Manele la Național. Despre cultură înaltă, rasism și ipocrizie

Aseară, la Teatrul Național din București, a avut loc decernarea premiilor Gopo, ce au recompensat filmele românești ale anului 2018. Tot aseară a avut loc și curiosul caz de manele la Național – adică trupa lui Dan Bursuc, Kana Jambe, a susținut un moment artistic întâmpinat cu ostilitate pe scena teatrului. Ce s-a întâmplat și ce înseamnă toate astea?

Pentru a fi onestă, am să spun de la bun început că nu am rezistat atât de mult aseară (chiar cu cele mai bune intenții) și că am schimbat la un moment dat canalul TV, înainte să aibă loc episodul pe care toată lumea îl numește acum manele la Național, de parcă lucrul acesta ar trebui să însemne ceva.

Așa se face că m-am trezit de dimineață în plin scandal în bula mea de Facebook, un scandal care reclama faptul că s-au cântat manele la Național. Despre ce e vorba?

Manele la Național

Ei bine, unul dintre filmele nominalizate la ceremonia de aseară – și cu siguranță unul dintre cele mai bune, mai empatice și mai deschise filme ale anului trecut (felicitări Ivanei Mladenovic și întregii sale echipe pentru succesul care este Soldații. Poveste din Ferentari) vorbește și despre lumea manelelor. În sensul că personajul principal este un tip care își face un doctorat în acest gen muzical și care ajunge să îl întâlnească pe legendarul Dan Bursuc și să discute cu el despre muzică – aceasta este doar o întâmplare într-un film care, altminteri, vorbește despre dragoste.

Dar în contextul acesta – și în contextul nominalizării filmului Soldații la câteva categorii – Dan Bursuc însuși a fost invitat la gală, unde trupa lui, Kana Jambe, a și performat două piese. Prima a fost, după cum a relatat publicația Libertatea, Bohemian Rhapsody, o adaptare după Queen, a doua – o melodie din repertoriul trupei.

Moment care i-a pus în mare dificultate pe mai mulți dintre cei prezenți. Unii au plecat, în vreme ce alții au aplaudat, iar ceva oameni au găsit de cuviință să își exprime nemulțumirea pe Facebook. Iulia Lumânare, proaspăt premiată, a spus că nu poate gira cu prezența ei un astfel de moment. Aurelian Temișan a comentat că momentul a fost rușinos’ și s-a declarat oripilat’. Mihai Mărgineanu a menționat o trupă formată din niște rromi plinuți și cu maiouri peste burți burdușite’, în mod evident ajungând și în zona de body shaming, de parcă rasismul nu era suficient.

Pentru că despre rasism este vorba în cazul manele la Național. Și despre ipocrizie.
Am pomenit mai devreme o melodie’ cântată de Kana Jambe. Ar fi trebuit să îi spun manea. Pentru că este o manea. Nu știu cu ce asociați voi manelele, dar e cunoscut faptul că societatea românească consideră acest gen de muzică pe care îl preferă și îl performează mai cu seamă comunitatea romă ca pe un soi de demonstrație deranjantă de subcultură rușinoasă. Pentru cei mai mulți dintre români, manelele sunt rele, foarte rele. Cel mai rău lucru uneori, mai cu seamă când le aduci sub acoperișul unei înalte instituții de artă și cultură. Da, asta se întâmplă chiar și în cazul acelor români care nu sunt deloc deranjați să danseze pe manele la finalul (sau chiar debutul) unei petreceri între prieteni. Ceea ce poate fi acceptabil. Dar nu și la teatru. Mai ales la Național.

În schimb, pentru cei mai tineri dintre voi, am să amintesc un citat aproximativ al lui Iosif Sava, unul dintre oamenii care i-au introdus în muzică pe cei din generația mea. Maneaua, domnilor… care l-ar fi impresionat până și pe Bach.’ Este aproximativ pentru că vine din memorie, dar sunt sigură că în arhivele TVR se mai găsește acea bucată din Serata muzicală în care o persoană care știa bine care e treaba cu muzica și cultura înaltă nu avea nici o problemă în a recunoaște legitimitatea unui gen muzical ca oricare altul.

Dar este maneaua un gen muzical ca oricare altul? Probabil că nu este, de vreme ce reușește, de zeci de ani, să divizeze opinia publică din România în maneliști și ceilalți. Evident că nu este, pentru că este, în principiu, muzica unei etnii. Este ca și cum maneaua ar fi o muzică a oamenilor… să zicem, de dragul argumentului, din Zimbabwe. Dar nu este.

În România, ea este muzica romilor. Și de fiecare dată când cineva se revoltă împotriva unui gen muzical, mă foarte îndoiesc pentru că o face pentru repulsia pe care i-o provoacă maneaua respectivă. Pentru că și manelele, vedeți, sunt și bune, sunt și proaste. Așa cum e toată muzica, indiferent de genul ei.

Dar maneaua nu divizează pentru că e proastă – repet, sunt și manele bune, și nu puține, iar asta v-o poate spune până și o nespecialistă ca mine. Și apoi, se face atât de multă muzică proastă dintotdeauna încât ar fi chiar culmea să ne supărăm. Nu, maneaua divizează pentru că e asociată atât de puternic unei etnii.

Maneaua antagonizează pentru că suntem încă rasiști. E un comportament colectiv atât de comun încât poate părea aproape normal. Atunci când ne încăpățânăm să le spunem unor oameni țigani, deși știm că termenul corect e altul. Atunci când vorbim despre a ne pune poalele în cap’ sau a fi mahalagioaice’ ca peiorative, doar prin asociere cu o etnie.
Atunci când refuzăm să acceptăm un adevăr precum sclavia romilor în România. Sau Holocaustul romilor. În România.

Maneaua și ura față de ea sunt parte din același rasism. Din aceeași încăpățânare de a nu-i trata pe romi ca egali. Din aceeași ipocrizie pe care o practicăm de fiecare dată când îi ignorăm, când nu îi angajăm, când îi vorbim de rău. Din aceeași ipocrizie pe care o scuzăm mereu sub fațada găunoasă a unei culturi înalte.