Confesiune: Love of my life

UNDER PRESSURE

Este duminică seara. Fetița mea, Ana, este deja la bona ei, unde va și dormi în seara asta, i-am pregătit un rucsac cu pijamale și haine pentru școală. Plus ghiozdanul cu cărțile și caietele pentru a doua zi, pe care le-am verificat împreună, ca să nu lipsească nici una. Am fluturi în stomac pentru că merg la o întâlnire. Emoții, un plăcut sentiment de anticipare, dorul adunat în săptămâna care tocmai a trecut și în care am reușit să ne vedem doar la un prânz rapid. Dar seara asta este doar a noastră: o să mergem la „Bohemian Rhapsody” și apoi la el acasă. Telefonul îmi vibrează în geantă și știu sigur că este un mesaj de la el. Mă anunță că a ajuns deja la mall, este coadă la bilete, dar avem timp. Eu îi trimit o inimioară și urc în taxi.

Telefonul îmi vibrează din nou. Mă aștept să găsesc o inimioară de la el, dar în locul ei descopăr un mesaj de la învățătoarea Anei: își cere scuze că ne anunță așa de târziu, dar s-a schimbat orarul de mâine. Plăcutele mele emoții dispar în câteva secunde topite într-un val de vinovăție și mustrări de conștiință: Ana nu va avea mâine cărțile și caietele potrivite, pentru că mama ei merge la cinema în seara asta. Pentru că mama ei are un date. Pentru că duminică seara nu Ana a fost prioritatea ei numărul unu. Îmi dau seama că gândul ăsta mă va bântui toată seara. Mi-e cald, mi se pare că m-am dat cu prea mult parfum și sunt cuprinsă de neliniște. Mă uit la ceas și constatat că nu am timp să mă duc la bonă cu cărțile pentru luni. Așa că iau repede o hotârâre: dacă mâine dimineață o să mă trezesc la 5.30, o să am timp să străbăt Bucureștiul de la un capăt la altul, o să ajung acasă, o să-i duc Anei în timp util cărțile și totul va fi în regulă. Telefonul îmi vibrează din nou: „Am luat biletele, Love of my life”.

***

Scena de mai sus nu este dintr-o comedie romantică, ci din filmul vieții mele. Am 41 de ani, un job care îmi place (dar care mă și acaparează uneori), și o fetiță de zece ani, care își dorește în egală măsură un tată și atenția mea. Mai am și o viață amoroasă cu suișuri și coborâșuri. Mai mult coborâșuri aș fi tentată să zic, dar asta nu mă împiedică să o iau mereu de la capăt cu același entuziasm (dublat de un soi de naivitate).

Ana mă încurajează să ies „în oraș, la pizza și paste” (superlativul ei în materie de preferințe culinare) cu bărbați care „să semene cu tine, mami!”. Adică cum? „Jumătate oameni mari, jumătate copii”. Însă e mai mereu nemulțumită că nu petrec timp suficient cu ea, îmi reproșează că alte mame își iau copiii de la școală, în timp ce ea se întoarce singură sau cu bunicul, că ajung târziu de la serviciu, că n-am timp de joacă și că nu-i fac prăjituri. Bineînțeles că aceste reproșuri rulează mai tot timpul în background-ul minții mele și se amestecă cu propriile mustrări de conștiință. Plus cu stresul pe care îl presupune organizarea babysitting-ului: bona nu poate sâmbătă noaptea, poate vorbesc cu o mătușă, cine o duce acolo, oare am timp și de un mic-dejun romantic duminică dimineața?

Cum se descurcă alte mame? Cum reușesc să împace viața de mamă singură cu romantismul? Am lansat întrebarea în rândul prietenelor mele (aflate în aceeași situație ca și mine), iar răspunsurile au gravitat în jurul aceleiași idei: „Cu greu!”.

Daria, divorțată de doar un an, mi-a spus: „Pe scurt, nu e simplu. Pe de altă parte, nu știu dacă mi-ar fi mult mai simplu dacă n-aș avea copii, poate că lucrurile sunt automat complicate când treci de 30 de ani. Pentru că la mine totul e destul de recent mi se pare că nici n-am apucat să-mi dau seama pe ce lume sunt și recunosc că nu m-am preocupat încă în mod activ de treaba cu viața amoroasă. Ca să citez o expresie care m-a enervat cumplit întotdeauna, nu m-am grăbit ‘să-mi refac viața'”.

Recunosc, Daria, că și mie mi s-a pus de multe ori această întrebare: când și cum am de gând să-mi refac viața. Răspunsul meu a fost mereu același: că deocamdată sunt ocupată să-mi trăiesc viața. Printre picături, făcând un adevărat slalom printre îndatoririle de mamă, cele de la birou și viața socială.

Și cred că asta fac și restul mamelor singure pe care le cunosc. Maria, întotdeauna mai tranșantă, îmi spune: „Nu cred că o dedicare 100% copiilor (dacă am presupune că acest lucru ar fi posibil) ar fi benefică, în primul rând, copiilor”.

AJUTOR

Și tot Maria ridică o problemă foarte importantă: nu trebuie să eziți să ceri ajutorul celor de lângă tine. „În prima perioadă a vieții mele ca ‘single mother’ am fost dezorientată și copleșită, pentru că în mod firesc responsabilitățile din viața de zi cu zi nu prea îți lasă timp și energie la dispoziție pentru a face și altceva decât necesarul. De multe ori, m-a ajutat fratele meu care a locuit cu mine, ulterior o persoană angajată să stea cu copiii. Au fos și ocazii când am apelat la diverși prieteni care s-au oferit să mă ajute când aveam nevoie să las copiii sub supravegherea cuiva. Dar mi-am dat seama că nu mă pot baza mereu pe prieteni, că dincolo de încurajările și sprijinul lor, viața mea s-a schimbat într-un mod important, și că până la urmă trebuie să-mi asum alegerea mea și că n-am încotro decât să mă descurc.”

Daria completează: „Da, e complicat când ai copii: cu logistica, timpul și spațiul mental, ca să te mai preocupi și de romantism. Pentru că ai în continuare copii, serviciu, casă, iar să fii la începutul unei relații îți dă, într-adevăr, energia aia euforică, dar îți și ia mai mult timp (și mai mult loc în cap) decât să ții pe linia de plutire o relație existentă (sau poate că asta e o greșeală conceptuală și de-aia am ajuns să divorțez? Ei bine, prea târziu să mai aflu!). Aici depinde foarte mult și de cât sprijin ai cu creșterea copiilor, de gradul de implicare al celuilalt părinte, dacă bunicii locuiesc aproape și sunt dispuși sau în putere ca să te ajute”.

Vera, divorțată de aproape șapte ani, este mai optimistă, poate și pentru că, în ceea ce o privește, lucrurile au intrat cumva pe un făgaș: „După câțiva ani în domeniu și multiple încercări, pot spune că mă descurc ceva mai bine. O relație relativ stabilă e mai simplu de gestionat în contextul vieții de mamă singură decât un șir de întâlniri amoroase cu diverși parteneri. Cea mai mare parte a vieții mele amoroase se desfășoară atunci când copiii sunt plecați cu tatăl lor. Atunci ies în oraș cu iubitul meu, dormim împreună, pe rând, la mine acasă sau la el, gătim și ne uităm la filme – ca și când am fi doi tineri îndrăgostiți fără alte obligații. Am încercat și diverse reuniuni între el, copiii mei și copiii lui, însă armonizarea în această formulă e o treabă destul de dificilă, cu toate că undeva, într-un viitor îndepărtat, îmi imaginez că viața va aranja (și) lucrurile astea…”.

VINĂ

Atunci când am discutat cu prietenele mele despre dating, cuvântul care apărea cel mai des în discursul lor era „vină”. Daria mi-a mărturisit că: „Mă simt tot timpul vinovată că plec de lângă copii, indiferent dacă e să ies cu prietenele, să merg la o cină de afaceri sau la un date, mai ales că ai mei s-au prins și și speculează la greu (‘Vrem să stăm mai mult cu tineeeeeee!’). Dar vocea rațiunii îmi spune că nu există copii fericiți cu mame nefericite. Sigur nu vrei să-ți neglijezi copiii și e clar că nu-ți mai permiți să te ia valul ca la 20 de ani. Dar ai nevoie să-ți încarci bateriile. Decât o mamă eroină care mustește de frustrare, mai degrabă o mamă fericită care are energie să se joace și să râdă, chit că n-a ajuns să citească povestea de culcare chiar în fiecare seară”.

Și Vera își amintește că: „Pe vremea când ieșeam la dating sau la primele întâlniri, mă simțeam teribil de vinovată, mai ales dacă întâlnirile se dovedeau a fi un fiasco sau se sfârșeau doar cu sex fără alte implicații. Simțeam că mă rup în mod egoist de copii sau că pierd timpul departe de ei pentru câteva ore cu un bărbat de care, de fapt, nu mă leagă nimic. Acum copiii mei au crescut și chiar mă încurajează să ies cu iubitul meu în oraș – asta și pentru că au descoperit că e mai cool să stea singuri acasă, fără să-i bată mama la cap!”.

Iar vina se poate declina în atât de multe feluri; Maria simte asta pe propria piele: „M-am simțit de multe ori vinovată (am avut chiar reproșuri din partea copilului cel mare, acum adolescent), dar sentimentul de vinovăție s-a atenuat odată ce m-am mutat împreună cu partenerul meu actual, care nu este tatăl copiilor. În mod firesc, acest lucru mi-a permis să petrec timp simultan atât cu copiii, cât și cu el. Aș putea chiar să spun că acum mă simt responsabilă să creez timp doar pentru noi, fără copii, nu știu dacă nu cumva tot dintr-un sentiment de vinovăție, de data aceasta față de partenerul meu.”

Cu aceste confesiuni în minte, dar și cu propriul sentiment de vinovăție față de fetița mea, mereu prezent în gândurile mele, am stat de vorbă cu psihoterapeuta Ana Pantezescu-Ana: „Nu de multe ori vine presiunea chiar din afară prin fraze de genul: ‘Nu știu cum reușești!’, care deși sunt cu încărcătură pozitivă, pot să nască gânduri de genul: ‘Nu am de ales!’. Odată ce intervine suprasolicitarea pe mai mute planuri, intervine și oboseala și astfel resursele scad! Ce se poate întâmpla când decizi că vrei să reintri în jocul întâlnirilor? Există șansa să te simți vinovată că acorzi timp, efort, energie, poate chiar bani, pentru această nevoie normală de a socializa! Asta se poate întâmplă din cauza faptului că pot interveni cogniții care izvorăsc din convingerea că: ‘Pentru a-i nu lipsi nimic celui mic trebuie să fiu o mamă perfectă tot timpul!’. Vinovăția, ce-i drept, nu este tocmai un sentiment util, decât în măsură în care poate fi folosit ca un semnal de alarmă pentru tine ca să știi că este ceva acolo care trebuie schimbat, și da, este un imperativ funcțional.

Ce trebuie schimbat? Modul în care ne raportăm noi din rolul de mame vs. rolul de femeie. Aici este, de fapt, lupta asupra controlului în privinta resurselor. Este bine să știm că îndeplinim mai multe roluri în mai multe arii din viața noastră. Rolul de femeie nu este și nu ar trebui să fie opus celui de mamă, este o altă parte din noi, care nu trebuie neglijată, și are tot dreptul să iasă la suprafață și să-și ceară nevoile fără să audă de la mama din tine: ‘Nu faci cât trebuie pentru copil, doar pe tine te are!’. În acest caz femeia din tine ar trebui să îi răspundă: ‘Da, poate te are doar pe tine, dar și tu tot doar pe tine te ai, și meriți toată atenția ta, și să te simți femeie e la fel de important ca faptul de a fi o mamă bună! Până la urmă, un copil fericit are o mamă fericită, iar o mamă fericită este o femeie care nu uită de ea, și se ocupă și de sine!’.

ÎN LOC DE CONCLUZII

Cu siguranță, viața de mamă singură e departe de a fi o rapsodie boemă. Contrar așteptărilor, filmul nu m-a dat pe spate, dar dimineață, când am plecat de la iubitul meu, eram euforică. Căzuse prima zăpadă a acelei ierni, taxiul m-a dus repede prin orașul încă întunecat, cărțile au ajuns la timp în ghiozdanul Anei. În acea dimineață, m-am simțit puternică și capabilă să rezolv orice. Relația mea s-a sfârșit curând după aceea, dar… hei, there’s always „Somebody to Love”. Iar aceea ești chiar TU!

P.S. Mulțumesc, Freddie, pentru inspirație!

Citește și:
Ce este fericirea și cum putem să o aducem în viața noastră

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK