Neagu Djuvara despre România după ’89: „Domnul Iliescu – vă rog să scrieți asta – este un criminal” (EXCLUSIV ELLE)

Opiniile istoricului Neagu Djuvara erau vehemente și controversate. Citește un extras dintr-un interviu acordat ELLE, despre situația politică și despre starea românilor după 1989.

„Noi, cei din exil, am trăit în fața televizorului o săptămână întreagă (revoluția din ‘89, n.red), pentru că în Franța se dădea la televizor tot ce se întâmpla la București. Am suferit groaznic când am văzut cacealmaua care a ieșit. Sigur, eram entuziaști la vederea revoltei poporului, a sutelor de mii de oameni ieșiți în stradă… Pe urmă am aflat de combinații, de cadavrele scoase din morgă la Timișoara și arătate drept victime, plus procesul lui Ceaușescu, care s-a dat în toate țările occidentale și care a făcut o impresie detestabilă – un proces complet stalinist! Dintr-o dată, după ce se ridicase în slăvi România, am căzut mai jos decât înainte. Am hotărât imediat să mă întorc în țară, să văd ce se întâmplă și, dacă pot, să fac și eu ceva. M-am întors pentru că tot timpul, chiar și în Africa, am stat tot cu gândul că odată și odată mă voi întoarce…

ELLE: Am înțeles de ce v-ați întors în țară, dar de ce ați rămas când ați văzut ce-i aici?

N.D.: Asta mă întreb și eu, fiindcă într-adevăr am fost extrem de stresat de ceea ce am văzut. Mai întâi, impresia că profilul românului s-a schimbat în cei 45 de ani. Omul întâlnit pe stradă nu mai era românul pe care îl cunoscusem în tinerețea mea. Îmi veți spune că e o deformare a tinereții, dar eu am plecat la 27 de ani, nu eram un copil; și vă spun, când m-am întors am găsit alte mutre! Mai întâi, populația bucureșteană: mulți dintre cei care circulau pe stradă înainte erau funcționari, aveau profesiuni liberale, era burghezia romanească. Or ăștia au fost casăpiți sau au fugit, câți au putut, așa că strada nu mai era aceeași. Populația bucureșteană se înmulțise de patru ori cu lume adusă de la țară, și nu întotdeauna cei mai buni, fiindcă și la sate cei mai buni au fost persecutați. Sigur, nu poți să-i condamni pe toți, fiindcă foarte multă lume de acum, nepoții sau copiii celor care au apărut pe scenă în timpul comunismului, sunt oameni foarte inteligenți.

Prima impresie a fost că am de-a face cu altă nație: lumea nu zâmbea, toți erau îmbufnați, nu știau către ce se merge, se temeau de vecini. Chiar extremă politețe care se practică azi mi se pare bolnăvicioasă. De exemplu, înainte vreme, când întâlneai pe cineva pe stradă, îl întrebai simplu: „Puteți să-mi spuneți unde este strada X?'. Acum nu. Îi spui: „Iertați-mă, nu vă supărați, vă rog, unde este strada X?'! Ai nevoie de trei formule înainte de a spune ce vrei, pentru că lumea se teme de străinul care i se adresează. Am găsit, deci, oameni care se tem unii de alții, oameni care au ceva pe conștiință și nu pot să o spună, motiv pentru care nu sunt în largul lor.

Asta este un aspect care ar fi putut să mă îndemne să nu mai stau, dar au mai fost și altele: în momentul când m-am angajat la Universitate ca profesor asociat, puterea de atunci, cu toate firele trase de fosta Securitate, mi-a făcut tot felul de șicane. Mai întâi au aranjat că în primul an de învățământ să nu fiu plătit, sub pretextul că cererea a fost făcută prea târziu. Am înghițit asta, în fond nu am venit în țară ca să câștig bani – trăiam prost, dar nu avea importanță. În anul următor, după două-trei luni, tot nu eram plătit – s-au făcut că pierduseră dosarul. A trebuit să intervin pe lângă Emil Constantinescu, pe vremea aia rectorul Universității, iar contabilul-șef s-a bâlbâit în tot felul de explicații, până când s-a aflat de la o subalternă că nici măcar nu aveam nevoie de dosar, pentru că fusesem cooptat de Senatul Universității. Pur și simplu, voiau să mă scârbeasca. Apoi m-au plătit la cel mai jos nivel posibil. N-am protestat și am acceptat.

Pe urmă, în iarna ‘91-92, fratele meu, care rămăsese la Paris, îmi scria multe scrisori, pe care le numerota. După trei luni, am socotit că îmi lipseau 19 scrisori! Atunci am scris direcțiunii poștei o scrisoare puțin în doi peri, cu o discretă amenințare că o să mă adresez presei… Bineînțeles, au răspuns că este o eroare, dar de atunci n-a mai dispărut nici o scrisoare. Vedeți, astea erau micile șmecherii cu care se umbla. Cunosc multe cazuri de repatriați cărora li s-au pus bețe în roate și care s-au scârbit și au plecat. Eu m-am încăpățîânat! Recunosc și că o anumită elită m-a luat în brațe făcându-mă mai mare decât sunt, și asta m-a măgulit. Am avut impresia că devin cineva, că pot fi folositor noilor generații. În plus, am găsit un editor, Humanitas, care a început să mă publice, să-mi traducă lucrările publicate deja in Franța. Toate astea m-au făcut să mă simt, totuși, acasă. Așa se face că de 15 ani sunt domiciliat aici.

ELLE: Cum vi se pare că arată românii azi, în comparație cu cei din ‘90?

N.D.: S-au schimbat mult lucrurile în acești 16 ani. E o generație nouă care intră acum în scenă, deși unii dintre ei sunt cam golani, umblă în mașini luxoase și te stropesc cu noroi. Există acum o clasă extrem de antipatică: copiii bogătașilor făcuți peste noapte, după ‘89. Îngrijorător este faptul că s-a născut o nouă burghezie care riscă să fie de proastă calitate: cei îmbogățiți prin hoție. Occidentul știe asta. Dacă acum intrăm în Europa cu toate bubele astea, este fiindcă ne vor europenii, chiar dacă știu că încă nu suntem curați.

(…)

N.D.: Răul cel mai mare, după părerea mea, a fost că românul, învățat să rabde, nu a avut curajul să accepte, de pildă, punctul 8 al Declarației de la Timișoara, adică să-i împiedice de la început pe cei care fuseseră colaboratori activi ai partidului comunist și ai Securității să ia puterea; marea masă a populației nu și-a dat seama de drumul greșit luat de la început: peste optzeci la sută din voturi au fost date domnului Iliescu, care – vă rog să scrieți asta – este un criminal. El a acceptat din partea unei facțiuni a Securității o momeală, o cacealma aproape unică în istoria României: aceea că vin teroriștii lui Ceaușescu; din pricina asta au murit 500 de oameni numai în București. Acest om a acceptat să fie pus în fruntea unui stat în condiții mincinoase și criminale, încă de la început.

Au trecut 16 ani și încă nu se poate face nici un proces; noi știm acum că de cinci ani domnul procuror militar Voinea are un dosar întreg, dar de undeva de sus i se închide gura și nu se începe acest proces. Părerea mea este că, atâta timp cât nu facem procesul celor care prin viclenie au întors lucrurile pe dos, nu putem merge mai departe. Iliescu este și omul care ne-a întârziat cu zece ani apropierea de Europa, cu faimoasa lui lozinca „Nu ne vindem țara!', lansată pentru ca toată averea țării să ajungă în mâinile oamenilor Securității și ai fostei nomenclaturi a partidului. Astea sunt niște bube de care nu ne-am lecuit nici astăzi și mi-e teamă că nici în actuala președinție nu se bagă bisturiul în rană.”