Noua frumusețe. Adevăr sau minciună?

De pe coperțile revistelor ne zâmbesc în continuare femei perfecte, prezentările de modă propun aceleași siluete ireale, gențile costă în continuare mii de euro, luxul este tot lux și, cu toate acestea, din când în când, ni se spune că e ok să fii mic, gras și să ai dinți lipsă. Noi pe cine să credem?

Să luăm, de exemplu, cazul Balenciaga. Pionierul imaginii alternative, cel care a lansat campanii atipice pentru industrie, în care apăreau oameni obișnuiți, oameni reali, oameni pe care îi poți întâlni la piață sau la metrou, Demna Gvasalia le-a deschis tuturor apetitul pentru un nou tip de comunicare. O mișcare inteligentă, în deplin acord cu noile standarde de corectitudine politică.

După ani de zile în care noi toți am considerat-o pe Naomi Campbell un ideal de frumusețe, ni se spune că acum e OK să nu fii Naomi Campbell, că e OK să te iubești așa cum ești – mică, grasă, acneică, cu o dantură imperfectă. OK, toate bune și frumoase. Dar, atunci, de ce eu nu încap în pantalonii din denim măsura 54 de la Balenciaga? Nici măcar nu sunt obez – am, adevărat, un exces de kilograme, dar sunt departe de o extremă. Și, cu toate acestea, nici pantalonii de la Gucci nu mi se adresează. De fapt, sunt foarte puține brand-uri la ora actuală care păstrează o coerență legată de măsuri – pentru că măsura 54 e de cele mai multe ori măsura 50. Și atunci cum facem? E OK sau nu e OK să fii grăsuță? E OK, dar nu te îmbraci nici de la Gucci, nici de la Balenciaga, nici de la Prada. Te îmbraci de la H&M, pentru că acolo poți găsi și un XXL.

Îmi aduc aminte de una dintre campaniile Balenciaga, cu un styling semnat Lotta Volkova, stilista preferată a lui Gvasalia – în campanie apăreau diverși cetățeni cu figuri specifice fostei Uniuni Sovietice, purtând sacouri care țipau a second hand, dar care costă, în medie, 2.500-3.000 de euro. Or, atunci, ce ar trebui să înțeleagă tânăra fashionistă? Că nu mai trebuie să meargă în SH-urile de lângă gară, ci că ar trebui să meargă la Balenciaga pentru a-și cumpăra un sacou. Ei, sigur, și ea și-ar dori asta, doar că în lux s-a schimbat ușor doar codul, maniera de comunicare, prețurile, în schimb, au crescut. Și, în mod cert, produsele nu se adresează tuturor cetățenilor, așa cum și-ar dori casele să comunice, ci acelorași fete perfecte, slabe, cu o dantură impecabilă, mutate de la Moscova la Londra, și care nu s-au făcut cunoscute pentru ceva anume, ci doar prin faptul că s-au născut frumoase.

S-a lansat cu tam-tam noua linie de make-up de la Gucci – fotografiile sunt cool, mesajul la fel – din imagini ne zâmbesc fete ce poartă ruj roșu, în maniera Old Hollywood, dar fetele au o dantură departe de perfecțiune.

Gucci

Am răsuflat ușurat. După toți acești ani în care inclusiv noi, în pictoriale, am folosit copile înalte și atât de slabe încât îți era teamă că vor zbura la prima rafală de vânt mai puternic, cu chipuri angelice, iată că a venit momentul să ne îmbrățișăm așa cum suntem și să acceptăm că celulita chiar există, că burta poate atârna peste o curea, că există coșuri pe spate etc. Ei, noi știam asta dintotdeauna, dar mimam perfecțiunea, pentru că așa făcea toată lumea. Culmea, lumea face în continuare asta, dar acum mimează diversitatea. Adică nu mai ești pusă la zid de industria luxului pentru că ești grasă. Nu, acum ești tolerată. Doar că tu, grasă fiind, nu ai cum să porți lux, pentru că luxul produce în continuare haine pentru slabe, dar folosește femei supraponderale în campanii. A ce sună asta? Simplu. A minciună.

Balenciaga

În dinamica generală nu s-a modificat nimic – la un casting nu te poți duce dacă ești mai scundă decât prevede norma sau mai grasă decât prevede norma. Sigur, acum se caută chipurile ciudate, imperfecte, din pictoriale au început să ne zâmbească fete care nu si-ar fi găsit locul acolo acum 15 ani, și asta e OK. Dar chestiunea de fond nu s-a modificat, percepția nu s-a schimbat, dimpotrivă. Modelul suprem de conduită estetică este la fel de fals, din ce în ce mai fals – fetele din familia Kardashian s-au transformat din prințese în împărătese și povestesc, relaxate, cum poți face primul miliard cinstit, din Instagram. Și bietele adolescente din toată lumea își dau cu ruj roșu și își numără like-urile pentru că, nu-i așa, dacă ele au putut, înseamnă că se poate. Nu, nu se poate!

Toată treaba asta mă face să mă gândesc la Dogville și la o falsă armonie. Mi se pare că acum, mai mult ca niciodată, o nouă formă de ipocrizie este pe cale să se nască. Și noi suntem martorii mai mult sau mai puțin tăcuți, care aplaudă, indiferent de rezultat. Câinii latră, ursul merge. De ce ar fi diferit acum? Și, vorba lui Camil Petrescu, „publicul înghite”.