Little Women: cât mai valorează vocea unei femei

După succesul de la debut, cu Ladybird, Greta Gerwig pare deja un nume cu greutate la Hollywood. Cu toatea astea, prin povestea din Little Women, adaptarea cinematografică a romanului Louisei May Alcott, regizoarea ne amintește că femeile, atunci când au aspirații creative, trebuie să fie mai mult decât ambițioase dacă vor să reușească.

Nu toate poveștile se nasc egale. Jo March (Saoirse Ronan), protagonista filmului Little Women, a cărui acțiune se petrece în preajma Războiului de Secesiune, pare să știe asta când, în scena de început a filmului, pășește hotărâtă în redacția ziarului Weekly Volcano. Încercarea ei de a-l convinge pe editor să îi publice una dintre povestiri nu e însoțită de un pitch plin de pasiune și naivitate. Dimpotrivă, Jo prezintă povestirea ca fiind scrisă de o prietenă, deși degetele pătate de cerneală o dau rapid de gol în fața interlocutorului.

Cât timp editorul îi citește povestirea și îi taie câteva pasaje, Jo așteaptă tăcută, cu privirea în pământ – un indiciu că știe foarte bine cum arată un refuz dinainte să-l primească. De aceea cuvintele editorului, care îi cumpără povestea, o surprind. Ce urmează nu pare să o mai descurajeze. Mai întâi editorul îi prezintă bugetul, între 25 și 30 de dolari, pentru astfel de povestiri. Doar că pentru a ei e dispus să plătească doar 20. Apoi o roagă să îi transmită „prietenei” că, dacă personajul principal e femeie, ar trebui să se asigure că e căsătorită sau că moare până la final. Greta Gerwig însăși, regizoarea, se folosește din plin de acest sfat.

Little Women este, din toate punctele de vedere, un film despre femei și despre câteva dintre cele mai triste roluri în care societatea le-a obligat să intre de-a lungul timpului, unul dintre cele mai cunoscute fiind cel de soție.

Valoarea absolut tuturor personajelor feminine din film este judecată în funcție de căsătorie, dacă și când s-au căsătorit, cu cine și ce anume le-a adus asta. Mătușa March (Meryl Streep), cea mai bătrână și bogată membră a familiei, necăsătorită până în clipa morții, le împinge pe toate cele patru surori March spre măritiș. Pentru a le convinge că e important să își găsească un soț cu bani, mătușa March o dă mereu ca exemplu pe mama lor, Marmee (Laura Dern), care s-a căsătorit cu tatăl lor, un idealist naiv, și care acum nu are mai nimic. La fel de aspru judecate vor fi Meg (Emma Watson), care se căsătorește cu un profesor care abia dacă își poate permite să îi cumpere o rochie nouă, și Jo, care nu vrea să se căsătorească deloc. Mătușa March le numește pe toate cauze pierdute și se decide să o ajute pe Amy (Florence Pugh), sora cu care Jo are cea mai dificilă relație, să își găsească un soț profitabil.

Până ca al treilea act al filmului să înceapă, se vorbește atât de intens despre căsătorie și despre cum aceasta e singurul mod prin care o femeie poate efectiv exista în lume, că până și cel mai puternic stomac e întors pe dos. Toate astea sunt întărite de verdictul mătușii, care îi spune lui Jo că, necăsătorită și fără vreo avere moștenită, nu își va putea câștiga existența decât ca matroană de bordel sau ca actriță de teatru și, între ele fie vorba, nu e vreo diferență între cele două. Dar Jo nu vrea să se mărite. E destul de clar chiar din conversația pe care o are cu mătușa că aspiră să trăiască nemăritată și din scris, ceva ce Louisa May Alcott a făcut cu brio. Cu toate astea nu e un drum pe care i l-a trasat și lui Jo, care sfârșește ca o scriitoare de succes căsătorită cu un profesor chipeș.

Cel mai trist moment, dar și cel care le reunește pe surori, e atunci când mezina familiei, Beth (Eliza Scanlen), moare de scarlatină. Iar pentru public, cel mai trist moment, dar și cel care ne apropie cel mai tare de Jo e atunci când, imediat după moartea surorii ei, îi spune mamei sale că s-a săturat să i se spună că femeile sunt bune numai pentru iubire, dar că, în același timp, se simte singură. Atât de singură că ia în considerare să se căsătorească cu un bărbat care o iubește, dar pe care ea nu îl iubește. Moartea lui Beth e în același timp și evenimentul care trezește în eroină curajul literar ce pare să îi fi lipsit tot filmul și care o împinge să scrie romanul care îi va transforma numele într-unul cu greutate.

Nu toate poveștile se nasc egale, pentru că de cele mai multe ori publicul nu face vreo diferență între povești și povestitorii lor. Deci într-o epocă în care femeile nu prea contează, nici poveștile lor nu sunt de luat în seamă. Jo își dă seama de asta până la finalul filmului și acceptă că trebuie să înoate împotriva curentului singură. Negocierea pentru drepturile de autor și onorariu pe care o poartă la final cu același editor de la Weekly Volcano e opusul primei lor întrevederi. Jo e conștientă de ce poate, de valoarea scrisului ei și de câtă nevoie e de poveștile pe care vrea să le spună. Ba mai mult, pare hotărâtă să construiască un nou rol la care femeile să poată aspira: cel de autoare.

Ne-ar plăcea poate să credem că lumea a mers mai departe și că aceste inegalități sunt în urma noastră. Dar dacă e ceva ce ne-au învățat mișcările feministe ale ultimilor ani, cum ar fi #MeToo, e că lucrurile se mișcă încet, iar bătăliile se câștigă greu sau deloc.

Cât de mult valorează azi vocea unei scriitoare? Cea mai recentă ediție a Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” ne poate oferi răspunsuri, pe plan local. După ce a primit premiul pentru debut, poeta Anastasia Gavrilovici a îndrăznit să amintească în discurs că premiul Opera Omnia nu i-a mai fost oferit unei femei din 2006, ceea ce i-a adus huiduieli din sală și câteva comentarii urâte din partea unor membri ai juriului. Drept pedeapsă, în zilele care au urmat autoarea a fost criticată până în pragul bullying-ului pentru un cuvânt obscen dintr-un poem din volumul premiat. Pentru că, nu-i așa, femeile sunt bune pentru iubire, dar nu și pentru a spune lucrurilor pe nume.

Text: de Matei Norbert Bălan
Foto: PR