Lipsa de compasiune, un simptom al societății moderne?

În lupta constantă pentru autorealizare și ritmul alert al vieții cotidiene, compasiunea a devenit un construct fantomă. Iar contextul pandemic, în care multe persoane traversează o perioadă realmente grea, ne trage un semnal de alarmă și ne arată că am uitat să fim buni cu alții, dar și cu noi înșine.

Nu știu despre voi, dar după ieșirea din izolare am auzit despre nenumărate cazuri de cupluri care s-au despărțit ori în care au ieșit la iveală infidelități și comportamente abuzive. Reacția generală? „Vai, săraca!” Și ca un tort ornat elegant cu „dacă îmi făcea mie așa ceva, ce-ar mai fi pățit…”. Adică un fel de „ce bine sunt eu, cât sunt de puternică, și cât de rău stă X”. Pe partea de business sau job, situația e similară. Mulți oameni și-au pierdut locurile de muncă sau salariile li s-au diminuat considerabil. Din nou simțim milă care, credem noi, ne face mai buni, mai umani.

Însă între milă și compasiune se află la o distanță enormă, pe care o punctează clar psihoterapeutul Alex-Octavian Căciuloiu. „Deși cei doi termeni sunt folosiți adeseori ca sinonime, există o diferență de substanță între milă și compasiune, resimțită în primul rând de cel spre care sunt îndreptate. Nevoia de empatie, de a fi văzuți, înțeleși și apoi tratați cu demnitate și compasiune atunci când ne este greu reprezintă nevoi umane de bază, care se nasc și se dezvoltă odată cu noi. Mila, dimpotrivă, nu este o nevoie de bază. Nimeni nu își dorește să fie vrednic de milă în fața semenilor săi. Asta pentru că mila ne spune: ‘nu suntem egali, eu sunt superiorul tău pentru că tu ești vulnerabil. Trebuie să fim amândoi conștienți de asta, abia apoi o să te ajut’.

Când simțim milă față de alții, în spatele ei stă frica noastră. Nu cumva să ajungem ca cei de care ne este milă și să le împărtășim experiența. Ne e teamă de propriile noastre emoții și de contactul autentic cu acestea. Așa că nu ne dăm voie să simțim empatie reală față de cei pe care îi ajutăm și tindem să ne distanțăm emoțional și social de suferința lor. Atunci când primim mila celor din jur nu putem ieși din vulnerabilitate și devalorizare. Stima noastră de sine, sentimentul de eficacitate personală și speranță în viitor scad dramatic, transformându-ne în dependenți de cei care ne ‘salvează’ din nou și din nou. Pe de altă parte, cel care primește milă va simți că persoana care i-o oferă nu este dispusă la un contact emoțional real. Implicit, simte că emoțiile, nevoile și contextul său de viață nu sunt văzute și înțelese pe deplin. Abia atunci când ne deschidem emoțional către suferința celuilalt, către nevoile sale, începem să observăm trăsăturile, personalitatea sa și contextul de viață greu pe care îl traversează. În mod diferit, când simțim compasiune, empatizăm autentic cu celălalt, îi simțim nevoile și avem pornirea de a-l ajuta să-și depășească greutățile. Și, cel mai important, facem asta având încredere în capacitățile și resursele sale. Nu îl mai tratăm ca pe o victimă a contextului sau a destinului, ci cu respect, de la egal la egal. Îl vedem ca pe un subiect al propriei sale vieți, cu puterea de a schimba circumstanțele atunci când primește susținere și ajutor”.

Ce nu este compasiunea

Pentru a ne raporta corect la ceilalți, a oferi ajutor în mod autentic, este important să conștientizăm felul în care înțelegem greșit compasiunea. „În primul rând, compasiunea nu este egală cu mila. Ea nu este nici doar empatie, o simplă întristare pentru circumstanțele dificile ale aproapelui nostru, și nici judecată, învinovățire sau etichetare față de acesta și faptele sale. Compasiunea nu este un mecanism meditativ prin care păstrăm distanța emoțională, prin care rămânem nemișcați interior de celălalt și poposim doar câteva momente cu gândul la situația grea a semenului nostru. Nu este nici comparație de contexte de viață din care noi ieșim mai bine, câștigători. Compasiunea adevărată nu înseamnă rămânerea într-o permanentă și netulburată stare de observator. Ea este o atitudine cu o importantă componentă acțională, căreia îi lipsește diferența de statut devalorizantă asociată milei (‘eu sunt OK și te ajut pe tine, care nu ești OK’). Compasiunea înseamnă că eu, ca om, te ajut pe tine ca om când treci prin greutăți. La baza sa, compasiunea este un răspuns la realitatea inevitabilă a condiției noastre umane – experiența de durere și întristare”, completează psihoterapeutul.

Șansele unei societăți fără compasiune

„Unde-s mulți, puterea crește” nu e un proverb fără sens. Iar istoria ne-a demonstrat-o în fel și chip. Am depășit încercări teribile tocmai pentru că am fost uniți. Iar marile schimbări, evoluția nu se pot produce fără compasiune. Iar aici mă gândesc inclusiv la transformările de optică și legislative pe probleme extrem de sensibile. Femei abuzate fizic și emoțional de partenerii lor, copii abuzați sexual de oameni în care aveau încredere sau necunoscuți. Judecători care au considerat că fetițe de 10-12 ani și-au provocat violatorul sau au consimțit actul sexual. Caută pe internet anchetele realizate de colegii de la Libertatea și Dela0, dacă nu le cunoști deja.

Pe lângă compasiune, discutăm despre corectitudine, diferența dintre bine și rău, un paletar întreg de valori pe care sub nici o formă nu trebuie să-l lăsăm să se scufunde. Compasiune putem simți și față de animale sau natură în general. Iar lipsa ei, la care adăugăm interesele financiare și ignoranța, ne-au purtat încet și sigur către o criză globală a mediului. Prin urmare, compasiunea prezintă nenumărate nuanțe și „reprezintă o valoare morală pe care este important să o avem atât în viața noastră privată, cât și în societate în general. Ne iubim și ne îngrijim copiii. Atunci când o persoană e în durere sau suferință avem pornirea instinctivă să empatizăm cu ea. Când cineva ne cere ajutorul într-o situație grea, rezonăm profund și încercăm să ajutăm. Compasiunea este o realitate zilnică a experienței noastre umane și permite o viață bună. De aceea multe tradiții, religii și sisteme de gândire umaniste tind să facă din compasiune un tărâm comun de întâlnire și apropiere dogmatică. La nivel de bază, simțim nevoia de compasiunea celor din jur. Încă din vremuri imemoriale, oamenii s-au adunat în grupuri în care să facă față mai bine vicisitudinilor vieții. Chiar și după ce supraviețuirea fizică a grupului a fost asigurată, strămoșii noștrii au continuat să se orienteze către ceilalți pentru stabilitatea, confortul și siguranța pe care resursele puse la comun de către familia extinsă, tribul, ginta, orașul și mai apoi țara le asigurau. Și astăzi ne bazăm din plin pe compasiunea celor din jur atunci când trecem prin greutăți: ne sunăm familia, prietenii, cunoscuții.

În multe societăți dezvoltate am instituționalizat și standardizat compasiunea. Ne bazăm pe pompieri, asistenți sociali, medici și alți specialiști să rezoneze cu nevoile noastre și să ne ajute la greu. Cu toate astea, nu punem deliberat compasiunea la baza vieții noastre morale sau la baza coeziunii societății. Mai mult, în confuzia culturii contemporane, avem o relație cel puțin ambivalentă cu valori ca blândețea, deschiderea emoțională și compasiunea. Atunci când, la nivel de societate, ignorăm rolul fundamental pe care compasiunea îl joacă în natura noastră instinctuală, hrănim un discurs popular conform căruia comportamentele noastre au la bază doar competiția dură intra-specie și propriul interes. Atunci când ne spunem că de fapt suntem egoiști la bază, doar creaturi agresive care își urmează propriul interes și se consumă între ele după nevoi, atunci suntem fiecare pentru el. Astfel, vedem în ceilalți surse de rivalitate constantă, găsim doar antagonism între nevoile noastre și ale altora.

Societatea își pierde repede în acest fel sensul de conectare și suport între indivizi și devine doar o sursă permanentă de angoasă, frică și suspiciune. Dar asta e doar una dintre poveștile pe care le putem spune copiilor noștri, altora și nouă înșine. Este în sine o profeție de auto-realizare! Cu cât credem mai mult că propriul interes primează și că trebuie să câștigăm în viață ca într-o luptă, cu atât asta se materializează. Pe de altă parte, putem să credem într-o altă perspectivă. Una care vorbește despre persoane înzestrate cu un instinct înnăscut remarcabil pentru blândețe, căldură și compasiune, capabile să rezoneze profund cu semenii lor și să îi ajute pe aceștia. Ființe care înțeleg că starea lor de bine este puternic legată de starea de bine a celor din jur. În final, noi alegem povestea în care credem și pe care o transmitem mai departe”, spune Alex Căciuloiu.

De ce unii oameni nu simt compasiune pentru aproapele lor

Înainte de ședința de redacție în care am ales subiectele acestei ediții am dat peste o știre care m-a uimit. 36 de muncitori din Sri Lanka au fost concediați și alungați din Botoșani după ce unul dintre ei s-a îmbolnăvit de Covid-19. Oamenii au fost lăsați pachet la aeroport, în condițiile în care Sri Lanka blocase zborurile externe, deci erau într-o situație cel puțin delicată. Povestea a fost intens mediatizată, s-a implicat și Ministerul Muncii, au fost descoperite abuzuri din timpul carantinei instituționalizate (oamenii fuseseră încătușați cu șoricei de plastic la mâini), aparente probleme cu desfacerea contractelor de muncă, iar după destule complicații, până la urmă, au primit de muncă, într-o companie privată, la asamblarea de aparatură electrocasnică. OK, ce se întâmplă? Ce ne face să ne pierdem omenia și compasiunea pe drum, sau în ce condiții ea nici măcar nu se dezvoltă?

Psihoterapeutul Alex-Octavian Căciuloiu răspunde: „Uneori se întâmplă să observăm în societate exemple de lipsă de compasiune ce ne dezamăgesc, ne întristează sau ne înfurie. Cea mai mare parte a persoanelor care doar asistă, fără să intervină, la aceste situații simte empatie față de cei vulnerabili, însă nu crede că ar putea să ajute, deși își dorește să o facă. Acest sentiment de neputință și neajutorare este învățat în contact cu situații în care oamenii nu au fost ajutați la greu, au fost judecați, devalorizați, învinovățiți și victimizați pentru nevoile lor.

Alteori, neajutorarea apare prin contactul repetat cu situațiile grele de viață ale semenilor, când se ajunge la o supra-saturare emoțională. Cum se întâmplă în profesiile supra-expuse la durerea și suferința umană. Observăm că persoanele lipsite de empatie și de compasiune privesc situația altora judecând vulnerabilitatea celor aflați în dificultate ca fiind o decizie, o slăbiciune de neiertat și totodată o amenințare directă la adresa propriului interes. Ei privesc ce se întâmplă cu semenii lor în dificultate prin prisma concepției că viața este o luptă. Ca să existe învingători, trebuie să fie și învinși. Nu este loc de sentimente, compasiune, alte emoții sunt doar vulnerabilități și trebuie evitate cu orice cost. Unii dintre ei au învățat că trebuie să devină agresori, să asuprească, să provoace suferință altora pentru a câștiga lupta și a nu ajunge chiar ei în postura de învinși, de victime.

Alții sunt lipsiți de compasiune selectiv. Ei își pierd capacitatea de a simți compasiune doar în contact cu persoane pe care le judecă ca fiind rele, imorale sau pur și simplu foarte diferite de ‘normalitate’. Pornind de la credința că persoanele diferite nu merită empatie sau efortul de a fi înțelese, totul se reduce la o competiție ‘noi contra lor’. Având senzația că își apără sau chiar salvează moralitatea, societatea, etnia, credințele sau modul de viață, ei decid că au dreptul să provoace suferință celor pe care îi consideră indezirabili. Ambele perspective, atât cea de agresor, cât și cea de salvator, sunt de cele mai multe ori învățate încă din familie, în timpul copilăriei, în contact cu modelul de relație toxic al părinților sau al îngrijitorilor direcți”.

Când ne refuzăm nouă înșine compasiunea

Multiple sunt situațiile când compasiunea nu este îndreptată nici către propria persoană. Nu intrăm în contact cu nevoile noastre emoționale, devenim mici roboței perfecționiști și ne criticăm fără oprire. Este tare dureros atunci când, în loc să fii blând cu tine, să te accepți, îți spui cuvinte urâte, te pedepsești sau stabilești constant standarde tot mai înalte pe care este foarte greu să le atingi. Iar când o faci oricum nu te bucuri și nu ești mulțumit, ci te duci către următoarea țintă.

Un mod nesănătos de raportare la viață, pe care, așa cum spune și psihoterapeutul Alex-Octavian Căciuloiu, îl transmitem mai departe generațiilor următoare: „În mod natural conștientizăm ce simțim și intrăm firesc în contact emoțional cu alți oameni. Simțim compasiune spontan, dacă am primit compasiunea persoanelor care ne-au îngrijit. Însă uneori se întâmplă ceva care ne face să ezităm să ne mai deschidem emoțional către cei din jur sau să evităm să ne mai luăm în seamă emoțiile. Poate fi vorba de un eveniment foarte stresant, traumatic, ceva care ne copleșește puterile de a face față situației. Atunci când suntem într-un moment greu, iar vulnerabilitatea noastră nu este îngrijită de către cei din jur, emoțiile și senzațiile noastre de durere sau suferință devin copleșitoare. Așa că nu avem de ales și ne rupem în interior de ceea ce simțim. Ne respingem emoțiile și starea de neajutorare pentru că doare mult prea tare.

Decidem instinctual ca de atunci înainte să nu mai simțim nimic. Este o decuplare emoțională, un mecanism natural al minții și corpului de a face față. Această decuplare este cu atât mai profundă dacă, în loc să primim înțelegere și îngrijire în suferința noastră, îngrijitorii noștrii ignoră, judecă situația noastră sau, în cazuri extreme, chiar ei sunt cei care ne provoacă nesiguranță, teamă sau durere. Odată ajunși să ne judecăm emoțiile și senzațiile ca fiind slăbiciuni, sensibilități nepermise, ne va fi foarte greu sau chiar imposibil să mai rezonăm emoțional cu cei din jur. Să avem instinctul compasiunii. Iar cu cât trece mai mult timp în care nu ne folosim emoțiile, compasiunea, cu atât ‘uităm’ cum se folosește acest mușchi emoțional. Așadar mulți dintre noi ajungem să avem în mod inconștient o altă atitudine față de noi înșine decât cea de compasiune. Avem mai degrabă o compulsie la autodepășire și depășirea altora. Atunci când există un fond traumatic și mai ales dacă în familie afecțiunea sau atenția adresate copilului sunt condiționate de performanțele acestuia în comparație cu alți copii, micuțul ajunge să interiorizeze această atitudine față de sine. În mintea sa, el preia indisponibilitatea afectivă a părinților și asta îl împinge să se uite la el însuși doar prin prisma realizărilor sale. Să se vadă egal cu suma rezultatelor obținute în competiție cu cei din jur.

Ca adult, el rafinează acest mecanism printr-o presiune la auto-depășire, o competiție permanentă cu el însuși ce nu îi dă pic de liniște și mulțumire în raport cu reușitele sale. Acest mecanism vine cu un aspect profund toxic: deconectarea de propriile nevoi și de emoțiile autentice. Astfel, putem observa în societate mai multe generații care au la baza contactului social această competiție nesănătoasă și își învață copii să le calce pe urme”.

Modalități prin care ne putem dezvolta compasiunea

„Exercițiu și din nou exercițiu! Fiecare moment reușit de compasiune ne va dezvolta mai bine această atitudine. Avem nevoie, bineînțeles, de modele, mulți copii învață încă din familie atitudinea de compasiune. Ei învață că toți oamenii trec prin greutăți și că își revin atunci când primesc ajutorul de care au nevoie și condițiile sunt prielnice. Ei învață că oamenii sunt doar diferiți, cu nevoi diferite, nu inferiori sau superiori. Primul pas al compasiunii este să ascultăm cu adevărat, cu atenție, ce spune celălalt. Să ne dăm voie să îi înțelegem situația așa cum o experimentează el, fără să o comparăm cu propria noastră experiență.

Al doilea pas este să rămânem racordați la propriile emoții. Să ne dăm voie să ne conectăm autentic la vulnerabilitățile celuilalt, și implicit la ale noastre, dincolo de temeri, comparații și judecăți de valoare. Cu alte cuvinte să ne încredem în propriile noastre emoții și stări. În al treilea rând, să ne permitem exprimarea emoțiilor cu autenticitate. Uneori celălalt nu are nevoie de o implicare mai directă, faptică, și contează enorm pentru el să simtă că altcineva este implicat emoțional în viața sa. Ultimul pas: să lăsăm compasiunea să se împlinească prin acțiunea de ajutor propriu-zisă, însă doar după ce persoana pe care dorim să o ajutăm și-a dat acordul în acest sens. Așadar, nu grăbim momentul acțiunii, pentru că avem încredere că persoana în dificultate decide cel mai bine când are nevoie de ajutor nostru”, ne recomandă psihoterapeutul Alex-Octavian Căciuloiu.