Iti transformi copilul intr-un narcisist?

Discutiile astea incep toate la fel – intr-o seara, la cina. Asa a aparut si cea mai recenta intrebare a mea. V-au spus parintii vostri ca sunteti speciali? – imi interogam prietenii stransi in jurul mesei intr-o sambata.

Indiferent de raspunsuri (unii fusesera dintotdeauna cei destepti, aparte, interesanti in familiile lor, in vreme ce altii erau doar admonestati sau priviti cu mirare cand aveau vreo realizare), mi-am dat seama ca aveam de-a face cu o adunare de adulti functionali, deloc narcisisti, care, ajunsi la varste respectabile – am trecut toti, bine, de treizeci de ani –, sunt capabili sa creasca la randul lor copii.

Cateva ore mai tarziu, repetam intrebarea unor oameni ceva mai tineri – cu zece ani, mai exact. Ei bine, de la ei aflam cu totul altceva. Pare-se, generatia lor, a celor care s-au nascut dupa comunism, era mult mai cocolosita decat fuseseram noi. Sinceri si deschisi, imi povesteau despre cum le-au fost intotdeauna apreciate trasnaile si nazbatiile, despre cum au fost declarati intotdeauna cei mai buni, cei mai frumosi, cei mai destepti. Schimbare de mentalitate, mi-am zis, urmarindu-i.

Inca si mai mare este schimbarea cand ma uit la cei care au copii mici acum. Parintii nostri, preocupati mai degraba de supravietuire si de alte activitati mult mai urgente, ne-au ignorat, se pare, o serie de nevoi emotionale. Si nici nu au citit nenumarate manuale de parenting care sa ii invete cum sa ne creasca increderea in noi insine. Cum-necum, a trebuit sa ne ocupam singuri de asta, caci, pentru ei, educatia minimala si acoperirea nevoilor de baza au fost suficiente. Desi urmarile felului in care ne-au crescut se vor vedea, la un moment dat sau la altul. In vreme ce, acum, orice parinte resimte presiunea de a-si creste impecabil copilul, urmand serii intregi de reguli care se afla, de multe ori, in conflict unele cu altele. Si ajungand, in grija lor pentru bunastarea celor mici, sa exagereze. Dar ce legatura are asta cu narcisismul?

Si cum de ajunsesem la intrebarea cu pricina? Ei, asta e alta poveste. Tocmai citisem rezultatele unui studiu care a nascut o multime de dezbateri. Brad Bushman, profesor de comunicare si psihologie la Ohio State University, impreuna cu colaboratorii sai, au studiat comportamentele a 565 de copii cu varste intre 7 si 12 ani, alaturi de parintii lor, pentru a afla de unde apare narcisismul. Rezultatele, publicate in Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America, sunt cum nu se poate mai interesante.

Cercetatorii au incercat sa afle, pe parcursul studiului, daca narcisismul, care a ajuns la cote alarmante in lumea occidentala (si care contribuie la agresiunile si violenta din societate), vine din invatarea sociala (adica este cultivat de supraevaluarile parintilor) sau este generat de lipsa de afectiune (asa cum spune teoria psihanalitica). Concluziile la care au ajuns autorii studiului spun ca teoria invatarii sociale are dreptate. Adica e adevarat: ii invatam pe copii sa fie narcisisti spunandu-le in repetate randuri ca sunt cei mai buni.

Comportamentele de felul acesta sunt usor de urmarit cu ochiul liber. O simpla dupa-amiaza petrecuta intr-un loc de joaca sta marturie pentru felul in care parintii aleg sa-si creasca si sa-si educe odraslele. Dincolo de competitia nesfarsita dintre mame, care se aduna la un loc parca anume pentru a lauda virtutile nemaipomenite ale puilor lor, tendinta de a-i supraevalua pe copii vine dintr-un loc comun: o obsesie pentru respectul de sine.

S-au scris carti si s-au facut studii despre acest lucru, iar acum aceasta forma de respect pare sa fie un soi de ideal care trebuie atins de oricine a decis sa aduca pe lume un alt om si sa il creasca responsabil. Fireste, nu e nimic gresit aici. Nevoia de respect de sine apare mai devreme decat capacitatea unui copil de a-si forma o parere despre propria persoana. Gandeste-te numai la imbulzeala de la locul de joaca pe care e nevoit sa o infrunte, la cozile la toaletele de la gradinita si la competitiile scolare, pentru care e nevoie de nervi mai tari decat are un copil. Si, dupa ce toate aceste prime confruntari cu viata reala trec, urmeaza incercari si mai grele – toate adunate la pubertate, o perioada extrem de dificila pentru toti cei care o traverseaza. Dar, spun cercetatorii, respectul de sine nu apare ca urmare a laudelor parintesti. El se dezvolta, mai degraba, ca urmare a caldurii manifestate de parinti.

Dar linia dintre narcisism si respect de sine este fina si greu de observat atunci cand vine vorba despre un copil. Conform studiului, narcisistii, totusi, sunt cei care se simt superiori altora, fantazeaza pe tema succesului personal si se cred indreptatiti sa beneficieze de tratamente speciale. Iar cand acestea nu apar, devin agresivi, uneori chiar violenti. In cuvintele lui Brad Bushman, „respectul de sine inseamna ca esti o persoana la fel de valoroasa ca toti ceilalti oameni, iar narcisismul apare atunci cand crezi ca esti mai bun decat ceilalti.
Evident, sa iti cresti copilul narcisist nu e un lucru pe care sa ti-l doresti. Dar ce te faci atunci cand ai pornit-o deja pe drumul acesta? Daca, incercand sa cultivi increderea in sine a copilului tau, i-ai spus deja mai multe decat era cazul sa auda? Despre acest lucru a vorbit Bushman cu parintii celor 565 de copii inclusi in studiu. Si a aflat ca, pentru multi dintre ei, declaratii de tipul „nu m-ar surprinde sa aflu ca copilul meu are talente extraordinare sau „fara copilul meu, orele de clasa ar fi mai putin amuzante sunt la ordinea zilei. Fireste, aceste declaratii au putut fi corelate cu cele ale copiilor care dadeau deja semne de narcisism. Dar, spune Bushman, exista leac pentru acest tip de comunicare apreciativa fata de copii.

Despre toate acestea am vorbit cu Madalina Gidiuta, specialist in educatie si Managing Director la Gradinita Butterfly, care mi-a spus initial ca a exclus din programe premiile de tipul „elevul lunii tocmai din acest motiv. „Majoritatea mamicilor moderne exagereaza uneori cu aprecierea copilului, din dorinta de a-l face sa se simta iubit sau valoros, fara sa realizeze ca, desi isi vad copilul multumit pe termen scurt, lauda nu este un instrument eficient in evolutia copilului catre un adult fericit.

Laudarea copilului pentru activitati uzuale, spune Madalina, il determina pe acesta sa astepte lauda pentru orice activitate pe care o desfasoara. De asemenea, exista riscul ca, in adolescenta, sa urmeze exemple negative din dorinta de a fi aprobat de anturaj. Inca mai grav, aprecierile de acest fel „le muta centrul de atentie de la ei insisi, unde trebuie sa gaseasca resurse si motivatie, la cei din jurul lor. Si paradoxul este ca, in loc sa se simta iubiti neconditionat, lauda le va da senzatia ca trebuie sa faca ceva ca sa fie iubiti.

Exista alternative pentru ca parintii sa isi faca copiii fericiti si sa ii determine sa se simta valorosi. Sfatul Madalinei Gidiuta este sa ii arati copilului ca il iubesti neconditionat, nu sa ii spui ca e minunat doar atunci cand face ceva. „Incurajeaza-l sa se autoevalueze prin intrebari si pareri obiective legate de activitatea lui. Arata-i ca e important progresul lui personal, invata-l sa vada ce a facut bine, ce a gresit si cum poate deveni cea mai buna versiune a lui. Si apreciaza efortul, nu neaparat rezultatul. Asa va sti ca ceea ce este cu adevarat important este sa depunem efort pentru indeplinirea obiectivelor pe care ni le-am propus.

Asa ca, daca vei privi, de acum inainte, desenul precoce al unui copil, incearca, in loc sa ii zici ca nu ai vazut vreodata un talent mai extraordinar, sa il intrebi ce semnifica el. Nu te minuna de siguranta liniilor sau de simtul sau inascut pentru culoare, ci spune-i, mai ales, ce a reusit sa faca mai bine decat data trecuta. Iar cand iti urmaresti fiul, pentru prima oara, legandu-si sireturile sau reusind sa se imbrace singur, apreciaza-i mai degraba in gand progresele uimitoare. Si vocalizeaza doar acele lucruri despre care simti ca l-ar ajuta – cum a gandit lucrurile astfel incat sa reuseasca sa faca ce si-a propus, cum si-a coordonat actiunile (care, desigur, te vor umple de mandrie, dar sunt firesti pentru varsta si abilitatile pe care le are) si ce isi propune sa realizeze, singur, mai departe.

Pentru ca diferenta intre un „esti extraordinar si „e incredibil cat ai muncit este cea care se va face, mai tarziu, intre un copil care stie sa isi aprecieze eforturile si unul care se crede deasupra tuturor. Iar astfel, vei stabili si un exemplu pozitiv pentru el, care se va dovedi util. Va invata si va sti sa aprecieze eforturile oamenilor, si nu doar posturile in care sunt acestia.

Si, mai ales, il va feri sa devina un om agresiv. Stiu, la prima vedere, e greu de inteles care este legatura dintre comportamentul narcisist si cel agresiv. Mai multe studii au facut aceasta conexiune si, se pare, ea se datoreaza faptului ca un om centrat pe sine are mai putine abilitati de a empatiza cu ceilalti. In The Narcissism Epidemic, profesorul Jean Twenge de la San Diego State University a definit deja dezavantajele narcisismului: supraestimarea propriilor capacitati, tendinta catre esec, asumarea unor riscuri nejustificate se numara printre acestea, tocmai pentru ca cei care dezvolta o astfel de trasatura se cred, pur si simplu, speciali.

Iar asta contravine principiilor empatiei, care presupune sa te pui in pielea altcuiva inainte de a-i judeca actiunile. Si, fara empatie, e lesne de inteles ca un adult va deveni mult mai insensibil fata de nevoile sau slabiciunile altora.

Cat despre respectul de sine, acesta, spun cercetatorii de comun acord, nu vine din laude exagerate. Caldura permanenta a parintilor este suficienta. Iar respectul si increderea se castiga si odata cu varsta, pe masura ce copilul va avea control asupra propriilor actiuni, se va dezvolta cognitiv si va invata ce consecinte au actiunile sale. Si, desigur, imitand modelul parintilor – un copil va invata de la adultii care isi controleaza limbajul, gesturile si agresivitatea naturala. Iar, poate ca cel mai important aspect, el va castiga incredere atunci cand va simti ca are control asupra unor lucruri: stimularea lui nu se face prin laude, ci prin prezentarea unor optiuni asupra carora poate decide singur. De aici pana la independenta si respect de sine nu e decat un pas!

Foto: Andreea Goia

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK