, desi cam neatenta la pop-up-uri, am ajuns sa-mi schimb, din timp in timp, cind virsta (hélas!), cind fanteziile maritale.

Totul a inceput cind printul a venit in padure, acolo unde de citeva zile bune piticii o plingeau pe Alba ca Zapada. El descaleca, o sa­ruta si totul revine la normal. Un normal care sare la urmatorul cadru: cei doi, inconjurati de animalele padurii, pitici si rude, se saruta oficial la ceea ce pare a fi o nunta. The End.

Cum? Gata? Am asteptat cu sufletul la gura si acum ni se ia cea mai mare placere: nunta!? Momentul pentru care am urmarit fiecare cadru? Am indurat rautatile vrajitoarei si marul ala otravit?

Nu stiu altii cum sint, dar eu cind eram mica, un copil dependent de basme, aveam convingerea ca atunci cind o sa fiu mare, asa, ca Alba ca Zapada, o sa se termine si povestea in care eu eram personajul principal. Cu un hotarit „si-au trait fericiti pina la adinci ba­tri­neti’! Nu inainte insa de nunta, punctul culminant, cel mai fericit final de poveste. Sincer, acum, unde s-a mai vazut ca printesa sa ramina adormita, printul sa ramina broasca si Cenusareasa intr-un pantof, batrina si singura?

Veselie all inclusive

La gradinita eram sigura ca ma voi casatori cu Andrei, brunetul cu bicicleta rosie, care statea la casa cu etaj, peste drum de alimentara. Pe linga asezarea ideala in tirg, nu stiu de ce, dar era ceva in indife­renta lui care ma facea sa-l apreciez ca avind un exces de cunostinte. Habar n-aveam la ce foloseau, da parea important. Era si preferatul tovarasei. Era si mai inalt, ceea ce cu siguranta dadea bine la o nunta. Chiar daca eu, evident, urma sa port tocuri. Nunta era foarte colorata si nu avea nimic de-a face cu nuntile din cartier, strecurate prin curti, pe sub bolta din vita-de-vie, la doi pasi de bucataria improvizata.

Desenele animate erau toate alb-negru, dar vazusem diafilme, ci­tisem cartulii cu poze si ascultasem destule viniluri la viata mea ca sa am ceva culori in cap. Eram sigura ca o nunta nu e nunta pina nu e plina de culori, flori si doamne cu parul coafat in sus, imbracate in crinoline, dantele si voaluri. O sala de bal inalta, mai ceva decit gara din Ploiesti, cu candelabre uriase. Un amestec de povesti rusesti, basme germane si sala tronului din Alice in Tara Minunilor. Desi habar n-aveam cine o sa cinte, stiam sigur ca muzica urma sa vina de undeva de sus si ca o sa ne invaluie.

Toata lumea va ofta, va zimbi si se va minuna de frumusetea si dragostea noastra (ma rog, sau ce era chestia aia din cauza careia fa­ceam deranjul asta cu staif imaginar). Mamaia va face sarailie si floricele de porumb la ceaun. Musai. Iar de pe masa nu va lipsi so­ca­ta. Musai.

De retinut ca in stadiul acesta nu aveam stare civila si nici descinsul in forta la biserica nu parea un pas important. Evident, pentru ca la biserica mergem doar ca sa luam lumina in seara de Inviere si apoi sa o stingem de prag. Un ateism inocent si colorat. Si credinta neclintita ca nunta vine la pa­chet cu inal­timea si ca e cea mai fireasca miscare atunci cind o sa ma fac maaaare. In copilarie, fantezia rezista ani buni, cu imbunatatirile de ri­goare, in principal hranite de escapadele la cinema si televizorul color.