Maurice Munteanu: Jurnal de #stauacasă 23

În care mă întreb care va fi soarta luxului

Poate că o mai țineți minte pe Isabelle Adjani așa cum apărea în Metroul lui Besson, prin 1985, cu toate bijuteriile alea explozive, arogante, desprinse, parcă, dintr-o altă realitate. După atâtea zile de carantină mi s-a făcut dor de o porție cinstită de glamour, chiar dacă în aer miroase încă a spirt.

Pronosticurile în ceea ce privește moda nu sunt nici prea albe, dar nici prea negre, nici prea rotunde, dar nici prea ascuțite. Multă lume vorbește despre inghețarea unor fashion week-uri, despre anularea unor sezoane, dar mie nu mi se pare nici pe departe că de aici pot veni adevăratele pericole. Cheia cu ajutorul căreia vom descifra, cât de curând, soarta acestei industrii vine tot de la consumator – profilul acestuia s-a schimbat, deja, de ceva vreme. Or, acum, se va schimba și mai mult.

Prețurile se vor alinia mai firesc la o linie de start și vor dispărea multe dintre povestioarele cu iz utopic, apărute peste noapte, care vindeau limonadă la preț de șampanie. Dar e absolut normal. În ultimii ani am asistat la apariția unor brand-uri fără istorie, fără identitate, fără un profil bine conturat, care se aruncau în joc cu capul înainte și te taxau fără drept de apel. Nu aș vrea să fiu greșit înțeles, dar am constatat treaba asta mai ales în plan local. Poate ar trebui să explic – apare designer-ul X, mai mult sau mai puțin peste noapte, investește într-un mic atelier și după două sau trei încercări de ceea ce el numește colecții, începe să își vândă produsele la preț de Prada.

Or, asta e din start o chestiune foarte greșită, aproape scandaloasă – nu poți cere pe o rochie 3.000 de euro dacă tu nu ai nici măcar pungi & umerașe civilizate. Luxul vine din altă parte – vine, după cum spuneam, dintr-o istorie, luxul are nevoie de o poveste, nu apare așa, din senin, în spatele unor blocuri din sectorul 3. În momentul în care intri într-un magazin Dior, înțelegi care-i treaba cu luxul – de la miros până la cum arată vitrina, de la servicii până la cusături, totul te copleșește. Pentru asta plătești, în primul rând. Asta cumperi. E ca și cum ai scoate din buzunar, pentru o cameră la pensiunea Zambilica, aflată undeva în Prahova, același preț ca la Crillon. Sunt sigur că înțelegeți ce vreau să spun. Aici chiar e nevoie de un echilibru.

Pe de altă parte, marile familii din modă s-au lăcomit suficient, uitându-și trecutul. Nu te condamnă nimeni pentru că vrei să atragi cât mai mulți consumatori, dar să te apuci să vinzi pantofi sport și jeanși, împachetând totul într-o poveste couture, asta e de condamnat. Acum toți vor să vândă și adolescenților, și marilor cucoane. Imposibil! Și vor plăti pentru lăcomia asta. Ori ești casă de modă cu tradiție și vinzi lux, ori ești magazin cu articole sport & accesorii pentru copii. Nu uitați de euforia recentă a ansamblurilor sport, pentru că le-au produs majoritatea, de la Fendi la Gucci, până la Balenciaga sau Chanel. Se ia un trening ordinar din bumbac, se aplică niște pietre chioare, goale, fără nicio valoare, și se taxează 5.000 de euro doar pentru că scrie mare pe spate ceva. Bun, am înțeles, multă vreme s-a făcut mișto de clientul din Europa de Est și de fashionistele aterizate de la Moscova. Dar până și ei s-au trezit!

Rămâne de văzut. Un lucru e clar. Ca să meargă șandramaua firesc mai departe, luxul va trebui să rămână lux, și restul produse de larg consum. Pentru că de-asta există diferențe între Dacia și Mercedes sau între Mamaia și Capri. Și nu e nimic în neregulă cu asta. E vorba de respect și atât. Până una alta, covrigăria să rămână covrigărie cinstită, și gastronomia gourmet gastronomie gourmet. Nu se poate și cu cocă, și cu stridii, la același preț.