Am văzut recent niște imagini cu Parisul de sfârșit de secol XIX, un Paris complet gol, ireal de gol. Bine, asta se întâmpla și datorită tehnicilor de fotografiere din epocă – cetățenii deveneau un fel de umbre care se pierdeau într-o ceață până când dispăreau complet din cadru.
Dar iată că în 2020, nu la Paris, ci undeva pe lângă Biserica Răzoare, cetățenii refuză complet să se piardă și își fac simțită prezența. Uneori discret, alteori mai puțin discret. Că doar nu o să îi sperie un virus.
Bref, de câte ori ies cu Victor la plimbare, adică de două ori pe zi și scurt spre foarte scurt (îmi pare rău, Victor, promit să mă revanșez), întâlnesc tot felul de eroi & eroine care parcă trăiesc într-o realitate paralelă.
Să luăm un exemplu – micul grup format din 4 (patru) doamne guralive, trecute vag de a doua tinerețe. Doamnele au intrat în singurul butic din apropiere, și-au luat fie Fanta, fie Cola, după gust, răcoritoare servite direct din sticle, și s-au pus nepăsătoare pe o bancă, una lângă cealaltă, cum altfel, și dă-i și încinge o discuție ca în vremurile bune. Ar trebui să le mulțumesc, cumva. Mica lor întâlnire mi-a adus aminte de însuși maestrul Nicolaescu și o iconică, deja, replică de film – „un fleac, m-au ciuruit'.
Sau alt exemplu – familia perfectă – el, ea și cei doi copii. Sereni, neatinși de falsele dramolete ale cotidianului, au ieșit la plimbare. Îi și înțeleg, au înflorit copacii, ăia mici s-au plictisit în casă, iar păsărelele cântă atât de frumos. Se plimbă ușor, relaxați. Copiii îl văd pe Victor și au o intenție vizitatoare. Normal, sunt copii, s-ar juca. Mai mult, mămica le atrage atenția cu voioșie, ca într-un basm rusesc: „Ia uite, mamă, cuțu'. Eu îl iau pe cuțu pe sus și mă fac nevăzut cât ai spune pește.
Bine, bine, eu ca eu, dar ce-i cu oamenii ăștia? Uite o întrebare la care nici măcar Victor nu a fost în stare să răspundă.