Mi-am pierdut o batistuta… (de Mihaela Radulescu)

Orice fapta necuvenita nu era indreptata cu vorba, ci cu palma, nuiaua, linia peste degete, trasul de par, cureaua, urechiatul si alte orori educationale. Nu-i de mirare ca acei copii au ajuns niste adulti derutati in anumite privinte si nu-i de neinteles ca unora le-a venit mereu greu sa-si exprime iubirea. Fata de oricine, chiar si fata de acei parinti pe care incepusera prin a-i iubi si au sfarsit prin a-i tolera in viata lor, cu ceva mai multa intelepciune.

„Bataia e rupta din rai continua, ca zicala, seria ineptiilor in care si-au gasit multi parinti incapabili o scuza pentru lovirea acelor fiinte fragile. Nu numai ca te duci in viata cu ideea derutanta ca raiul e un ring de box, in care doar cei puternici si violenti au castig de cauza, dar mai si cresti invatand atat de stramb ca nu exista toleranta fata de greseli si nici o alta modalitate de indreptare a lor, decat prin forta, dezicere de iubire si pedeapsa.

N-o sa va mire ca si astazi, in cultura asta moderna plina de invataturi despre cum sa-ti cresti copiii, cum sa fii un parinte mai bun, in defilarea asta de „te iubesc-uri pe care putini dintre noi le-au auzit in copilarie, mai exista parinti care cred in bataie si pentru care nu exista alta cale de a-i face oameni pe plozii lor. Unii o fac lucid, convinsi ca numai suferinta fizica repara pornirile gresite, altii o fac la betie sau la nervi pe care nu si-i pot controla. Si puii aceia de oameni, atat de mici si de nedumeriti, cresc cu spaime de nevindecat, isi ingusteaza prea devreme zambetul si isi intaresc pornirea de a-si face dreptate, chiar daca abia mai tarziu, spre adolescenta, stiu sa o formuleze si sa scoata din ea un rau implantat cu fiecare lovitura dureroasa primita.

Raul acela ii va urmari toata viata si pe unii ii va transforma exact in parintii lor violenti, iar pe altii ii va reduce la niste fiinte mutilate afectiv, care nu vor mai suporta nici un soi de agresiune si vor avea imense probleme in relatiile lor de iubire sau chiar prietenie. Nu vorbesc ca un specialist, ci doar am vazut in jurul meu destui prieteni din copilarie care au trait astfel de drame si care astazi, abia la o privire mai profunda si la o discutie mai adanca, scot la iveala urmele de pe suflet ale acelor lovituri.

Cea mai buna prietena a mea din copilarie a trait aceasta drama cumplita. Din fericire, si poate exact din acest motiv, astazi este un psiholog renumit, care se ocupa prioritar de copii si problemele dintre parinti si copii. Nu stiu daca si-a mai putut privi vreodata tatal in ochi, nu stiu daca a fost ingrijorata pentru el cand a fost bolnav sau daca a raspuns la vreun apel al lui de ajutor, dar stiu ca acest copil bun si cald, premiant, era mereu trist si serios, chiar daca, in putinele momente de siguranta pe care le traia cu noi, prietenii buni, era tonica si glumeata, generoasa si inteleapta. M-am intrebat mereu cum puteau mamele acestor copii sa tolereze asemenea abuzuri si cat de mare era frica de un astfel de monstru de tata. Stiu, in multe familii si mamele sunt batute in acelasi program de corectie, uneori chiar in fata copiilor speriati si atat de neputinciosi. Violenta e revoltatoare in orice context, dar cand un om mare, parinte, isi bate cu salbaticie copilul, pentru mine e semnul cel mai clar ca omul acela e un pericol social si ca trebuie inchis si alungat de langa proprii copii. Legea e inca subreda si poate de aceea fenomenul e inca amplu, iar copiii inca sunt „educati cu cureaua, pumnul si bata.

Mi-aduc aminte de o stire pe care am vazut-o la TV, cu un mutant de tata a patru copii, pe care i-a batut pana au ajuns in coma, la spital. Pe cel mai mic, de doar patru ani, l-a pus sa se dea singur cu capul de un perete, pentru ca voia sa vada cum ii tasneste sangele. Motivul violentei era unul absurd: unul dintre ei luase un pix fara sa ceara voie. Desigur, jigodia era intr-o mlastina de alcool pe creier si abia fuga mamei la vecini si venirea unor oameni de nadejde a oprit macelul. Cum am vocatie de Don Quijote, am avut curiozitatea sa stiu care au fost urmarile. Am sunat la primaria din acea comuna si d-na primar m-a lamurit de mi-a venit sa urlu: copiii au stat in spital o vreme, apoi au fost dusi la un centru de plasament, impreuna cu mama lor. Dupa trei saptamani, au fost nevoiti sa se intoarca in acelasi cosmar, langa acelasi tata, pentru ca nenorocita asta de lege i-a dat doar o amenda, mama nefacand, de frica, plangere. Ba mai mult, tatal amendat n-a avut bani sa plateasca amenda, asa ca a platit-o primaria. Un film de groaza, cu un final coplesitor de trist si care e doar unul din colectia horror a copiilor de la sate, mai ales. Degeaba am incercat sa lamuresc femeia sa faca plangere, degeaba am incercat sa-i gasesc o alta casa pentru ea si copiii ei, era prea terorizata si nu voia sa plece nicaieri, convinsa fiind ca barbat-su o va omori oriunde o va gasi.

Toti stiti cate un astfel de episod, trait dureros, pe propria evolutie sau la care ati asistat neputinciosi. Mi-ar placea sa stiu ca ne unim fortele si ca facem fiecare cat putem pentru a opri fenomenul. Chiar daca e vorba de un caz de la voi din bloc, de pe strada, din cartier sau dintr-un loc unde va petreceti vacanta.

Eu, una, sunt satula de sintagma „sa ne vedem fiecare de treaba noastra, asa ca propun retezarea ei din radacina si plantarea unei seminte mult mai curative: „SA NE FACEM FIECARE PARTEA NOASTRA DE TREABA PE LUMEA ASTA! si sa ne mai pese si de ce se intampla in jurul nostru. Stand up for someone nu are o traducere la fel de puternica in limba romana, dar e o trasatura de caracter a naibii de valoroasa. I do my part.

Mihaela Radulescu Schwartzenberg
www.mihaelaradulescu.ro

Foto: Mother and little daughter walking on the beach from Shutterstock

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK