Sigur, aș fi putut începe oricând cu una dintre capodoperele lui Hitchcock, să spunem cu Funia. Dar „Funia' este mai mult un thriller. Or, eu mă încăpățânez să recomand filme polițiste. Nu, nu polițiste în sensul tâmp, am venit, bang bang, i-am eliminat și la final am fugit cu victima. Polițiste în sensul bun. Genul acela de filme polițiste care te urmăresc o viață întreagă. Și care, polițiste fiind, pot fi considerate geniale.
Am fost tentat să răsuflu ușurat și să spun că gata, știu cu ce încep. Cu Filiera Franceză. Oh, superb, impecabil filmat. Dar nu suficient de polițist, deși e foarte polițist, încât să îl recomand într-un top personal.
Să știți că nu mi-a fost ușor, pentru că am devorat genul de-a lungul anilor. De-abia acum, la a treia cafea (ultima fără cofeină), m-am decis.
În ceea ce mă privește, orice mic curs de inițiere în lumea filmelor polițiste ar trebui să debuteze în forță cu Garde à vue, poezia noir a lui Claude Miller, din 1981. Așa l-am descoperit pe Michel Serrault, unul dintre titanii cinematografiei franceze, așa m-am reîndrăgostit de Lino Ventura, așa am știut că Romy Schneider încetase de mult să mai fie Sissi. Plouă atât de frumos în filmul ăsta și societatea franceză a epocii este prezentată atât de limpede, încât, pur și simplu, va trebui să-l vedeți. O să vă placă în carantină după această lecție de cinematografie.
Nu vă grăbiți, pentru că ajungem imediat și la New York, de mână cu Jane Fonda & Donald Sutherland, cu ajutorul unuia dintre cele mai bune filme polițiste care s-au făcut vreodată – Klute. Alan J. Pakula pare că s-a răzbunat un pic pe francezi, pare că și-ar fi spus: le arăt eu lor! Și le-a arătat. Și lor, și nouă. Klute este imperial, din toate punctele de vedere. De la obsesiva coloană sonoră, până la garderoba impecabilă a lui Jane Fonda, la final vă veți dori să fugiți în lume cu tânărul (pe atunci) Sutherland și veți reconsidera ideea de call girl.
Să nu credeți că am sărit peste filmele românești. Mă rog, peste filmul românesc. Uite că am dat și noi o mini-capodoperă a genului – Un om în loden. Realizat în 1979 de Nicolae Mărgineanu, după romanul lui Haralamb Zincă, Moartea vine pe bandă de magnetofon, filmul are o estetică uluitoare. De la garsoniera de burlac intelectual a lui Victor Rebengiuc, dotată cu cea mai frumoasă baie comunistă, până la cadrele filmate în biroul lui de la institut sau în holurile institutului la care lucra, ai spune că ești la Paris, nicidecum în Bucureștiul vizitat și descris chiar în acea perioadă de Saul Bellow. Bonus: o coloană sonoră (Cornel Țăranu) care merită un premiu special.
Ne reîntoarcem în Franța, mai precis la Paris. Mi-a fost din nou foarte greu să mă decid asupra unui singur Alain Delon. Oricine ar fi spus, oricând, Le Cercle Rouge. Sau Le Clan des Siciliens.
Dar eu am preferat să vă supun atenției un policier subevaluat – Mort dun pourri, regizat în 1977 de un maestru al genului – Georges Lautner. Veți descoperi o Stéphane Audran de zile mari, în rolul unei neveste alcoolice & bogate, veți intra în intimitatea unui Le Matignon aflat în zilele lui de glorie, vă veți delecta cu rolul perfect pe care îl face Michel Aumont în rolul comisarului Moreau, veți vota cine e mai sexy între Ornella Mutti și Mireille Darc, veți vizita apartamente pariziene de Arondisment 16 și, la final, veți exclama (sunt convins!): mamă, ce film, cum de l-am ratat până acum?
Iată că închei cu un Claude Chabrol, cum altfel? În Le Boucher, regizat de maestrul Chabrol în 1970, totul este perfect. Stéphane Audran, deși profesoară într-un mic oraș de provincie, apare inclusiv în Chanel. Este sfătuită, în ceea ce privește garderoba, de însuși Karl Lagerfeld, cu care a colaborat la multe alte filme. Profesoara noastră, care fumează cu nonșalanță pe stradă și ascunde o mare sensibilitate, se îndrăgostește de un criminal în serie. Evident că nu am să vă spun ce se întâmplă mai departe. Va trebui să descoperiți.
Dragă, carantină & vizionare plăcute!