De cateva zile viata Iuliei Mihut este subiect de discutie, dar nu datorita muzicii sale, cum ar fi vrut, ci dintr-un motiv cat se poate de nedrept. La 23 de ani si la doar 2 saptamani de la casatorie, Iulia a descoperit ca barbatul de langa ea nu era deloc asa cum isi imaginase.
Ma durea spatele foarte tare. Cei doi agenti m-au intrebat daca am unde sa raman si am inceput sa plang. Simteam că ma prabusesc. Sunt acasa, sunt batuta crunt de iubirea vietii mele. Eu sunt lumina ochilor lui si ne dorim copii. Oare sunt gravida? Dar el chiar m-a batut cu atata ura? De ce? In momentul ala, nu stiam cine este. Visul lui cel mare era sa se casatoreasca sa-si bata nevasta’, sunt cuvintele spuse de Iulia prietenei sale, Lorena, cea care a publicat povestea pe blogul personal (lorenalupu.com).
Da, este o poveste despre violenta. Violenta domestica este o realitate cu care se confrunta femeile din intreaga lume si foarte multe din Romania. Insa prea putine sunt cele care aleg sa vorbeasca despre asta, din diferite motive. Iulia a simtit ca trebuie sa o faca iar, dupa publicarea povestii, am rugat-o sa ne raspunda la cateva intrebari despre atitudinea autoritatilor fata de drama ei, dar si despre atitudinile celor din jurul ei.
ELLE: Sa vorbesti despre o astfel de experienta nu poate fi usor. Cum ai gasit forta sa povestesti ce ti s-a intamplat?
Iulia Mihut: Stii, nu e o forta. Nu stiu ce e. Adica realizez ca, intr-o problema, psihologic esti suparat la inceput, apoi iti este din ce in ce mai bine. In cazul meu, ordinea starilor este inversa. Starea mea de soc era alimentata de adrenalina, iar dupa ce m-am dezmeticit un pic a doua zi si am inceput sa simt ca ma doare tot corpul, am adoptat o stare de alerta, simteam ca sunt in pericol si ca de aici inainte lucrurile vor fi pe viata si pe moarte. M-am racit instantaneu, dorindu-mi doar sa fac demersurile legale, pentru ca, in naivitatea mea, inca mai credeam intr-o lume ideala in care autoritatile iau masuri, indiferent de caz. Dar in lumea existenta in mod real, lucrurile nu stau asa. Iar cand am vazut reactiile de incurajare la articolul Lorenei, mi-am dat seama ca exista multi oameni rationali. Nu vorbim de empatie, ci de umanitate si constientizare a unei situatii care se desfasoara defectuos. Mi-am dat seama ca, daca tac, voi fi inca un om ignorant. Un om care isi ignora problema, un om care ignora un abuz si care prin tacere, in mod indirect alimenteaza teama constanta in care traiesc alte femei aflate in aceeasi situatie, sau una similara. Iar atunci cand asta se intampla pentru prima data in viata, ca in cazul meu, cand nu esti „obisnuita' cu asta, e mult mai usor sa te mobilizezi si sa iti dai seama ca nu vrei sa se mai repete.
ELLE: Povestea ta a devenit virala, insa este acest lucru suficient pentru ca autoritatile sa ia masuri? Ai fost contactata de cineva? Ti-a fost oferit vreun ajutor de orice fel din partea autoritatilor?
I.M.: In prima instanta, dupa piedicile intampinate la INML, dupa ce aflasem ca nu pot depune plangerea inaintea obtinerii certificatului medico-legal si ca nu pot fi inaintate demersurile legale, am crezut ca gata, s-a sfarsit asa. Pentru ca, aparent, nefiind desfigurata sau cu 2-3 fracturi, sau cu un bilet de ordine la morga, cazul meu nu ar fi putut fi considerat deosebit de grav, astfel incat politia sa ceara, in masura de urgenta, sa fiu examinata la INML chiar si in lipsa actului de identitate. Imi pierdusem speranta si asteptam publicarea articolului scris de Lorena, in urma relatarii faptelor de catre mine. Voiam sa stiu daca eu chiar sunt nebuna. Pentru ca ajunsesem sa cred ca e normal sa mi se intample asta, mie si oricui altcuiva. Credeam ca e normal sa nu iei masuri cand un individ incearca sa te omoare in bataie, in mod premeditat. Insa se pare ca faptul ca acest calvar a devenit viral, a fost un semnal de alarma si din partea autoritatilor, pentru ca au mers la adresa doua zile mai tarziu, sa ma caute si sa imi lase o citatie pentru a veni sa depun plangere. Mi s-a parut extraordinar. Imi recapatasem speranta ca voi scapa de teama.
ELLE: Foarte multe femei aleg, din diferite motive, sa nu faca nimic in urma unei astfel de experiente. De unde ai stiut cum sa procedezi, unde sa mergi?
I.M.: Aici am multe variante de raspuns, general valabile in mod paralel. Mi s-a intamplat sa vad cazuri in care cheama vecinii politia, la un cuplu acasa, pentru ca auzeau scandal si bataie. Dar femeia raspundea la usa si ii trimitea la plimbare. Stii de ce? E totul psihologic, cred. Iti vine sau nu sa crezi, exista masochism. Exista femei carora le convine situatia. La fel de mult exista femei atat de traumatizate incat ajung sa creada ca asta inseamna casnicie, asta inseamna partener, familie. Mai exista si varianta in care instinctiv, protejezi ce consideri ca e al tau. Pentru ca nu vrei sa faci rau unui om pe care ai simtit ca il iubeai candva. Mereu speri la schimbare, la mai bine. Mai exista si sindromul acela cu compasiunea fata de agresor. Ajungi sa crezi ca tu esti vinovata si ca meriti ca el sa isi verse nervii, frustrarile si traumele lovindu-te pe tine ca pe un sac de box. Pentru ca, saracutul… El merita sa fie fericit, nu? Ca a trecut prin multe. Nu ma intelege gresit, nu stiu cat de feminista sunt. Majoritatea prietenilor mei sunt barbati. Pentru ca asa am crescut, jucandu-ma cu baietii, cu masinutele. Dintotdeauna am rezonat mai bine cu barbatii, pentru ca mereu mi s-a parut ca majoritatea femeilor intalnite erau superficiale, sau cu drame inexistente de tipul „mi s-a rupt o unghie. Ce ma faaac??!'. Insa cel mai bun exemplu a fost propria mea mama. Mama mea niciodata nu a gasit curajul sa plece la timp din casnicia toxica. Motivele ei sunt multe. De dragul copiilor, de dragul de a tine familia unita, de grija vecinilor, de orice. Degeaba ii spun acum ca noi cresteam oricum. Eu pana in 8 iulie nu as fi putut sa inteleg ce a simtit ea in 17 ani de casnicie. Ca nu as fi avut cum. Nu am stiut cum sa procedez in cazul meu. Pentru ca nu am mai fost pusa in situatia asta. Dar am stiut cum nu a procedat ea si am pornit de acolo. Am inceput sa nu tac. Am spus ce mi s-a intamplat oamenilor din jur. Nu cu intentia de a ma victimiza sau a-l pari pe domn. Eram atat de speriata incat simteam ca bunul simt imi cere sa retrag invitatiile la nunta. Sa le spun oamenilor ' stii, scuze ca am facut invitatia, dar nu mai facem nunta. Divortam.'. Evident ca oamenii au intrebat cum? Pentru ca toata lumea ne spusese ce cuplu minunat suntem si cat de tare se citeste iubirea reciproca in ochii nostri. Si ma durea contrastul dintre punctul asta de vedere si situatia creata in 8 iulie. Norocul meu au fost Dez si Lorena. Pentru ca m-au tinut mobilizata si in priza si au avut grija sa nu dau inapoi. Pentru ca, sincer, sunt aproape convinsa ca propriile sentimente si mila purtata fata de acest domn m-ar fi adus inapoi la el, intr-o forma sau alta, cu o scuza sau alta.
ELLE: Cum te simti in acest moment? Publicarea povestii a atras foarte multa atentie. Iti este teama ca aceasta expunere ar putea avea urmari?
I.M.: In acest moment sunt decimata. Am cedat nervos. Plang pe strada, din senin si nu ma pot opri. Ma doare. Si nu e o durere fizica. Ma doare ca am putut sa aleg gresit. Ma doare ca nu am mirosit situatia asta. Ma doare ca am facut rau unui om care a incercat sa ma omoare. Cat de penibil suna asta? Ma doare ca nu reusesc sa ajung inapoi la mine, la cum eram inainte de povestea asta minunata de iubire. Ma doare ca ma privesc in oglinda si nu ma recunosc. Nu pot sa zambesc. Am slabit 7 kilograme din 8 iulie si pana acum. Nu pot sa mananc sau sa gandesc altceva decat ultimele zile. Imi filtrez emotiile, mi le pun in sertare pe categorii, dar le retraiesc in tot procesul acesta de „vindecare'. Povestea a atras si atentie nedorita. Nu era menita sa atraga atentia asupra mea, ci asupra faptelor consumate. A faptului ca in 2017 exista barbatii familisti, cu rang inalt in societate, care isi bat cu bestialitate sotia la doar 2 saptamani dupa cununia civila. Exista barbati cu gandirea ca le apartine viata persoanei care le poarta numele. Nu imi este teama de urmari. Urmari? Care urmari? Oamenii ma uita pe mine, uita si povestea, uita si cine a fost Sonerie. Nu conteaza cine esti sau ce faci, bun sau rau. Ai un loc rezervat intr-un cimitir plin cu oameni de neinlocuit, de care nu isi va mai aminti nimeni. Ma consider rationala si parolista. Imi asum ce spun si ce fac, iar orice urmare aferenta expunerii unui caz de abuz domestic, ar trebui sa fie una care sa solutioneze situatiile acestea. In caz ca nu e, fiecare are bula lui cu propria realitate vopsita dupa bunul plac. Am sa stau in bula mea, asa cum nu ma uit la tv sa imi incarc mintea cu prostia dusa la extrem si expusa in diverse forme. Viata e prea scurta ca sa imi fac griji ca un barbat frustrat se simte indignat ca nu mi se pare normal sa fiu calcata in picioare.
ELLE: Comentariile, ca de fiecare data, nu lipsesc. Ai vrut sa citesti o parte din ele? Ce parere ai de modul in care gandesc cei din jur in astfel de cazuri?
I.M.: Stii, opinia publica are rolul ei. Dar cum nu ma culc cu opinia publica si cum nu opinia publica stabileste cine sunt si ce fac cu viata mea, imi este destul de dificil sa aprob anumite reactii. Repet: sunt cazuri de tot felul. Dar nu exista scuze pentru a lovi o femeie. Ori eu am vazut si asta in comentarii. Am vazut inclusiv femei care si-au dat cu parerea sub forma de declaratie: „pai ea e de vina, cine stie ce a facut. A vrut sa ii faca el cariera si sa stea in puf'. Sau barbatii: „pai era o acritura probabil si avea gura aia cam mare. Saracul om, dupa o duzina de acrituri, cred si eu ca si-a pierdut cumpatul'. Nu vreau sa insinuez ca ar fi niste agresori si acesti domni, ca nu am niciun drept. Dar etica mea spune ca daca nu esti in stare sa ai o relatie cu o femeie, sau daca simti ca nu esti fericit, ca nu merge, ca nu e bine, ca ca ca, pleci! Sau o rogi sa plece, dupa caz. Dar in cazul meu nu a fost vorba de asta. Domnul meu ma iubea si imi spunea „mami' si „iubita' cu cateva ore inainte sa ma snopeasca in bataie. Am citit majoritatea comentariilor, ba chiar am si raspuns la cateva. Iar la multe, chiar vulgar. Pe altii i-am luat efectiv la misto. Si erau umiliti de toti oamenii cu mintile la ei si nu se prindeau ca devenisera subiectul glumei. Nu stiu cum sa interpretez acesti domni.
E destul de usor sa ataci victima atunci cand de fel esti agresiv. E destul de usor sa vorbesti detasat, in lipsa de informatii sau experienta personala similara. Dar nu reusesc sa imi dau seama cum poti sa aprobi violenta de orice tip, mai ales asupra unei femei. Adica sa ne intelegem, un barbat poate mutila o femeie cu o singura palma. Stau si ma intreb, ce fel de mame de baieti vor fi femeile care tin partea agresorului. Ca nu reusesc sa ma dezmeticesc si sa gandesc un eventual punct de vedere din care privesc ele situatia asta. Dar, per total, parerea mea e ca sunt mai multi oameni rationali si etici decat oameni lipsiti de principii morale. Iar asta nu poate fi decat de bine, chiar daca echivaleaza cu raul cel mai mic.
Alege sa nu taci. Daca esti victima violentei sau stii pe cineva care este, suna la 0800 500 333 – Numarul unic national pentru victimele violentei in familie cu program non-stop.
Foto: Arhiva personala