Nicoleta Hâncu, despre „Anul Nou care n-a fost” și ce ar vrea să preia publicul din film: „Să înțeleagă mai bine cum trăiau oamenii”

În filmul Anul Nou care n-a fost, actrița Nicoleta Hâncu joacă rolul unei femei pentru care încrâncenarea permanentă din jurul ei devine motiv de revoltă.

Din 22 decembrie, poți urmări pe Netflix filmul Anul Nou care n-a fost.

Toamna anului 2024 ne-a adus în cinematografe, începând cu 24 septembrie, încă un film despre o parte tulbure din istoria României, marcată de fragilitate extremă, frică și furie. Anul Nou care n-a fost, căci despre el este vorba, a fost regizat, scris și produs de Bogdan Mureșanu și a avut premiera mondială la cea de-a 81-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Veneția. Lungmetrajul de debut al regizorului a primit deja recunoaștere și lauri din partea industriei internaționale și s-a întors de la festival cu premiul FIPRESCI, premiul Bisato d’Oro, premiul Authors under 40 Award „Valentina Pedicini” și premiul pentru Cel mai bun film din secțiunea Orizzonti, o serie de realizări deja remarcabile pentru un proiect abia ieșit la lumină. „Pentru că acest film amintește și despre viața sub un regim dictatorial, îl dedic tuturor oamenilor din lume aflați încă în această situație, care caută demnitate, libertate și umanitate”, spunea Mureșanu la Veneția.

Proiectul a fost realizat între 2021 și 2023 și include o distribuție generoasă, un ansamblu cu 40 de nume cunoscute din cinematografia și teatrul românesc, precum Iulian Postelnicu, Adrian Văncică, Emilia Dobrin, Mihai Călin, Ioana Flora, Ada Galeș, Victoria Raileanu, Elvira Deatcu, Marian Râlea, Vasile Muraru și foarte mulți alții. Actrița Nicoleta Hâncu are rolul principal în film și ne-a răspuns la câteva curiozități pe care le aveam despre proiect, despre mesajul pe care acesta îl poartă și cum s-a structurat personajul ei.

Anul Nou care n-a fost este o tragicomedie a cărei acțiune se petrece într-o singură zi, înainte de Revoluția din 1989. Poveștile personajelor își urmează cursul și dramele individuale evoluează în frământarea și nesiguranța de la finalul perioadei de dictatură comunistă, însă își găsesc un limbaj comun abia când nevoia de răzvrătire devine tot mai intensă. În film este integrat și Cadoul de Crăciun, un scurtmetraj din 2018 regizat de Bogdan Mureșanu, despre un copil care dezvăluie în scrisoarea lui către Moș Gerilă dorința tatălui său ca Nicolae Ceaușescu să moară. Proiectul a fost răsplătit cu numeroase premii și desemnat cel mai bun scurtmetraj european de Academia Europeană de Film.

În Anul Nou care n-a fost, Nicoleta Hâncu o interpretează pe Florina Miu, o actriță de la un teatru de stat. La prima vedere personajul ei are o anumită timiditate, dar izbucnește și reacționează atunci când e sufocat de conflicte puternice și când se încăpățânează să nu-și recite textul pentru emisiunea Plugușorul patriotic. În cazul acestui rol, îmi povestește Nicoleta, a avut din prima o chimie aparte cu el. Încă de la casting a simțit că e foarte important să înțeleagă contexul istoric în care trăiește personajul. Pentru asta a discutat cu regizorul, s-a uitat la documentare, clipuri pe YouTube și a citit despre acele vremuri.

„Mi-am dorit ca oamenii care au trecut prin genul ăsta de experiențe să simtă că le spun într-un fel povestea, că se regăsesc în ceea ce văd. Ce m-a șocat la unul dintre documentare a fost că toți oamenii păreau mai în vârstă decât erau, le simțeam apăsarea interioară, lipsa de speranță și mi-am dorit să se vadă asta și la Florina.”

Despre personaj, îmi mărturisește că are o evoluție spectaculoasă și că este „un fel de Ioana d’Arc a microuniversului ei.” Crede că Florina Miu a încercat să se adapteze la început, să închidă ochii pentru a trece neobservată în speranța că va putea să-și facă profesia liniștită. Ceea ce până la un punct i-a ieșit, adaugă Nicoleta. „A fost împotriva sistemului de mică, doar că a ales să-și exprime părerile numai cu oamenii de încredere. Momentul pe care îl vedem în film este unul de maximă tensiune și dezgust față de sistem, cum simțeau mulți în perioada respectivă.” Vrea să creadă că, dacă ar fi fost în locul ei, ar fi procedat în același mod.

Nu totul a fost însă simplu și liniar, ca în fiecare proiect provocator și complex. A fost nevoită să învețe din experiență.

„Eram atât de fericită că fac parte din proiect, încât nu m-am gândit că e dificil ceva, ci mai degrabă că eu nu știu să fac asta încă. Nu știam să-mi conserv energia, sunt o fire deschisă și-mi place să cunosc oameni noi, să povestesc și să le ascult poveștile. Am avut un blocaj într-o zi și l-am depășit cu greu. Și acum, când mă gândesc, mă apucă panica. A doua zi am o observat-o pe Carmen Tănase (într-o secvență care a fost tăiată) cum lucrează și asta mi-a aprins un beculeț. Între duble nu se ridica, nu făcea glume, nu se risipea. Știa că e o secvență grea și își conserva fiecare dram de energie ca să poată să fie gata când se dă acțiune. Mă bucur enorm de întâlnirea respectivă.”

Pentru Nicoleta, Anul Nou care n-a fost este un film care vorbește despre oameni simpli puși într-un context neobișnuit și care devin protagoniștii unor situații amuzante, dar și dramatice.

După vizionarea peliculei, ar vrea ca publicul „să înțeleagă mai bine cum trăiau oamenii, să-și înțeleagă părinții și bunicii, poate chiar să deschidă subiectul și să afle mai multe, ca să știm cum să evităm să alunecăm din nou în situația respectivă.”

Experiența de la Festivalul de Film de la Veneţia a depășit așteptările ei, spune. A simțit că trăiește în altă lume și este recunoscătoare pentru fiecare clipă petrecută acolo alături de echipă. „Ne-am bucurat, ne-am sprijinit, încă mă emoționez când mă gândesc.” Iar publicul internațional a primit cu deschidere proiectul: „a fost foarte cald, atent, a prins nuanțele, a înțeles umorul și, la final, a aplaudat minute în șir.” Chiar dacă a încercat să nu plângă, a cedat după ce a zărit o femeie care avea lacrimi în ochi, în public. „Vorbeam și cu Adrian Văncică despre faptul că e foarte greu să povestești ce am trăit acolo, pare ireal. Ne opreau oamenii pe stradă sau la petreceri, chiar în aeroport, să ne spună cât le-a plăcut.”

În Veneția a discutat cu o regizoare româncă stabilită în Anglia, care a fost fericită să vadă pe ecran un tip de umor „care ne este caracteristic, pentru că „noi, ca nație, facem tot timpul haz de necaz”. Și are dreptate.” Făcând referire la felul în care e descris filmul, ca o tragicomedie, Nicoleta spune că „aproape orice situație privită din exterior, oricât de tragică ar fi, devine la un moment dat amuzantă. Și e sănatos așa, pentru că doar astfel putem supraviețui unor experiențe groaznice. Plângi, te vindeci și apoi te detașezi ca să poți face diferit.”

Nicoleta mi-a povestit și despre Sighișoara, orașul unde a crescut până la vârsta de 18 ani. Nu-și poate imagina un loc mai frumos în care să se dezvolte, mărturisește acum. A făcut școala în limba germană, la Liceul Teoretic „Joseph Haltrich.” Pe lângă disciplinele clasice, mai avea tot felul de alte activități, cum ar fi „cântat la flaut, concert în biserică înainte de Crăciun, gătit împreună dimineața etc. În plus, ne petreceam toate pauzele într-o cetate medievală, în care s-a născut Vlad Țepeș, și asta ne invita, parcă, la elaborarea unor povești cu vampiri, spirite și tot felul de personaje imaginare.” Își aduce aminte că era parte dintr-o grupă de detectivi, „căutam dovezi că vampirii există, auzeam despre locuri bântuite și le căutam.” La școala de muzică, a studiat pianul până la 14 ani și a cântat în corul instituției.

Actoria a făcut dintotdeauna parte din viața ei, într-un fel sau altul. De când era mică, se deghiza în diverse personaje, făcea scenete împreună cu sora ei, spectacole în spatele blocului și gândea scenarii. După ce vedea un serial la televizor, căuta ulterior modalități prin care să recreeze costumul personajului care îi plăcea și, după, să se comporte precum acesta. „A fost o formă de evadare din realitate, care era uneori greu de gestionat.” Însă decizia de a face actorie la modul serios a luat-o pe la 16-17 ani.

Își descrie parcursul artistic propriu de până acum drept „sinuos, ca orice destin de actor independent.” Chiar dacă a avut momente în care n-a fost sigură că va face meseria de actriță, n-a renunțat niciodată la ideea aceasta. „Sunt perioade în care n-am nimic la orizont, intru în panică și caut să găsesc variante, alternative pentru a mă întreține.” Când are timp liber citește, vede cât mai multe filme, se uită la oameni, iese în natură și „încerc să adun sevă pentru proiectele viitoare; în perioadele pline mă bucur de ce mi se întâmplă.” Uneori, își dorește să aibă mai multă siguranță și constanță în ceea ce face, dar nu în orice condiții. „Nu rămân într-un loc dacă simt că nu mă pot manifesta, nu pot comunica liber sau nu există bucurie și relaxare.”

Nicoleta nu face diferența între actoria de film și cea de teatru, un alt mediu în care activează mai toți actorii din România, „pentru că ambele, atunci când sunt bine făcute, pornesc de la adevăr.” Indiferent că e vorba de ecran sau scenă, pentru ea starea interioară la care trebuie să ajungă și să o transmită este aceeași. „E o ajustare care se întâmplă natural, nu mă gândesc că trebuie să joc diferit, ci doar să fiu credibilă.” Dacă la teatru lucrurile „se întâmplă aici și acum”, spune ea, „la film ai posibilitatea să tragi mai multe duble, dacă ai ratat ceva. Ambele au un public, la teatru e în sală, la film pe platou, și este esențială energia care se creează între toți.”

Până acum, Nicoleta a avut parte de mai multe întâlniri profesionale care au venit cu impact în cariera pe care a croit-o pentru sine. Mi le-a menționat pe cele cu Magda Catone, Adrian Pintea, Victor Ioan Frunză și Adriana Grand. Dar, mi-a mai spus, a fost important să facă parte și din proiectul de teatru Trupa fără nume, unde a cunoscut oameni pe care îi iubește și îi admiră. A învățat enorm cât timp a fost parte din acel grup. În toamnă a început munca la încă un proiect alături de o parte din ei: „E o binecuvântare să poți să lucrezi cu oameni cu care împarți aceleași valori.”