Maratoane, Triatloane si Iron Man – marea evadare

Daca nu i-as fi cunoscut de mai bine de zece ani de cand sunt impreuna, as fi spus ca Andrei a inceput sa o bata. Cand si-a dat jos pantalonii, Roxana avea picioarele pline de vanatai si de julituri, ceva ce n-am vazut in viata mea, nici la cel mai zvapaiat copil. Abia se mai misca de la febra, dar avea un zambet imens pe fata si o satisfactie pe care nu i-o intelegeam. Cam asta e starea de spirit a Roxanei de cand a descoperit concursurile de Mountain Bike. De ziua ei, Andrei ii facuse cadou o bicicleta de mers prin parc. „Nu mai stiu cum am auzit de competitia de biciclete «Predeal Mountain Bike Trophy», dar am tinut cu tot dinadinsul sa ajung acolo, imi povesteste acum.

„A fost prima data cand am mers cu o bicicleta prin padure, si, bineinteles, pe un munte. 20 de kilometri de urcari si coborari abrupte, pe Valea Azugai, Susai, Partia Cocosul. Era toamna, ploua torential, pe jos era numai noroi lipicios si radacini de copaci ne ieseau mereu in cale. Abia vedeam in fata din cauza ploii si trebuia sa urc carand bicicleta dupa mine. Apoi au venit coborarile si i-am dat drumul fara sa am cunostinte tehnice cu privire la asta. Pur si simplu alunecam la vale pe o poteca ingusta, saream cu tot cu bicicleta de la noroiul lipicios si imi placea la nebunie! Am fost fericita in cursa aia, pur si simplu mi-a placut totul, desi am concurat cu o bicicleta grea ca un calorifer, iar inainte de start intrebam in jur cum se schimba vitezele atunci cand trebuie sa urci un munte. In copilarie nici nu a avut bicicleta si tot palmaresul ei sportiv, la varsta de 29 de ani, se rezuma la cateva partide de handbal intre licee. Dar acesta a fost doar inceputul.

Nu doar ca in scurt timp a ajuns sa nu rateze nici o competitie de Mountain Bike din tara, dar la un moment dat am auzit-o zicand una si mai gogonata: ca s-a inscris la triatlon. Triatlon, daca nu stiti, inseamna probe de bicicleta, alergare si inot. Inot! Stati putin, Roxana nu stie sa inoate. Ce naiba, am fost la mare de nenumarate ori si ea, ca si mine, mai mult de pluta pe spate nu stie! Iar competitia asta presupunea inot in mare, cateva sute de metri: curenti, temperaturi scazute, animale marine etc. Nici o problema. A invatat sa inoate cu doua luni inainte, la bazin. „Stii bine ca nu mai inotasem niciodata in mare. A fost cam traumatizant. Am avut impresia ca ma inec tot timpul cat am stat in apa, mai putin ultimii 200 de metri, cand am vazut tarmul. Dar apoi totul a decurs bine, si alergarea, si bicicleta. Am iesit pe locul 2 la categoria mea de varsta.

Pentru ea si pentru noi toti e inca un mister cum de ajunge mereu pe o treapta a podiumului la competitiile de Mountain Bike, avand in vedere ca nu se antreneaza pentru ele. „Nu m-am antrenat in nici un fel pentru prima competitie si nici pentru majoritatea celorlalte. Pur si simplu antrenamentul pentru o cursa era chiar cursa anterioara.

Nu v-as fi spus povestea prietenei mele daca comportamentul ei nu ar fi devenit un fenomen de masa. E de ajuns sa arunc o privire pe Facebook sau sa imi ciulesc urechile in cercul de cunostinte pentru a constata ca tot mai multa lume se inscrie la competitii sportive care depasesc cu mult efortul fizic al amatorului care alearga prin parc sau merge la birou pe bicicleta.

Despre aceasta inflatie imi vorbeste si Daniel Nistoroiu, antrenor de inot la Federatia Romana de Triatlon. „E ca un microb acum. Multi ani s-a vorbit de generatia McDonalds, acum lumea vrea sa faca sport. Multi o fac pentru sanatate sau ca sa-si demonstreze ca pot. Unii probabil n-au facut ce si-au dorit in tinerete, pe altii nu i-au lasat parintii sa-si urmeze pasiunile. Dar acum, ca au ajuns la maturitate, au constatat ca sunt liberi. Vor sa compenseze in doi-trei ani ce n-au facut in ultimii 19. A venit un tip intr-o zi la mine si mi-a spus ca vrea la Iron Man Austria. Nu stia sa inoate si competitia era peste o luna. L-am invatat sa inoate, facea o tura de bazin, dar inotul e un sport foarte complex, iti solicita toate grupele de muschi. N-am mai auzit nimic de el, o fi fost la Iron Man, o fi terminat, nu stiu. Dar adevarul asta e: daca apuci sa intri intr-o competitie, nu mai scapi niciodata de gustul ei. Nici ca antrenor, macar. Eu la federatie sunt voluntar, pentru ca nu exista fonduri sa ma plateasca. Merg cu copiii prin tara la competitii, pe banii mei. Dar nu poti altfel. Daca stii ca e concurs undeva, stai ca pe jar acasa. Asa si ei.

Gabi Solomon face parte acum din echipa de organizare a mai multor competitii ale Ro Club Maraton si Asociatiei Bucharest Running Club. Dar in urma cu cinci ani era, dupa cum spune singur, un „un geek cu burta care se culca la 3 si se trezea la 12 si pentru care un maraton insemna vizionarea a zece episoade dintr-un serial, unul dupa altul. Asta pana intr-o dimineata, cand si-a dat seama ca nu se mai poate asa si a iesit sa alerge. „Prima oara mi-am scuipat plamanii dupa 2-3 km, dar fiind incapatanat, am continuat chinul. Cam intr-o luna am ajuns sa alerg 8-10 km la un antrenament.

A luat-o metodic cu cercetari pe Google despre nutritie, echipamente si asa mai departe. Asa a aflat de Maratonul International Bucuresti, care era peste patru luni, fix durata de pregatire pentru o astfel de competitie. Ce il atrage la ceea ce face? „Competitivitatea, dar nu cu ceilalti, ci cu mine insumi. In timpul cursei, ma gandesc la alte momente dificile prin care am reusit sa trec si imi spun ca pot sa trec si peste asta. Dupa ce am inceput sa alerg mai serios, am incercat mereu sa-mi descopar limitele si sa le depasesc. Acum, cam 90% din viata mea se invarte intr-o oarecare masura in jurul sportului. Pasiunea mea este sportul, vacantele sunt de obicei legate de un proiect sportiv, multi dintre prieteni sunt pasionati de sport si de vreo doi ani am inceput sa lucrez in domeniul sportului, unde am diverse proiecte, fie ca organizator de evenimente, fie in calitate de consultant.

Andrei Balanica are 29 de ani si lucreaza la o multinationala din industria farmaceutica. S-a apucat de sala pentru ca e gurmand si incepuse sa puna kilograme. Cand s-a mutat pe langa Parcul IOR a inceput sa alerge. A auzit de Maratonul Bucuresti si s-a gandit sa-si testeze limitele, mai ales ca prietenii ii spuneau ca nu are cum sa termine o cursa ca aceasta fara antrenamente. „Am vrut eu sa vad cum e maratonul. Alergasem inainte cinci kilometri, doi kilometri, dar niciodata mai mult de 20. A fost o experienta extraordinara. Cu vreo patru zile inainte de concurs, am alergat in Herastrau, unde aleile sunt un pic inclinate, si am facut ruptura musculara. Dar m-am dus la concurs, pentru ca eram foarte pornit. Am terminat in 4 ore si 26 de minute, un timp mediu. La prima tura eram speriat si nu stiam daca imi apare sau nu durerea, asa ca am alergat foarte incet. Te aplauda toata lumea, te incurajeaza. Ideea la maraton e ca, daca nu ai alergat niciodata, la un moment dat apare un amestec de sentimente, esti foarte derutat, nu stii ce o sa se intample cu tine, cum o sa-ti reactioneze corpul si esti foarte speriat. Primii 20 de kilometri simti ca esti zmeu, dupa care apar dureri la genunchi, ti se blocheaza muschii.

Asta se intampla anul trecut, dar intre timp Andrei a ajuns campion pe tara la triatlon. Cum a facut trecerea? Via YouTube. „Am vazut un film cu un tata si un fiu, tatal la vreo 60 de ani si fiul la vreo 35, acesta din urma fiind imobilizat inca de la nastere. Ei participa impreuna la triatlon, in sensul ca la inot tatal inoata cu niste bretele si il trage pe fiul sau aflat intr-o barca, la bicicleta il tine pe ghidon, in fata, iar la alergat ii impinge 42 de kilometri caruciorul cu rotile. Mi-am zis ca, daca ei fac asta, pot sa fac si eu. Am si o doza de nebunie in mine si nu prea ma atrag lucrurile accesibile. Anul trecut n-am mai fost la maraton, am fost la dublu maraton pe Transfagarasan. Maratonul nu mai era tentant pentru mine.

L-am intrebat pe Andrei ce face cand e in mijlocul cursei si simte ca nu mai poate, cum se automotiveaza sa termine: „Mi s-a intamplat la triatlon, dar si la ultramaraton, pe Transfagarasan. Te gandesti: «Mai am trei ore de alergat si eu nici nu mai pot sa merg». Dar chiar trebuie sa-ti pacalesti creierul sa continue, pentru ca, de fapt, e capabil de foarte multe lucruri. Ma gandesc ca starea de neputinta e o chestie temporara si o sa treaca si ca daca abandonez, sunt foarte slab si o sa-mi para rau. Ma gandesc la faptul ca o sa termin si o sa povestesc tuturor cum a fost, si ca nu pot sa le spun: «A, n-am terminat cursa». Asta e si o strategie a mea: cand ma apuc de cate o competitie, spun la foarte multa lume. Nu cred ca as mai putea trai fara concursuri. Acum sunt intr-o pauza, de aproape o luna nu fac mai nimic. Si cand plec de la birou, ma gandesc: «Acum ce fac?». Parca n-am nici un scop. Da, sunt dependent de concursurile astea. Odata ce ai participat la unul, ai sa te intorci.

Didina nu e neaparat dependenta de concursuri, desi e tot mai prezenta la ele, dar cu siguranta e dependenta de alergat. „De multe ori aproape ca nu am rabdare sa treaca noaptea cand ma gandesc ca vine dimineata si ma duc sa alerg in Herastrau. Fac cam zece kilometri pe zi in timpul saptamanii si asta imi da o stare de bine pe tot parcursul zilei, iar in weekend parcurg si distante mai lungi, cam 16-22 de kilometri. Pe mine alergarea ma face sa trec mai usor peste momentele neplacute din zi, iar competitiile ma ajuta sa raman in contact cu ceilalti alergatori dragi, cu care impart o stare imensa de bucurie care nu poate fi definita in cuvinte. O rog sa-si aminteasca prima competitie. „A fost ca un vis frumos. De cand am pornit, m-am vazut la linia de finish. Imi stabilisem ca target pentru semimaraton doua ore. Alergarea a fost sublima, simteam energia de la ceilalti participanti. Cu vreo doi kilometri inainte de final, un alergator a trecut pe langa mine si m-a intrebat daca mi-am stabilit un target de doua ore. Parca imi citise gandurile. Am dat din cap ca da si atunci m-a indemnat sa incerc sa-mi concentrez toata energia pe care o am pana la finish. Am terminat cursa in 2 ore si 2 minute.

In ultimii ani, competitiile de acest gen sunt tot mai dese in Romania. La o simpla cautare pe Internet, constati ca anul competitional incepe in ianuarie cu semimaratonul Gerar, in aprilie urmeaza un semimaraton la Brasov, apoi in mai unul la Bucuresti. La acestea adaugati triatloanele No Stress, Brasov Triatlon, Delta Triatlon, Buftea Triatlon si Pegas Triatlon, Ultramaratonul de pe Transfagarasan si inca nu v-am zis de competitiile de bicicleta. Toate aceste concursuri sunt pentru participanti tot atatea motive sa-si demonstreze ca pot sa le duca la capat.

Antrenorul Daniel Nistoroiu ne spune ca ideea de amator nu se mai aplica in cazul acestor participanti. Si, chiar daca indivizii care stau zece ore la birou au un dezavantaj in fata sportivilor care se antreneaza toata ziua, totusi au performante ridicate. „Nu poti sa zici despre cineva care iese campion pe tara la un triatlon ca este amator. Lumea competitiilor e mai mult a amatorilor acum. Trebuie sa ne iasa din cap ideea de profesionist. Nu mai e ca pe vremea comunismului, cand umbla cate un antrenor prin scoli si recruta oameni. In Uniunea Europeana si in America, marea majoritate sunt amatori si dintre acestia se alege crema. Trei-patru dintre ei fac performante si ajung sa-si reprezinte tara.

L-am intrebat pe antrenor ce risca acesti sportivi de duminica, care se inscriu la concursuri foarte solicitante, fara antrenamente bine gandite inainte. „Cel mai rau lucru care ti se poate intampla la un maraton, de exemplu, e sa nu termini cursa. Dar cel mai bine ar fi ca inainte sa te apuci de un sport sa-ti faci niste controale medicale. Multi fac dupa ureche, insa cu inima sau ficatul nu e de glumit. Si cel mai bine e sa te vada un medic sportiv.

Cat despre prietena mea Roxana, ce sa va zic. Nu doar ca nu mai e de gasit in nici un weekend in Bucuresti, sau atunci cand se intampla sa fie, nu sta prea mult prin oras pentru ca dimineata are bazin, dar si-a schimbat complet viata. De curand, a renuntat la un full time job care o facea nefericita in favoarea unuia part-time care ii permite sa mearga si la antrenamente, a devenit experta in biciclete si face 3 kilometri de bazin la un singur antrenament: „Cand am descoperit sportul, am descoperit treptat lucruri despre mine. Am aflat ca am unele talente despre care habar nu aveam. Ca am vointa. Ca pot lupta pana cad si pana reusesc. Astea sunt lucruri pe care incerc sa le transfer si in celelalte aspecte ale vietii mele. Sportul este dovada mea ca pot reusi. Indiferent despre ce e vorba.

Foto: Shutterstock; Costin Milea

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK