Mie sigur nu (de Patricia Luiza Blaj)

Mie sigur nu mi se poate intampla. Media spune una, statisticile spun alta. Si realitatea? Care este realitatea cand vorbim despre violenta asupra femeilor?

Traim intr-o lume care e plina de probleme majore – si ne reamintim lucrul asta de fiecare data cand dam drumul la televizor la ora cinci. Media tine mereu sa ne aminteasca de clima politica nefavorabila si instabila, de terorism, de poluare, de milioanele de oameni care traiesc in saracie si foamete. Lucruri care ne intristeaza sau ingrijoreaza, ce-i drept, iar in secret multumim acelei forte in care crede fiecare ca nu ni se intampla noua toate astea. Ca noi suntem, cumva, feriti (#FeelingBlessed). Intr-adevar, in Romania nu au fost atacuri teroriste, in schimb exista probleme majore care ne afecteaza pe majoritatea dintre noi, chiar mult mai mult (statistic vorbind) decat terorismul.

Statisticile arata ca o femeie este batuta o data la 30 de secunde in Romania, iar o data la doua zile o victima a violentei domestice moare. Stirile, televizorul si majoritatea canalelor media, in schimb, arata cate un caz exceptional, de obicei implicand o minora sau o femeie in varsta, o data la cateva saptamani. Cred ca acest obicei, de a prezenta doar exceptiile de la regula de dragul senzationalismului si nu realitatea, este in primul si in primul rand, extrem de periculos pentru femei. De ce?

Una dintre probleme universale pe care le avem, ca umanitate, aparuta din nevoia de a ne proteja, este principiul numit othering'. Ne este adanc infiripat in gandire si in comportament sa structuram persoanele si incidentele in doua tabere: noi si ei. Lucruri care ni se pot intampla/ne afecteaza si lucruri care ii privesc doar pe altii, pentru ca ei nu sunt ca noi. Din acest obicei prost de a crea mereu diviziune izbucnesc de la certuri in birou, pana la razboaie.

Punctual, faptul ca ceea ce alege media sa raporteze nu are, de fapt, legatura cu realitatea, ne face sa credem ca suntem in siguranta. Atunci cand vine vorba de violenta impotriva femeilor, media nu vorbeste despre problema in sine, ci despre evenimente izolate, evenimente care sunt senzationalizate de dragul catorva click-uri in plus. In momentul in care s-ar vorbi despre mai mult incidente, s-ar crea legaturi intre ele si s-ar reliefa cu adevarat situatia in care ne aflam in ziua de azi, atunci am avea o sansa sa se schimbe ceva, sau macar sa se porneasca o conversatie. Din cauza lipsei de interes a publicului, media alege sa faca exact opusul: se concentreaza pe cazuri senzationale care nu au nici o legatura cu realitatea, lucru care are ca rezultat faptul ca violenta sexuala sau violenta domestica sunt puse in categoria other'. Daca singurele exemple de violenta care ne sunt prezentate sunt violuri de minore intre 10 si 3 ani si de femei (foarte) in varsta, ajungem sa le situam clar in tabara lor'. Sa credem ca noua nu ni se intampla si nu si se poate intampla. Ca violenta impotriva femeilor nu e chiar asa mare lucru. Iar, in momentul in care problema este minimizata in ochii publicului si oamenii nu o mai vad ca pe ceva extrem de grav, cine sa mai lupte pentru a schimba ceva?

Mi-ar placea extrem de mult ca violenta impotriva femeilor sa nu fie o problema reala, dar cred ca putem fi cu toate de acord ca este.

Prima data cand mi-a fost frica a fost in ciclul primar. Nu mai stiu exact cati ani aveam, in schimb tin minte ca mergeam in fiecare weekend la bunica mea, unde ieseam cu copiii de la bloc. Intr-o dupa-amiaza eram doar eu si 4 baieti. Am mers sa ne jucam in spate la garaje, care era o zona usor mai izolata. Cum am ajuns acolo, prietenii mei m-au prins de maini si au inceput sa ma atinga peste tot, cat timp repetau intre ei un indemn: s-o futem, s-o futem'. Acum, cand ma gandesc la ce s-a intamplat, nu imi dau seama daca toata intamplarea a fost o gluma proasta sau, daca nu urlam si nu venea un vecin, chiar m-ar fi violat. Atunci, in schimb, am fost terifiata. Nu intelegeam ce se intampla, nu intelegeam de ce prietenii mei in care aveam incredere ma atingeau fara permisiunea mea. Am continuat sa merg la bunica mea, dar nu am mai iesit cu baietii.

Am vazut primul penis in clasa a sasea. Aveam scoala de dupa-masa, iar in fiecare zi inainte sa incepem cursurile, ma intalneam cu prietena mea cea mai buna in parcul din Piata Unirii, posibil cel mai public si central loc din Cluj-Napoca. Ne luam cate un suc si ne puteam pe banca, povesteam, ascultam muzica, copiam teme una de la alta, lucruri perfect normale pentru doua fete de 12 ani. Pe o banca de langa noi, statea un barbat. Nu mai stiu exact ce faceam in ziua aceea, dar tin minte ca il vedeam cu coada ochiului ca se uita insistent la noi si nu ma simteam bine. De fiecare data cand verificam daca se uita la noi sau nu mi se strangea stomacul si ma lua tot mai tare o stare de neliniste. Initial nu am observat, dar dupa vreo 15 minute bune, cand m-am uitat mai atent la el, am vazut ca se masturba. Am fugit amandoua aproape plangand catre scoala, imi era fizic rau si nu imi venea sa cred ce tocmai se intamplase. In toiul zilei, in mijlocul orasului. Reactia profesoarei la care mersesem pentru alinare a fost, bineinteles, de o nepasare si un plictis specific majoritatii profesorilor cu care am avut de-a face: ne-a spus sa terminam cu istericalele si sa nu mai exageram ca nu e asa mare lucru.

In acelasi an, un baiat cu un an mai mare mi-a ridicat fusta in curtea scolii. Am fugit plangand la diriginta lui, care era si profesoara de serviciu, sa ii spun ce mi-a facut. Reactia pe care a avut-o o femeie care, teoretic, era acolo ca sa-mi fie un model si ca sa-mi confere siguranta nu o voi putea uita niciodata. S-a uitat la mine de sus pana jos si mi-a spus: Uita-te la tine cum arati, la ce te astepti?'. Si daca purtam un costum BDSM din latex, la 12 ani puteam arata maxim caraghios, nu sexual sau provocator. Cred ca cine e in stare sa vada o fata de 12 ani intr-o ipostaza sexuala are o mare problema (hint: pedofilie), problema nu e si nu va fi niciodata la ce poarta fata. Fie ca are 12 ani, fie ca nu.

Astea sunt doar trei dintre intamplarile care mi-au marcat copilaria si care au distrus imaginea idilica pe care mi-o formasem despre lume. Curios, inca exista adulti in toata firea care au impresia ca violenta impotriva femeilor e asa, putin mai mult de un mit. Ca se intampla doar in cazuri exceptionale sau in filme.

Poate lucrurile prin care am trecut eu nu par asa mare scofala. Intr-adevar, nu am fost nici batuta, nici violata. Am fost doar' agresata. In schimb, experientele prin care am trecut m-au facut sa simt o anumita neliniste cand umblu noaptea singura pe strada – pentru ca stiu ca mi se poate intampla.

De Patricia Luiza Blaj