Probabil crezi ca protestantii evanghelisti, teroristii cu Noua Ordine Mondiala, vizionarii obsedati de 2012, neo-nazistii, marii guru self-help, trotkistii, fraierii care vor sa poarte Google Glass, revolutionarii violenti si corporatistii experti in team-building n-au prea multe in comun. Te inseli.
Nu numai ca ti-ar veni sa-ti retezi venele cu dintii daca te-ai bloca in lift cu oricare dintre ei, dar mai impart si acelasi crez fundamental: si anume ca viata asa cum o traim e lipsita de ceva esential. Toti cred ca, atunci cand valul va fi ridicat de pe ochii nostri, ne vom da seama ca pana acum n-am fost vii decat pe jumatate. Si ca nu trebuie decat sa imbratisam revolutia/sangele lui Christos/domnia Führer-ului/un nou mixer cu razatoare si blender incluse/niste probe de team-building cat mai umilitoare, si viata va fi mult, mult mai buna.
Sa ne-ntelegem: sunt de acord cu ei pe alocuri. Lumea asa cum e de-abia merita sa cobori din pat. Ar trebui sa imbunatatim o gramada de lucruri, si inca rapid. Dar oricat de dreapta ar deveni societatea noastra, oricat de mult am medita, oricate gadget-uri am cumpara, oricat am crede intr-o zeitate anume, viata „in sine' ar fi aproape identica cu cea de acum.
Viata „in sine' – adica viata asa cum se simte si asa cum o vedem din intunericul mintii, proiectata pe spatele retinei noastre – nu e prea misto. Oscileaza intre stres si plictiseala, cu prea putine optiuni intre. Din pacate, cam asa se intampla de mii si mii de ani. Si de aia ne place sa citim literatura din mileniul trecut. De la Sfantul Augustin la Homer, scriitorii vechi inca rezoneaza cu noi pentru ca, chiar daca noul Samsung S4 ne-a facut viata mai frumoasa, ne identificam cu sperantele si frustrarile lor.
Viata pe pamant nu se schimba prea mult. Dar cultura noastra spune cu totul altceva. Pentru ca ea creste chiar din ideea de transformare radicala. Facem show-uri de televiziune despre oameni care primesc o noua infatisare, o noua imbracaminte, un nou fel de-a gati, ba chiar perechi uriase de buze noi sau sani noi, in speranta de-a injecta niste bucurie de viata in fetele lor mizerabile si descompuse. Revistele promit „o noua tu' in fiecare numar, de parca un parfum nou te-ar face sa uiti ce tragica risipa de piele esti.
Capitalismul nu functioneaza decat pentru ca avem incredere in promisiunea ca o viata mai buna ne asteapta dupa colt. Dar nu-i decat un mit – unul care-i transforma pe oamenii din intreaga lume in stereotipuri americane cu zambetul pe buze si suferinta in inimi. Vrei un sfat? Resemneaza-te cu persoana moale, neatractiva, neinspirata si plictisitoare care esti. Vorba englezului, „nu poti sa lustruiesti un cacat' (sau, in fine, poti sa încerci, dar murdaresti toti peretii).
N-ai mai auzit sfatul asta pana acum – nu numai pentru ca e deprimant, ci si pentru ca nu vinde. Nu poti sa-l folosesti intr-un curs de team-building, nu poti sa intemeiezi o religie in jurul lui, nu poti sa scrii o carte de self-help pornind de la el (sau, in fine, poti sa incerci, dar n-o sa aiba decat doua pagini cu unul si acelasi cuvant: „FRAIERE, FRAIERE, FRAIERE', tiparit cu litere mari).
Asadar, fraieri si fraiere, sa aruncam o privire peste discurile lunii. Poate gasim ceva care sa ne mai inveseleasca…
Must-listen
Terry Allen – Bottom of the World
Ca si Hitler, Stalin si pozele cu pisicute, muzica country este reconfortant de simpla. Toata lumea stie cum sa catalogheze aceste cateva certitudini in viata: Hitler si Stalin = raul universal, pisicutele si muzica country = binele universal. E genul de muzica pe gustul tuturor, de la hipsteri (mai ales hipsteri) la bunicute. Tehnic vorbind, albumul asta e Alt country, adica contine suficiente injuraturi cat sa placa si tinerilor – dar in afara de respectivele nepoliteturi ocazionale, e bun ca painea calda.
Harper Simon – Division Street
E ceva aproape feudal in felul in care urmasii starurilor pop devin staruri pop – ca un echivalent modern al drepturilor divine ale regilor. Daca as fi fiul lui Paul Simon, m-as face bona sau spalator de parbrize sau orice altceva care sa n-aiba nimic in comun cu meseria tatalui meu. Cand urmasii cantaretilor devin cantareti, ai impresia ca au trisat. Asa ca refuz sa judec albumul lui Harper dupa meritele lui, asa cum si-ar dori el. Daca el e destul de copilaros ca sa vrea sa fie muzician „exact ca taticul lui', atunci si eu o sa fiu destul de copilaros sa-l compar cu alti fii de muzicieni faimosi. Verdictul? E mai bun decat Sean Lennon si James McCartney, dar nu la fel de bun ca Norman Garfunkel.
Foto: business people from Shutterstock