Nunta de vis din… vis

Uneori, cind iubim (sau credem ca iubim), nunta (sau cheful de petrecere) ne apare in cap ca un pop-up pe care am uitat sa-l inchidem. Si sta acolo, facindu-si de… cap, virusind circuitele si upgradindu-ne imaginatia. Nu inseamna ca nu putem sa iubim fara nunta din/de vis, inseamna doar ca ne simtim atit de bine incit pina si cheful oficial (pe care am invatat ca-i bine sa-l dam ca sa stringem ceva bani, ca sa ne mai vedem cu rudele sau pur si simplu ca sa ne etalam toaletele…) pare o idee buna.

Problema e ca nu exista un singur pop-up, exista mai multe. Mai ales daca ele se ordoneaza in gind, in functie de toanele, dorintele si virsta la care ne dau tircoale.

Si, pretentioasa cum ma stiu, desi cam neatenta la pop-up-uri, am ajuns sa-mi schimb, din timp in timp, cind virsta (hélas!), cind fanteziile maritale.

Totul a inceput cind printul a venit in padure, acolo unde de citeva zile bune piticii o plingeau pe Alba ca Zapada. El descaleca, o sa­ruta si totul revine la normal. Un normal care sare la urmatorul cadru: cei doi, inconjurati de animalele padurii, pitici si rude, se saruta oficial la ceea ce pare a fi o nunta. The End.

Cum? Gata? Am asteptat cu sufletul la gura si acum ni se ia cea mai mare placere: nunta!? Momentul pentru care am urmarit fiecare cadru? Am indurat rautatile vrajitoarei si marul ala otravit?

Nu stiu altii cum sint, dar eu cind eram mica, un copil dependent de basme, aveam convingerea ca atunci cind o sa fiu mare, asa, ca Alba ca Zapada, o sa se termine si povestea in care eu eram personajul principal. Cu un hotarit „si-au trait fericiti pina la adinci ba­tri­neti'! Nu inainte insa de nunta, punctul culminant, cel mai fericit final de poveste. Sincer, acum, unde s-a mai vazut ca printesa sa ramina adormita, printul sa ramina broasca si Cenusareasa intr-un pantof, batrina si singura?

Veselie all inclusive

La gradinita eram sigura ca ma voi casatori cu Andrei, brunetul cu bicicleta rosie, care statea la casa cu etaj, peste drum de alimentara. Pe linga asezarea ideala in tirg, nu stiu de ce, dar era ceva in indife­renta lui care ma facea sa-l apreciez ca avind un exces de cunostinte. Habar n-aveam la ce foloseau, da parea important. Era si preferatul tovarasei. Era si mai inalt, ceea ce cu siguranta dadea bine la o nunta. Chiar daca eu, evident, urma sa port tocuri. Nunta era foarte colorata si nu avea nimic de-a face cu nuntile din cartier, strecurate prin curti, pe sub bolta din vita-de-vie, la doi pasi de bucataria improvizata.

Desenele animate erau toate alb-negru, dar vazusem diafilme, ci­tisem cartulii cu poze si ascultasem destule viniluri la viata mea ca sa am ceva culori in cap. Eram sigura ca o nunta nu e nunta pina nu e plina de culori, flori si doamne cu parul coafat in sus, imbracate in crinoline, dantele si voaluri. O sala de bal inalta, mai ceva decit gara din Ploiesti, cu candelabre uriase. Un amestec de povesti rusesti, basme germane si sala tronului din Alice in Tara Minunilor. Desi habar n-aveam cine o sa cinte, stiam sigur ca muzica urma sa vina de undeva de sus si ca o sa ne invaluie.

Toata lumea va ofta, va zimbi si se va minuna de frumusetea si dragostea noastra (ma rog, sau ce era chestia aia din cauza careia fa­ceam deranjul asta cu staif imaginar). Mamaia va face sarailie si floricele de porumb la ceaun. Musai. Iar de pe masa nu va lipsi so­ca­ta. Musai.

De retinut ca in stadiul acesta nu aveam stare civila si nici descinsul in forta la biserica nu parea un pas important. Evident, pentru ca la biserica mergem doar ca sa luam lumina in seara de Inviere si apoi sa o stingem de prag. Un ateism inocent si colorat. Si credinta neclintita ca nunta vine la pa­chet cu inal­timea si ca e cea mai fireasca miscare atunci cind o sa ma fac maaaare. In copilarie, fantezia rezista ani buni, cu imbunatatirile de ri­goare, in principal hranite de escapadele la cinema si televizorul color.

Tinara si tare nelinistita

Apoi incepi sa afli lucruri. Inveti lunile anului, nu ratezi orele de biologie si nici pe cele de sport. Completezi oracole, desenezi inimioare, ciulesti urechile si vezi ca din ce in ce mai multe nunti de cartier se muta la restaurant. Esti si tu invitata si, dintr-o data, lumea se schimba si, odata cu ea, nunta se remodeleaza. Iti dai seama ca e o buna ocazie sa iesi in oras. In urechi inca iti mai rasuna condurii de cristal ai printeselor din povesti, asa ca restaurantul cu vedere la parcarea plina de Dacii nu-ti da prea multe emotii.

In stadiul asta, nunta isi mai pierde din importanta si pentru ca dragostea, in toata splendoarea ei, fara atasamente mercantile, te cuprinde. Petrecerea cu toate rudele e pentru altii, pentru cei expirati, pentru cei care nu stiu ca adevarata dragoste nu tine de o bucata de hirtie sau de petrecerea aia la care vine sa se pileasca nea Nelu si sa-si ia friptura in servetel tanti Lenuta. Alte descoperiri si asteptari incep sa-ti scurtcircuiteze imaginatia.

Nunta e doar pentru noi doi

Dupa 20 de ani, esti tot la scoala. Alta, cu baieti mai multi si mai copti. Ai fost pe munte si el te-a privit si tu visezi toata vara la nunta de pe culme, chiar linga cabana. Nu-i decit o asigurare ca el te iubeste numai pe tine. El o sa te ceara la apus, cind atingeti virful, inainte sa intinzi cortul, si hotariti impreuna, mai in gluma, mai in serios, sa reveniti in citeva luni cu un elicopter si cu citiva oameni apropiati alaturi sa va jurati credinta.

Interesant ca niciodata nu vizualizezi oamenii astia, dar stii sigur ca vor fi acolo. Intre timp insa el mai priveste si catre alte zari si tu ramii cu ochii in soarele apusului. Elicopterul aterizeaza fortat din motive de furtuna si tu juri sa nu mai calci pe muntele ala vreodata. Oricum, ar fi fost o nunta frumoasa, simpla si intensa. Sampania s-ar fi pastrat rece de la temperaturile joase, iar nuntasii s-ar fi imbratisat mai mult decit de obicei, ca sa-si tina de cald.

Da poate gasesc un alt munte. Cine stie… nici la mare n-am mai fost de multa vreme.

Chiar, vreau sa stie toata lumea?

Vine o vreme, insa, cind nunta in sine e cea mai mica problema, eventual cea mai mare cheltuiala. Adevarat, in vis nunta e foarte ieftina, desi e foarte scumpa. La vedere. ~sta ar fi avantajul. Fara TVA pe vise!

In vis nu lipseste nimeni si, mai ales, sint foarte multi invitati care probabil nu ar putea sa ne onoreze cu prezenta in realitate. In vis nu e foarte mare darul, poate si pentru ca nu apuci sa-l numeri niciodata. Tot acolo nu se plinge nimeni de meniu, tu nu trebuie sa zimbesti, desi te stringe un pantof, iar vinurile scumpe nu se termina niciodata, desi nimeni nu apuca sa se imbete, sa faca scandal, sa fure mireasa si sa se transforme in dovleac. Nimeni nu are nevoie de dicarbocalm si nici un chelner nu-ti varsa supa de creveti peste nasa.

Cind insa nunta intirzie sa se materializeze – oriunde, pe o plaja pustie, pe un virf de munte, in curtea din spatele casei sau la restaurantul din centrul orasului –, nuntile altora se aduna doldora in albumul de fotografii, iar intrebarile si oftaturile bunicii se inmultesc amenintator. Si nu prea mai ai chef de fantezii maritale.

Nu ca ai fi prea atasata de rochiile de domnisoara de onoare, da nunta incepe sa para din ce in ce mai mult o petrecere din care iesi epuizata si in care esti un personaj mai putin important decit Stroganoff-ul de la felul doi. Florile se ofilesc oricum, rochia o sa ramina strimta. El o sa uite ziua asta si o sa se gindeasca de doua ori daca o facem si pe cea de argint. Chiar, oare o sa ajungem pina acolo? Hmm. Nu mai bine sa o aminam? Sau poate nu o mai facem deloc.

Si in tot iuresul asta ti se strecoara in minte nuntile la care ai fost martor activ (uneori prea activ), asa ca stii sigur cum nu vrei sa fie a ta. Cel putin 4 restaurante, 6 feluri de mincare si cam 15 rude sint iremediabil sterse de pe lista.

A doua zi iti mai trece semi-mahmureala. El (sa fie oare printul?) iti zimbeste si tu te astepti la o zi buna. Poate ma razgindesc si fac totusi nunta aia. N-o sa fie mare. O sa fie ceva intim, doar cu cei foarte apro­piati. Un picnic?! Poate. Lumea vine imbracata lejer. Ne simtim bine si ne si unim destinele pe viata.

Sa fi sosit oare timpul sa dau glas realitatilor? Nu de alta, da poate le aude cine trebuie. Si, nu, nu ma refer aici la organizatorii de nunti.

Anca Rusu

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK