Lumea fetelor, prin obiectivul fotografei Mihaela Noroc

După succesul bestseller-ului internațional Atlasul frumuseții: Femeile lumii în 500 de portrete, o colecție impresionantă de fotografii care prezintă diversitatea feminină dintr-o perspectivă autentică, Mihaela Noroc vrea să-și inspire fiica și fetele de pretutindeni să aibă încredere în ceea ce simt și să-și urmeze pasiunile.

M-am întâlnit cu Mihaela Noroc în Librăria Humanitas de lângă Cișmigiu la sfârșit de februarie, când a venit în București să semneze câteva exemplare ale noii sale cărți – Lumea Fetelor: Portrete și povești din jurul pământului, apărută la editura Humanitas. Mă așteptam să o găsesc agitată, cu puține ore dormite pe noapte și multă cafeină consumată de-a lungul celor câteva zile pe care le-a petrecut în oraș, cu ocazia lansării. Imaginea pe care mi-o conturasem în cap s-a disipat când am intrat pe ușa librăriei și am văzut-o stând la o masă în mijlocul spațiului de citit, răsfoind concentrată paginile albumelor. Avea o privire senină și a început să-mi povestească foarte firesc cum a ajuns să dedice o carte tuturor fetelor din lume.

Încă din 2018, de când a aflat că urma să aibă o fiică, și trecând, la rândul ei, prin nesiguranțele adolescenței pe care le cunoaștem toate pe deplin, Mihaela a căutat o modalitate prin care să-i arate Nataliei că frumusețea nu cunoaște limite, iar fetele nu trebuie să se încadreze într-un tipar prestabilit de societate. „Știind cât de complicat este să te regăsești și cât de complicat este să ai încredere în tine, fiind expusă la diferite imagini care nu sunt tocmai benefice copiilor și adolescentelor, am vrut neapărat pentru ea un fel de manual. Un manual de ‘uite cum arată fetele în jurul pământului, uite cum arată diversitatea planetei, uite, geografic vorbind, cât de interesanți suntem’. Când ești obișnuit să vezi același tipar din nou și din nou, începi să gândești la fel. Dar dacă noi schimbăm un pic retorica și răspândim imagini mai diverse și povești care să ne inspire și vedem un pic lucrurile diferit, e mai sănătos pentru toată lumea, nu doar pentru copii.”, spune Mihaela.

Cu toate astea, e optimistă în privința încrederii în ele pe care o arată noile generații de fete. Întâlnește des tinere care au un cuvânt de spus, care-și susțin punctul de vedere și au o stimă de sine ridicată, așa cum ar trebui, de fapt, să fim și să avem toate. „Poate trăiesc într-o bulă, dar mi-ar plăcea să o extindem”.
Mihaela își aduce aminte că s-a lăsat descurajată de adulți, mai ales când a plecat la facultate să studieze fotografia. De aceea, cu fiecare ocazie, repetă o poveste din acele vremuri, pentru că speră ca ea să ajungă la toate fetele cărora li se spune constant că nu au talentul necesar să reușească într-un domeniu, oricare ar fi acela.

La 16 ani, după ce primise, de la tatăl ei, primul aparat de fotografiat, Mihaela era convinsă că asta va face toată viața. Într-un interviu din urmă cu câțiva ani, povestea cum s-a dus la facultatea de fotografie crezând că acolo urmează să-și traseze calea succesului, însă abordarea stilistică pe care simțea că o stăpânește s-a lovit de modul în care instituția pretindea cum ar trebui să fie și ce ar trebui să facă un fotograf talentat.

„Știu sigur că în momentul în care ți se spune că ești prost, că n-ai făcut bine, dar tu simți înăuntrul tău că acolo se ascunde ceva bun, trebuie să-ți asculți instinctul. Trebuie să fii atât de puternic în interior încât să nu-i crezi pe adulții care-ți spun contrariul. Eu de-asta și povestesc peste tot întâmplarea cu facultatea, pentru că, uite, este una dintre cele mai importante facultăți de fotografie din România, iar eu acolo am renunțat la fotografie. Ei erau pe un anumit gen de fotografie, eu eram pe alt gen de fotografie. Dar eu am luat-o foarte ad literam și am crezut că nu este pentru mine și nu voi face asta niciodată. Dar, în același timp, simțeam înăuntrul meu că altceva nu m-ar face fericită.”

Deși cartea pe care a lansat-o acum e dedicată copiilor, autoarea susține cu tărie că și adulții pot desprinde câteva aspecte foarte importante dintre paginile ei. Mai cu seamă în ceea ce privește ascultarea, înțelegerea și încurajarea copiilor de care sunt înconjurați. Să-și dea interesul și să le prezinte oportunități pentru dezvoltarea unui hobby atunci când simt ceva special față de un anumit sport sau o formă de artă. Să încurajeze orice lucru prin care pot descoperi fericirea.

De când este mamă, Mihaela încearcă să-i ofere fiicei sale, Natalia, libertatea de care și ea a avut parte în copilărie. Este conștientă mai ales de presiunea economică pe care părinții o pun pe umerii copiilor: să studieze un domeniu care să le aducă beneficii materiale substanțiale, precum și un statut în societate. Însă subliniază faptul că o doză de libertate o va ajuta să descopere și singură lumea. „Este o frică a părinților să nu rămână copilul pe stradă, lucru cu care mă confrunt și eu. Dar, în același timp, încerc să mă autoeduc și să-mi dau seama că omul poate să fie fericit și cu mai puțin. Uitându-mă la toate popoarele pe care le-am vizitat, mi-am adus aminte că am văzut copii care se jucau cu pietricele – am și în carte o imagine cu niște fetițe dintr-un trib care se joacă cu niște pietricele – apropo de cât de puțin ai nevoie ca să fii fericit. Acolo, în tribul din Africa, la zece jumătate, unsprezece noaptea, copiii se jucau pe-afară. Se jucau la lumina lunii și a stelelor, pentru că nu aveau electricitate. Și eu stăteam în pat și mă gândeam: ‘Oare când se duc copiii ăștia la culcare și cum fac ei cu programul de somn?’ Și mă duc ziua următoare în trib și întreb: ‘La ce oră vă culcați copiii?’. Am primit câteva priviri foarte contrariate. Mi-au spus că acolo copiii vin și se culcă atunci când se simt obosiți. Și păreau foarte fericiți. Aveau copilăria aia pe care fetița mea nu o are și pe care nu o mai au mulți copii din orașele mari. Este un pic trist. De-asta am și făcut cartea asta și am încercat să adaug elemente din copilării autentice vechi, cum am simțit-o și eu pe a mea, că am avut posibilitatea să trăiesc la țară până la șase ani.”, îmi povestește Mihaela.

„Eu am trăit într-o familie cu părinți foarte ocupați. Viața lor a fost foarte grea. Noi ne-am mutat în România din Moldova în anii ’90. Ai mei erau studenți. Mama studia istoria artei la facultate și se întâmpla să fiu și eu pe-acolo. Asta a avut și plusuri și minusuri, dar plusul a fost că m-au lăsat liberă. Eu îmi făceam programul, îmi făceam temele când voiam, era treaba mea, nu veneau la ședințele cu părinții. Dar cumva m-au lăsat să-mi aleg singură ce vreau să fac. Așchia nu sare departe de trunchi. Ce am văzut acasă am făcut și eu mai departe. Și de asta încerc să o expun și pe Natalia cât mai mult la viața mea. Când mă întâlnesc cu oameni, când fotografiez, când povestesc. Dacă pot să-i dau ceva, asta aș vrea să-i dau.”
Ceea ce înseamnă și că fiica ei o însoțește în deplasările de lucru, iar Mihaela recunoaște că a călători prin lume cu un copil e foarte dificil, însă renunțarea la proiect și la pasiunea ei în detrimentul maternității ar fi fost un obstacol de care nu ar fi putut trece niciodată. „Adică să am copil și să renunț la stilul meu de a fi, pentru mine ar fi fost o lovitură prea mare. Și atunci, chiar dacă a fost greu cu ea pe drum, mi-ar fi fost mai greu să stau acasă”, mărturisește.

Traseele pe care și le documentează sunt analizate în detaliu cu două luni înainte de plecare. Caută organizații care o ajută să găsească oamenii potriviți, scrie anunțuri pe rețelele sociale și stabilește întâlniri cu femeile care îi cunosc și-i admiră proiectul, dar îmbrățișează și necunoscutul. Se plimbă pe străzi și vorbește cu fetele și femeile care îi atrag atenția, apoi le fotografiază. De cele mai multe ori, urmărește ca portretele sale să exprime cât se poate de veridic spațiul din care provin. Vrea ca toate chipurile care-i ating obiectivul aparatului să-și spună povestea și să o ducă departe, să cunoască alte chipuri, cu alte povești, și să creeze astfel o rețea interconectată prin care fetele lumii să se inspire una pe cealaltă și să dobândească forța de care au nevoie pentru a-și duce visul acolo unde trebuie. O emoționează de fiecare dată conversațiile pe care le poartă și o bucură mai ales faptul că fiica ei a fost prezentă la multe dintre ele: „Stătea foarte liniștită și cuminte și nu a venit niciodată la mine, cum se întâmplă în toate celelalte cazuri, să-mi zică: ‘Mă plictisesc!’. Stătea și se uita și asculta și învăța. Ea este foarte respectuoasă față de proiectul meu și mă bucur foarte mult că am reușit să cultiv în ea respectul ăsta față de ceea ce fac.”

Am întrebat-o pe Mihaela dacă, dintre toate țările în care a ajuns și toate fetele pe care le-a întâlnit, a rămas cu ea o anumită întâmplare, o experiență la care încă se gândește acum. „Întâmplarea asta este mai mult o conexiune pe care eu am simțit-o foarte intens și este foarte specială pentru mine. Eram în Mumbai, mă duceam la un târg de flori pe la cinci, șase dimineața, că ei atunci funcționau. Și lângă piața de flori, pe ambele trotuare, erau corturi. Iar pe jos, lângă corturi, dormeau foarte mulți oameni. Am luat-o pe lângă ei, mergeam și mă uitam la ei, și la un moment dat mă apropii de o fată, care dormea cu mâinile încrucișate. Când am ajuns lângă ea și-a deschis ochii, pentru că m-a simțit, și mi-a zâmbit foarte frumos. Mi-a zâmbit atât de cald și de frumos, încât m-am gândit doar că, dacă eram în locul ei, să stau acolo jos pe asfaltul ăla pe care au mers toată noaptea șobolanii pe mine și deschid ochii și văd o femeie albă – pe atunci eram și vopsită blondă – și cu un aparat foto la gât, nu cred că aș fi avut puterea să-i zâmbesc atât de cald. Nu aș fi putut să fiu atât de bună. Am stat de vorbă cu ea apoi, am și fotografiat-o, și mi-a zis că ea plătește chirie ca să doarmă acolo. Venise cu familia ei dintr-un sat și ca să-și vândă florile la piața de flori de lângă, plăteau chirie pentru bucățica de trotuar. Ăla a fost un moment în care mi-am dat seama cât de jos sunt eu ca spirit și cât de sus este ea. Cu toate că situațiile erau fix invers.”

Cu toate că în volumul lansat de curând Mihaela a reușit să portretizeze fete din 55 de țări, deci cartea cuprinde, în mare parte, fotografii, ea nu-și privește proiectul drept o carte de fotografie: „O privesc ca pe o carte de bucurie, așa cum îmi place mie să-i zic, pentru că este un manual pentru fete.”

Fiecare fotografie din Lumea fetelor este însoțită de un paragraf în care Mihaela prezintă câteva detalii despre protagonistă. Am rugat-o să-mi spună ce ar scrie în dreptul fotografiei care ar înfățișa-o pe ea, dacă ar fi apărut, la acea vreme, într-o carte ca a ei. Mi-a răspuns direct, fără să stea foarte mult pe gânduri: „Că-mi place să pictez toată ziua. Taică-meu a fost pictor și asta îmi plăcea să fac. Stăteam cu el, acolo unde reușea să-și facă un mini spațiu de pictură și mă lăsa și pe mine să asist. Și n-am fost niciodată talentată la pictat sau la desenat, dar îmi plăcea. Și cred că ar fi zis și că îmi place să mănânc foarte mult.”
O mai întreb despre modul în care, pentru atâta vreme, în fotografie dar și alte arte, femeile au fost privite și portretizate preponderent de bărbați, ceea ce a condus deseori la posturi în care acestea erau obiectificate. Mihaela ține să precizeze că este foarte importantă perspectiva feminină în genul acesta de fotografie. „Ce urmăresc eu în fotografia pe care o fac în proiectul ăsta este să aduc o mare doză de respect. Eu fotografiez femeia ca pe o pictură. Și așa vreau să-și vadă și ea portretul. Întotdeauna când mă întâlnesc cu femei și discut cu ele le zic uite: asta este o fotografie la care tu o să te uiți când o să ai 90 de ani. Asta este o carte pe care tu o să o răsfoiești când o să ai 70 de ani, când o să ai nepoții tăi. Și asta e perspectiva pe care eu vreau să o arăt.”

În viitor, povestește Mihaela spre finalul întâlnirii noastre, așteaptă cu entuziasm lansarea celui de-al doilea volum al Atlasului frumuseții, care se va publica anul viitor, cu portrete și povești mult mai puternice decât a avut primul. Fotografa spune că prima carte, începută în urmă cu 10 ani, s-a născut dintr-un proiect intens, care nu-și propusese să devină atât de cunoscut, așadar nu a săpat suficient în viețile femeilor prezentate. Acum, își dorește să obțină mai multă profunzime și să ne fascineze cu vieți și culturi și mai diverse. Dintre planurile ei, mai spune că și-a cumpărat o casă pe roți pe care o mai transformă în galerie. Iar când nu organizează expoziții, doarme înăuntru. Își dorește ca anul acesta să o scoată la drum, să călătorească împreună cu familia.

Vorbindu-mi despre lansarea Atlasului frumuseții, din urmă cu zece ani, și făcând o paralelă cu Lumea fetelor, apărută recent la editura Humanitas, Mihaela spune că se regăsește într-un loc mult mai liniștit acum. „Atunci eram emoționată, și acum sunt, dar atunci cred că simțeam că nu mi-am găsit neapărat drumul pentru carte. Pentru că Atlasul frumuseții are mult prea puține povești. Eu de-abia la sfârșitul primei cărți mi-am dat seama că vreau mai multă profunzime. Aici sunt mai liniștită pentru că sunt mai fericită cu ce am găsit, cu conținutul ei. Sunt liniștită și pentru că urmează a treia carte, de care sunt la fel de încântată. Mi s-au întâmplat lucruri foarte bune în ultima vreme. Eu am găsit împlinirea. Ăsta e scopul vieții mele. Am fost mult prea norocoasă în viața asta să am șansa să fac așa ceva. Mă și cheamă Noroc.”