Muzicoteca, de Alex. Leo Serban

Am urmarit recent o discutie pe VH1 despre topul „Best albums” (pe locul 1 a iesit Thriller, fireste). Nu era o discutie docta, pentru ca era la televizor. Dar s-au spus si lucruri destepte, cum ar fi distinctia dintre piesele sau albumele importante si cele care-ti plac.

Cei de pe platou recunosteau ca unele lucruri sint importante, desi nu tocmai pe gustul lor; si invers. Cita vreme se mai fac astfel de distinctii, si inca la TV, e bine – mi-am spus.

Dupa care am alunecat down memory lane (precum Alisa in gaura de iepure care-o rostogoleste in Tara Minunilor)… Muzicoteca mea personala a cunoscut citeva perioade distincte. Cind eram copil – sa zicem, pina spre 11-12 ani –, ascultam doar muzica romaneasca si italieneasca. (Aia romaneasca se numea chiar asa: „muzica usoara'.) Ma uitam la festivalul „Cerbul de Aur', uneori si la San Remo – atunci cind Televiziunea Romana (pe vremea aia era una singura) iti facea un pustiu de bine si-l transmitea.

Am devenit fan Margareta Paslaru, dar si Rita Pavone – o italianca de-un metru jumate care cinta gituit. Aurelian Andreescu mi se parea cel mai bun dintre interpretii romani, in timp ce dintre italieni imi placea (poate unde era mic de statura, ca si Rita, si parea ca-si da duhul pe scena ca sa cinte) Gianni Morandi. Apoi i-am schimbat pe Pavone cu Mina – care avea o voce cu adevarat extraordinara – si pe Morandi cu Sergio Endrigo, care-avea o voce mai misto (Margareta a ramas la locul ei, n-am schimbat-o cu nimeni).

De la italieni am ajuns la francezi. Am inceput sa ascult Michel Polnareff (cantautor cu o voce unica), Françoise Hardy, Julien Clerc, Yves Simon, Barbara, Gainsbourg si, desigur, Jacques Brel. (Georges Brassens nu m-a pasionat niciodata.)

Apoi am alunecat – gratie unei iubite din liceu – direct in Leonard Cohen. O alta gagica a incercat sa ma corupa la Janis Joplin, dar eu continuam s-o prefer pe Melanie… Iar Jimi Hendrix pur si simplu nu suportam! Probabil ca era important, ca de placut, nu-mi placea.

Ce vreau sa spun este ca nu am avut nici un „moment rock': preferam – de departe – ABBA cu muzica lor simpla si contagioasa sau Bee Geesii. Abia mai tirziu am ajuns la Pink Floyd, Velvet Underground, David Bowie,Talking Heads si The Police. Pe acestia ii ascultam, deja, paralel cu mersul la concertele de muzica simfonica de la Sala Radio.

Odata ce-am descoperit si „muzica grea', n-am mai vazut sensul experimentelor din muzica ne-grea. Iar chestia asta mi-a ramas: nu inteleg de ce sa-mi pierd vremea cu alde Radiohead, Portishead sau Royksopp (sper ca i-am scris bine) cind pot sa ascult Wagner, Stravinski, Schönberg sau Cage.

Si nu pentru ca astia ar fi „importanti', iar ailalti nu; pur si simplu pentru ca, asa cum spune Alessandro Baricco intr-o carte geniala (Barbarii – eseu despre mutatie, Humanitas 2009), „fara efort nu exista recompensa, iar fara profunzime nu exista suflet'. Sa zicem ca imi plac recompensele si ca sufletul meu – de regula „usor' – simte uneori nevoia unei scufundari in simfonie. Dupa care (va jur!) revin la „Maaii ahiii, maaii ahaaa'…

Articol publicat in ELLE Octombrie 2009

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro