Invitatie la bal (de Mihaela Radulescu)

In Romania, nu obisnuiam sa am o viata mondena, refuzam politicos aproape orice invitatie la evenimente sociale – poate si pentru ca aveam parte de ele saptamanal, dar numai in calitate de M.C., adica de prezentator. Cu scena eram obisnuita, imi faceam temele, imi spuneam discursul si urmaream cu sfintenie desfasuratorul, iar cand imi terminam treaba, nu ramaneam nici o secunda in plus in multime, ci preferam sa fug acasa.

Ceea ce parea probabil o „fitosenie' era doar un soi de autoaparare in fata conversatiei despre nimic, o teama de pierdut vremea, dar si un soi de oboseala care se instaleaza mereu dupa munca pe scena – directul la TV, dar si vorbitul in fata multimii iti consuma multa energie, mai ales cand scade cantitatea de adrenalina pe care ti-o dau emotia, aplauzele, vertijul succesului. Nu sunt povesti, sunt stari pe care le-am probat in ani de experienta si pe care am invatat sa le controlez in favoarea mea. Fie vorba intre noi, la toate astea se adauga si faptul ca, dupa trei-patru ore de stat numai in picioare, pe cele mai ametitoare tocuri, simt o nevoie disperata sa trec la tenisi.

Ei bine, dupa niste ani petrecuti in alta tara, am constatat ca nu prea poti evita iesirile sociale, daca vrei sa-ti construiesti un circuit social, daca vrei sa cunosti oameni interesanti, daca vrei sa ai prieteni printre ei. N-a fost chiar un „zis si facut', a trebuit sa fiu luata aproape cu forta de niste prieteni la cateva astfel de evenimente si, culmea, am decis ca „small talk'-ul nu e chiar asa o drama, ba chiar poate capata nuante foarte vii, energizante si benefice.

Cu mici exceptii, mai toate party-urile la care m-am prezentat aveau o componenta caritabila, deci imi ofereau din start argumentul ca nu-mi pierd vremea. Baluri, receptii, cocktailuri, soirée-uri – indiferent ce nume poarta, pentru toate exista un set de reguli pe care aici lumea le respecta si m-am gandit ca ar fi interesant sa dau un „share' la ele pentru cititoarele acestei reviste elitiste.

Mai intai, invitatia trebuie citita cu simt de raspundere, ca sa stii cum te imbraci, unde trimiti cecul cu donatia ta, la ce ora si unde te vei prezenta in cel mai frumos si adecvat ambalaj al fiintei tale. Faux-pas-uri se mai intampla si aici, dar atat de rar incat pare ca doar ai vrut sa fii excentric.

Daca vrei insa sa nu faci nici o nota discordanta, te vei supune cerintelor si vei imbraca tinuta de cocktail, daca asa scrie mic, dar clar, pe ultimul rand al invitatiei. De la simpla LBD (little black dress) pana la orice alta alegere cu paiete care sa inceteze maximum la nivelul genunchiului, esti pe drumul cel bun, mai ales daca ti-ai luat sandalele potrivite, o poseta fina si citeva bijuterii de soi… sau deloc. Banuiesc ca va imaginati ca aici doar debutantele fac demonstratii de forta, in rest femeile sunt elegante si relaxate, fine si ingrijite, adica au toate manichiura, pedichiura, coafura si machiajul impecabile. Aproape la fel de sigur cred ca nici una dintre femeile pe care le-am vazut la aceste party-uri nu sta trista in fata dulapului, tipand ca n-are cu ce sa se imbrace, ci intra in niste dressing-uri in care isi poate parca si masina, la o adica, si iese de acolo degraba si bine dispusa, cu rochia in care se simte minunata si gata de atacul social.

Poate o sa va mire, dar aici nimeni nu intarzie, mai ales la evenimentele la care e anuntata si participarea Printului Albert. Dupa Print, nu mai intra nimeni si asta afli chiar de la intrare, unde bodyguard-ul nu e induiosat nici de banii vreunui miliardar, nici de rangul vreunui aristocrat care a ratat ora de intrare. La fel de frumos si civilizat, toata lumea se ridica in picioare cand intra Printul si Printesa si nu navaleste nimeni pe ei pentru o poza de Facebook. Dupa ce se termina protocolul, discursurile si taiatul vreunei panglici, poti spune ca s-a dat dezlegare la petrecere si distractie. Desigur, pe intelesul fiecaruia, dar fara note stridente si apucaturi bizare.

Unii se imprietenesc cu paharele de sampanie pe toata durata serii, altii cu bufetul generos, unii sunt la vanatoare de relatii si conversatii profitabile, altii cu ochii pe nevestele altora, ca, deh, si ei sunt oameni, chiar daca au avut guvernanta si n-au mers niciodata cu tramvaiul.

Marturisesc ca femeile care beau prea mult nu sunt nici aici putine si agreabile privirii, dar instinctul sau sotul le conduc spre casa exact inainte sa se faca de ras. Bufetul (din care lipsesc maslinele si chiftelele) e asaltat mai mult de barbati, poate si pentru ca femeile din lumea asta stiu ca e mai bine sa mananci acasa si sa nu risti un patrunjel intre dinti sau un ruj care sa se vada mai frumos pe chifla decat pe buze – chiar si atunci, nimeni nu se rujeaza in vazul lumii, ci foloseste „powder-room'-ul pentru aceasta indeletnicire.

Pentru mine, obisnuita sa nu trebuiasca prea des sa ma prezint si sa spun cu ce ma ocup (in Romania, desigur), a devenit un fel de joc sa aleg… cum ma prezint azi. Unora le spun ca-s editorialist la ELLE, altora ca am facut ceva televiziune sau ca scriu carti. Nu mint cu nimic, dar nici nu-mi vine sa ma avant intr-o explicatie ce risca sa se labarteze si sa aiba nevoie de prea multe subpuncte. De aceea, cand simt ca nu e cazul sa dezvolt o conversatie, spun ca sunt pur si simplu… mama copilului meu, iar aici asta nu-ti scade nici punctajul, nici nivelul discutiei. Desigur, am in poseta carti de vizita, dar nu le scot fara noima, ci doar acolo unde simt ca ar fi minunat sa ne mai intalnim si in alt context.

Vrei, nu vrei, cunosti tot felul de oameni cu nume de masini, ceasuri, haine sau obiecte de uz casnic (desigur, e vorba de firma care le fabrica, nu de vreun domn Polonic) si, dupa ce-ti imaginezi cam ce viata fara griji au, cel putin la etajul financiar, descoperi ca sunt, unii dintre ei, oameni nu numai norocosi sa fi mostenit ideile si banii familiei, dar si educati, inteligenti, cu pasiuni copilaresti sau artistice, cu performante sportive si preocupari caritabile, adica oameni normali, cel putin atat cat le permite lungimea yacht-ului sau caratele diamantului de pe degetul sotiei – care sotie e posibil sa nu fi sters vreo podea in viata ei decat cu trena de la rochie.

Unii sunt fascinanti nu numai prin numele pe care-l poarta, dar si prin povestea lor de viata si eu, cel putin, sunt incantata sa le aud franturile de povesti si sa respir acelasi aer cu ei. M-am gandit bine, nu e snobism, e ca si cum ai vizita un muzeu cu exponate vii, pe care ai dreptul sa le atingi si care iti zambesc si sunt fericite sa te cunoasca, mai ales daca nu vrei nimic de la ele. (Ceea ce e si cazul meu, desi am in plan sa-i activez curand pentru actiuni caritabile folositoare Romaniei, dar sa nu le spuneti.)

Una dintre fiintele care m-au coplesit a fost o doamna cu o varsta imensa, ce a a fost asistenta personala si nasa Printesei Grace Kelly (Madame Louisette Azzoaglio Levy-Soussan – ei , sa vedem cum o abordati cand o vedeti!). E un personaj pe care-l studiez ca pe un manual de eleganta, rafinament, stil, jongleristica sociala. Nu i-am gasit defecte si inca ma mir ca ma tine minte de fiecare data cand ne revedem. Cum ma mir si de usurinta cu care m-am adaptat la rigorile unei lumi ce pare atat de superficiala, daca stai in unghiul nepotrivit…

Onorariul pentru acest articol este donat pentru ingrijirea copiilor de la Hospice – Casa Sperantei din Brasov.

Foto: Couple dancing tango from Shutterstock

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK