Ironia noastra de fiecare zi

Imagineaza-ti o sedinta in redactia ELLE. Trebuie sa ai deja o idee despre cum este, pentru ca ai citit revista de mai multe ori pana acum si probabil stii la ce fel de subiecte ne gandim, cum ajung ele pe hartie, ce se intampla cu ideile pe care le enuntam in speranta ca vor fi considerate bune pana ce ajung sa fie articole sau editoriale foto pe care tocmai am trecut insemnul „bun de tipar. Sunt sigura ca poti sa-ti inchipui cum ne certam, cum ne impacam si cum ajungem la un consens. Numai ca banuiala ta nu e intemeiata.

Pe scurt, nu ai dreptate. De aceea am sa-ti povestesc cum decurge o astfel de sedinta. Incepe cu noi toti adunandu-ne cu mare greutate in biroul Roxanei, redactorul-sef. Dupa asta, fiecare isi aminteste ca a mai uitat un pix, un carnet, un telefon sau un pahar cu apa pe undeva. Cand toate lucrurile de care avem sau nu nevoie au fost aduse laolalta, incepe sedinta – care este, pe sleau, o conversatie in toata regula despre ce s-a intamplat zilele trecute.

La una dintre aceste intalniri, pot sa-ti zic ca am vorbit intens despre cele doua evenimente principale ale weekend-ului care tocmai trecuse, si anume despre alegerile europarlamentare si nunta lui Kim Kardashian si a lui Kanye West. Stiu, nici unul dintre subiecte nu pare ca poate fi luat tocmai in serios – primul pentru ca nu suntem specializati in astfel de dezbateri, al doilea, pur si simplu, pentru ca este un fapt despre care putem doar sa barfim de la distanta, fara sa fim implicati in vreun fel. Dar despre asta vorbim.

Sunt subiecte pe care probabil ca le-ai atins si tu, intr-un fel sau altul, dupa acel weekend. Dar nu despre temele noastre de discutie voiam sa iti povestesc aici, ci despre felul in care noi vorbim despre ele. Ceea ce facem – intens, piperat cu hohote de ras sau cu clatinari amare din cap – se cheama a ironiza. De foarte multe ori, atunci cand ne strangem in astfel de adunari de redactie, ironia este limba universala in care ne exprimam. Desigur ca Maurice va face o gluma, la care altcineva ii va raspunde cu o alta gluma, se va rade colectiv si in scurta vreme subiectul va fi considerat epuizat si incheiat. Acesta este felul in care functioneaza lucrurile.

Dar asa se intampla si in restul zilelor in redactia ELLE, cand micul nostru grup comenteaza amuzat cele mai recente intamplari, vizioneaza la comun clipuri stupide postate pe YouTube sau parcurge galeriile foto ale celebritatilor prezente la evenimente sociale cu staif. O facem ca sa radem, sa ne destindem, ca sa uitam pentru o clipa de ceea ce avem de facut. Dar, la modul cel mai cinstit, o facem ca sa radem de altii. S-ar putea ca aceasta dezvaluire sa te faca sa nu ne mai privesti la fel, dar iti voi explica imediat ca nu ai motive. Pentru ca, cel mai probabil, si tu faci acelasi lucru. Ca sa razi de altii, ca si noi. Si ca sa nu te expui. Ca noi.

M-am tot gandit in ultima vreme la aceasta poveste de dragoste nesfarsita pe care generatia noastra o are cu ironia. De cand am invatat ca suntem constienti, am devenit si ironici. Suntem mereu pusi pe gluma, gata sa radem de orice (mai ales de subiecte de care nu se rade in mod normal), pregatiti sa sanctionam orice nu ne convine sau orice pare sa iasa din fagasul pe care suntem obisnuiti sa incadram lucrurile. Cel mai adesea o facem ironizand sau, poate mai rau, vorbind in doi peri. Dar de ce se intampla asta? De ce, atunci cand mergem la un concert al unei trupe care ne place, trebuie sa subliniem ca vocalul pare sa fi facut playback pe scena? De ce, atunci cand vizitam o galerie de arta (mai cu seama contemporana, tinta perfecta a cinismului nostru), trebuie sa mentionam ca arta contemporana nu e tocmai arta? Si de ce, chiar si cand ne imbracam intr-un anumit fel, trebuie sa ne declaram din capul locului o intentie jucausa? Sau cand avem o prima intalnire cu un eventual partener, ii declaram inca de la inceput viitorul si posibilul esec?

Raspunsul e simplu. Pentru ca noi putem avea, atunci cand ne judecam propriile vieti, credinte, sperante, doar doua feluri de atitudini. Putem participa, si o facem, desigur, ca doar vorbim despre propriile noastre vieti. Dar si observam. Si de cand cu Internetul, am devenit cu totii expusi si observatori. Nu doar ca ne expunem, dar si judecam din capul locului orice, pentru ca ne este la indemana, pentru ca expunerea altora ne invita la asta, pentru ca e amuzant, pana la urma. Numai ca, odata cu prezenta noastra pe retelele de socializare, cu decizia noastra de a ne expune atat, am devenit constienti si de faptul ca suntem si noi judecati. De aceea ne ironizam noi insine, de cele mai multe ori. Ca sa nu apuce altii sa o faca inaintea noastra.

Despre aceasta poveste scria, mult mai bine si mai pe larg, scriitorul David Foster Wallace in urma cu mai bine de 20 de ani, in eseul „E Unibus Pluram. Mai exact, despre felul in care cultura populara este influentata de cei care scriu fictiune (fie pentru televiziune, fie literatura) si care au reusit sa impuna ironia ca norma sociala. Asta nu inseamna altceva decat ca a fost creat un model al unui personaj egocentric, care nu participa, ci observa de la o distanta convenabila toate lucrurile din jurul sau, pe care isi permite deci sa le judece nonsalant. In paradigma aceasta traim noi acum, desi a trecut suficienta vreme pentru ca trend-ul sa fi apus. Nu s-a intamplat.

Asa ca s-a nascut o moda a personajelor care observa, a celor care sunt suficient de absorbiti de propriile persoane incat se feresc de reactiile celorlalti razand primii de orice – chiar de ei insisi. Gandeste-te la ei (sau la noi) ca la o armata de oameni care au crescut uitandu-se la Seinfeld si The Simpsons. Noi suntem cei care stim ca e OK sa nu credem in ceva si sa radem de orice, sa facem haz de necaz sau sa discutam la nesfarsit despre nimic. Si suntem incurajati in acest sens. Uita-te doar la toate lucrurile din jurul nostru. Ne uitam, pentru amuzament, la South Park sau 30 Rock, un serial animat care isi permite sa fie incorect politic in legatura cu orice si un show de televiziune care vorbeste despre cum se realizeaza un show celebru de televiziune – o ironie la patrat, daca vrei. Noi suntem cei care ingurgitam pe banda rulanta reclame care au devenit, ele insele, autoreferentiale si ironice. „Be stupid, spunea un clip Diesel de mare succes, care glorifica un stil de viata prostesc, iar toti consumatorii se grabeau sa il valorizeze.

Nimic nu mai e serios sau asumat, de la site-urile de barfe despre celebritati la presa politica. Nu mai aflam niciodata ce crede un personaj politic, ci ce gafe face pe Social Media sau ce tinute nepotrivite poarta. Ca sa nu mai vorbim despre reality-show-urile care au cucerit televiziunile si care nu fac altceva decat sa ne arate ca altii sunt mai expusi si mai prosti decat noi, dandu-ne ocazia sa ne simtim inteligenti uitandu-ne la ei. Si parca nimic nu ne arata mai bine cat de ironici si cinici am devenit decat o postare a unui parinte pe Time¬line-ul propriu de Facebook. De cate ori nu ti s-a intamplat sa te trezesti cu un comentariu dulceag sau o urare din suflet scrisa pe Facebook de mama ta, pe care te-ai grabit sa o admonestezi (in privat) pentru ca a indraznit sa arate public si fara urma de ironie cat te iubeste? Vezi, despre asta vorbeam.

Am devenit observatorii acizi ai propriilor noastre vieti, pe care le traim constienti ca sunt scrutate necontenit de altii. Pentru motivul acesta ne si imbracam asa cum o facem. Si trebuie sa va vorbesc si despre asta, ca doar suntem o revista de moda. Asa ca am sa va amintesc despre cum prima colectie a lui Jeremy Scott pentru Moschino, cea care folosea abundent si foarte amuzant logo-ul McDonalds, este un exemplu perfect de ironie si de autoironie. In pura traditie a casei italiene, Scott a indraznit sa isi ironizeze munca si consumatorii – tratandu-i fix drept ceea ce sunt, si anume consumatori. De aceea a folosit cu atata indemanare unul dintre cele mai faimoase insemne ale consumerismului in care ne scaldam. Iar moda, chiar dincolo de creatiile designerilor, este ironica prin firea ei, pentru ca nu face altceva decat sa reflecte vremurile pe care le traim.

Asa se face ca astazi, daca dai o tura prin Control sau gradina Eden sau orice alt loc in care isi fac veacul oameni tineri si destul de pasionati de haine, ai sa observi un trend. Numele lui este normcore si consta in a te imbraca cat se poate de normal, cat mai firesc, cat mai cuminte. Acestei tendinte ii datoram sandalele noastre plate (cele Birkenstock fac legea anul acesta) si hainele noastre plictisitoare. Pentru ca, daca ani de zile a fost la moda sa purtam cele mai cool haine, acum trebuie sa le purtam pe cele mai normale ca sa ii asiguram pe cei care ne vad ca suntem in trend. E o ironie a hainelor care nu sunt cool si care a inceput, daca vrei, cu Zooey Deschanel in New Girl sau cu Katy Perry in oricare dintre clipurile ei. Una dintre ele arata ca o scolarita cuminte, cealalta isi asuma un look extrem de kitsch, dar amandoua vorbesc aceeasi limba, care spune ca a nu fi in trend inseamna, acum, sa fii trendy. Iar daca asta nu e ironie, atunci nu stiu ce este. Caci acum nu mai vrem sa fim diferiti sau rebeli, ci ne exprimam apartenenta prin haine. Deseori, vrem sa spunem ca apartinem unei comunitati din care nu facem, de fapt, parte.

Si e OK, pana la un punct, sa fim ironici. Numai pana la un punct. Caci, altfel, ajungem la intrebarea pe care si-o punea David Foster Wallace in eseul despre care va pomeneam mai sus si care mi-a servit, in parte, drept sursa de inspiratie. Si anume, ce va ramane in urma ironiei si a sarcasmului nostru? Pentru ca, se pare, gluma e, in cele din urma, despre noi. Suntem ironici, deci nu mai suntem capabili sa ne asumam lucruri, sa mai avem valori autentice, sa construim fara sa ne fie teama ca o sa fim ironizati. Poate de aceea cultura noastra e una de carton, poate de aceea ne e greu sa mai gasim un film bun de vazut sau o carte buna de citit. Pentru ca aceasta cultura a ironiei s-a nascut din frica noastra de esec, aceeasi teama care ne face sa nu producem nimic de luat in seama.

Intr-un articol pe tema asta publicat in Salon, Matt Ashby si Brendan Carroll spuneau: „Ca sa faci ceva nou, trebuie sa ai o relatie onesta cu istoria, contextul, forma, traditia si sinele. Lipsa de onestitate e cel mai mare obstacol in calea productiei de arta mare, originala. Iar ironia noastra este, inainte de orice, o lipsa de sinceritate. De aceea Christy Wampole deplangea, intr-un articol publicat in The New York Times, mostenirea pe care ironia noastra o va lasa altor generatii: „O sa fim satisfacuti stiind ca am lasat in urma o arhiva plina de clipuri cu oameni care fac lucruri prostesti? Este o mostenire ironica o adevarata mostenire?.

Exista, desigur, si un raspuns cultural la toate ironiile noastre. Se cheama miscarea New Sincerity, si este un termen care descrie filmele, muzica, poezia si filosofia care isi asuma riscul de a fi luate drept sentimentale. Si defineste, mai clar, munca lui Wes Anderson, Paul Thomas Anderson, Sofia Coppola, Pedro Almodóvar si a multor altora care indraznesc inca, in vremurile acestea, sa nu fie ironici, constienti insa ca vor fi ironizati. Si poate ca, in cele din urma, ironia absoluta va fi triumful sinceritatii lor asupra sarcasmului nostru.

Foto: Tibi Clenci

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK