Inteviu Petru Popescu – Scriitorul cu doua opere

Petru Popescu e un scriitor cu doua cariere. Doua tari. Doua limbi. Aproape ca am putea spune ca a trait doua vieti. A parasit Romania lui Ceausescu la 30 de ani, dupa ce reusise sa cucereasca publicul cu romanele sale (dintre care cele mai cunoscute sint Prins si Dulce ca mierea e glontul patriei), total diferite de tot ce se scria pe-atunci in aceasta tara. Intr-o lume literara „eminamente agrara, el era scriitorul citadin, scriitorul tinerilor. Cind a plecat in Statele Unite, a renuntat nu numai la tara sa, dar si la cititorii sai si – mai dureros, poate – la limba in care scrisese pina atunci. A luat-o de la capat ca scriitor de limba engleza si si-a construit o noua cariera. Acum, Petru Popescu s-a apucat din nou sa scrie in limba romana si a lansat romanul Supleantul, aparut la Editura Curtea Veche. Pe linga tot ce v-am spus aici, biografia lui mai cuprinde un amanunt „picant: relatia sa amoroasa cu Zoia Ceausescu, cea pe care el a numit-o „Fiica faraonului. In mod paradoxal, ea este cea care i-a deschis ochii asupra destinului care il astepta ca scriitor in Romania comunista, avind, asadar, un rol important in decizia lui de a fugi. Cei doi au fost unul pentru altul o fereastra catre o lume care le era interzisa… Aceasta iubire imposibila este subiectul romanului Supleantul.

ELLE: Domnule Petru Popescu, ati venit in Romania pentru lansarea romanului Supleantul. Este prima carte pe care ati scris-o in romaneste, dupa mai bine de 20 de ani, nu?

Petru Popescu: Mai exact, 35.

ELLE: In tot acest timp ati scris numai in limba engleza. Cum a fost reintoarcerea la limba romana?

P.P.: A fost splendid, a fost ca si cum te-ai intoarce la o femeie pe care ai iubit-o timp de 35 de ani, de la distanta, apoi te intilnesti cu ea si continui sa o iubesti. Iar ea e inca tinara si superba. Tu nu mai esti, dar ea inca e. Mi-a fost foarte dor si am fost foarte plin de emotie la inceput, de spaima, de incertitudine. Eram intr-o stare de febrilitate. Am scris primele trei capitole intr-o saptamina si am lucrat dupa aceea 8-9 ore pe zi, 6 zile pe saptamina. Am terminat cartea in sase luni.

ELLE: Dar v-a luat ceva timp de la Revolutie incoace sa reveniti la scrisul in limba romana…

P.P.: Da, e adevarat, dar eu am o cariera in Statele Unite, in limba engleza. Am cititori acolo, am niste serii epice pe care le-am dezvoltat, care se publica la niste edituri destul de marcante. Nu pot sa zic ca n-am fost ocupat. Inca fac o dubla meserie – sint scenarist si intre timp scriu si proza…

ELLE: Cred ca pentru un scriitor este foarte greu sa emigreze, pentru ca limba e materia cu care el opereaza. In momentul in care ati inceput sa scrieti, sa functionati ca scriitor de limba engleza, ati descoperit cumva ca exista doi scriitori – Petru Popescu, scriitorul de limba engleza, si Petru Popescu, scriitorul de limba romana? A fost o schisma pentru dumneavoastra?

P.P.: Da. A fost o schisma. Cind am fugit nu credeam ca imi voi mai revedea vreodata tara. S-a intentat un proces, casa mea a fost perchezitionata, toate hirtiile mele au fost luate, cartile interzise, ambii parinti au fost interogati, la fel prietenii s.a.m.d. Mi s-au confiscat cartile chiar si din librarii sau din biblioteci. Facusem citeva filme in Romania, printre care un lungmetraj care nu s-a mai difuzat etc. Deci, in afara de faptul ca n-aveam acces la cititori si la limba, stiam cu precizie ca opera care ramasese in urma va fi zvirlita intr-un depozit, unde o sa mucezeasca ori, pur si simplu, o sa fie distrusa. Asta a fost o asemenea trauma, incit mi-am spus ca voi scrie despre orice altceva decit despre asta. Nu voiam sa fac cariera ca refugiat din lagarul sovietic – si n-am fost suficient in „lagar' pentru asta. L-am citit pe Soljenitin si nu pot sa zic ca nu-l apreciez ca autor, dar singura lui carte care mi-a placut cu adevarat este Pavilionul cancerosilor, in care, de fapt, nu este vorba despre sistemul concentrationar, ci despre un detinut bolnav de cancer si o doctorita care nu e detinuta si care incearca sa-l salveze si se indragosteste de el. Acestea sint temele care imi plac mie. Chiar daca trec prin cotiturile istoriei si ale politicului, mie imi plac temele umane. In orice caz, chiar de la inceput mi-am spus: „Nu scriu despre Romania, nu scriu despre politica; nu uit, pentru ca nu se poate uita, dar incerc sa inventez, sa dublez acest scriitor care am fost cu un alt scriitor. M-am inscris la American Film Institute, unde am inceput sa scriu scenarii in engleza la trei luni dupa ce ma inscrisesem ca student. Unul din primele scenarii, The Last Wolf, a fost produs si distribuit de un studio major, United Artists. Asta a fost salvator, deodata am inceput sa lucrez ca scenarist in mod regulat, am intrat in Sindicatul Scenaristilor, am intrat intr-un fel de cultura noua, alternativa, chiar daca nu era, visceral vorbind, la fel de importanta ca aceea din care veneam. A fost o invatatura pe scurtatura, foarte, foarte utila. In cinci ani m-am reformat complet pe dinauntru si dupa aceea, interesant, am recapatat increderea sa scriu proza. Dupa primele romane – care au fost romane de aventura antropologica, unul despre Amazonia, celalalt despre Africa –, deodata temele mele din Romania si din trecutul meu au inceput sa reapara. Am scris Intoarcerea, care este si un jurnal de calatorie al revenirii in Romania, in ‘92, am scris Oaza si am inceput sa adun note pentru un roman istoric, Girl Marry.

ELLE: Deci ati avut in toti acesti ani multe proiecte in derulare, care v-au retinut in State… De ce v-ati hotarit acum sa scrieti aceasta carte?

P.P.: Am avut si continui sa am multe proiecte. Dar, sincer vorbind, contez pe faptul ca acum e un moment prielnic sa public aceasta carte. Publicasem citeva fragmente cu ceva timp in urma – niste pagini de amintiri care se numeau Fiica faraonului si care erau intr-un fel primele trei capitole din Supleantul, „deghizate. Le-am publicat in Romania literara, dar revista nu are un impact la publicul larg, asa incit nici nu s-a bagat in seama atunci. Abia cind a fost republicat romanul Prins, in luna august, s-au vindut aproape 200.000 de exemplare. Eh, atunci mi-am spus ca nu mai am nici un fel de scuza si ca macar publicul vechi il pot recistiga. Dar in acelasi timp voiam sa fiu sigur ca a trecut suficienta vreme ca sa apara si un public tinar, destul de matur ca sa nu citeasca romanul asta numai sub aspectul perioadei de timp la care se refera. Mie personal cel mai mult in aceasta carte imi place povestea de intriga si iubire. Anumite lucruri din aceasta poveste nu se pot intimpla decit in Romania, e clar, dar altele s-ar putea intimpla oriunde. Este un roman autonom, energic scris, intr-o maniera total moderna, si n-are nici un fel de divagatii filozofice, intelectuale.

ELLE: Deci practic ati mizat pe o poveste universal valabila, care sa spuna ceva si tinerilor de azi, pentru care fata lui Ceausescu poate nu mai inseamna mare lucru.

P.P.: Numele ei inseamna inca foarte mult, ca valoare de curiozitate si conversatie. Are inca o vizibilitate enorma. Dar daca ar fi numai asta, daca ar fi doar un fel de birfa politica, n-as fi scris aceasta carte. Mai intii ca nu se face, nu vreau sa-mi dezamagesc cititorii, si in al doilea rind, ea ca personaj a avut, in scurtul timp cit ne-am cunoscut, un rol extraordinar de important asupra mea. Mi-a dat niste avertismente foarte… interesante despre ce mi se poate intimpla ca scriitor in Romania, daca as fi ramas aici. Lucruri care poate sunau bizar, dar cum sa nu le crezi avind in vedere de unde veneau?

ELLE: Ati fost indragostit de Zoia Ceausescu?

P.P.: Eram fascinat de ideea unei printese prizoniere – trebuie sa recunosti ca rar intilnesti in viata personaje feminine de genul asta. Eu am intilnit tot soiul de femei interesante, incepind cu mama, care a fost o femeie cu o personalitate plina de forta – a murit in ‘97, dupa trei mariaje in Romania si unul in America. O super-femeie! Am intilnit foarte multe super-femei in viata – personalitati feminine importante, autonome, ciudate intr-un fel, imposibil de stapinit. O cunosc pe Christiane Amanpour, un star al reportajului politic. Am facut campanie pentru Hillary Clinton, pentru ca voiam foarte mult ca ea sa cistige. Imi plac personajele femei foarte puternice, care trebuie sa joace ori rolul de barbati, ori sa-si capete locul intr-o lume a barbatilor sau in lumea supravegherii politice. Sint fascinante asemenea persoane. Or, eu m-am intilnit cu unul in carne si oase. N-aveam decit 27 de ani si jumatate si scrisesem patru carti. Zoia a venit la mine cu o carte sa-i dau o dedicatie si asa a inceput relatia noastra.

ELLE: Deci nu v-ati cunoscut in avion, asa cum scrieti in carte?

P.P.: Am facut un pic de licenta literara. Cartea este bazata pe fapte care s-au intimplat, dar exista mici diferente. Ne-am intilnit o data, la un fel de serata UTC, unde Zoia mi-a cerut un autograf. Dar practic, dupa aceea, aproape uitasem acest moment. Zborul de la Berlin la Bucuresti a fost prima oara cind am stat de vorba cu adevarat, cind m-am uitat la ea si mi-am dat seama ca e o persoana complexa si neasteptata, in sinea ei deosebita de restul familiei. Astfel incit, prima oara cind am stat de vorba mai mult de 20 de minute, am inceput sa simt un fel de simpatie, pentru ca era o parte a ei care parea deja blazata, desi pe de alta parte nu era. Auzisem ca ar fi o fata rasfatata, ca putea sa aiba orice, sa faca orice… Eu am vazut o fata subtire si plina de nervozitate interioara, desteapta foc, se vedea din prima clipa. Era, cumva, invatata ca daca intilnea oameni din afara sistemului putea sa se astepte sa auda de la ei fie o plingere impotriva regimului, fie ceva despre viata lor care sa distruga total basica asta de fictiune in care traia familia Ceausescu: totul era bine, totul era roz, erau iubiti, erau ascultati, erau urmariti plini de incredere, bla-bla-bla.

ELLE: Deci ea era constienta de felul in care traiau oamenii in Romania?

P.P.: Oh, cu siguranta! Mai ales la virsta la care am intilnit-o eu. Poate ca nu fusese pina la o virsta, fiindca copiii de oameni importanti sint foarte protejati, fie ca sint copiii lui Bill Gates sau copiii lui Ceausescu. Dar cind am cunoscut-o eu, Zoia tocmai avusese niste revelatii personale care o clatinasera destul de serios – una dintre ele, imi amintesc, era faptul ca in Romania, pe vremea aceea, in spitale stateau doi pacienti in pat; a realizat ca in dosul triumfalismului regimului existau niste adevaruri dure, era o criza. In plus, era intr-o stare de foarte mare conflict cu mama ei, care, ca orice mama-amazoana, ca sa zic asa, cred ca incerca sa-si controleze foarte strins copiii, si in special pe Zoia, care era si ea femeie. Era o relatie negativa, foarte complexa… In orice caz, mi s-a parut ca are o cu totul alta viata decit cea pe care ne-o imaginam noi. Apoi, eram si fascinat de ideea ca, in fond, relatia cu ea face o punte intre doua persoane din clase radical diferite. Ba inca eu eram si exponentul unui protest generalizat, desi protestul era mai curind subteran in acel moment. Era ametitor sa te gindesti „iata cu cine stau de vorba. Privind prin ochii ei, ca sa zic asa, voi privi printr-o ferestruica la rotitele Puterii. Si, cine stie, cindva, la mansarda creierului, poate mi-am spus: „Te pomenesti ca aceste evenimente si aceasta fata bogata vor fi odata materiale de proza. Nu stiam ca voi fugi din Romania si nici nu credeam ca statul comunist se va darima. Reusisem sa-mi construiesc o oarecare notorietate, tinerii citeau Prins si Dulce ca mierea e glontul patriei, apaream uneori, destul de rar, la televiziune, in orice caz aveam senzatia ca reusisem sa ating inima unor oameni necunoscuti si ca intre noi incepuse un dialog, care trebuia neaparat continuat. Ceea ce inseamna ca, daca aveam cit de cit ratiune, nu puteam sa intru in conflict cu Puterea. Cu nici o persoana din nomenclatura. Primele mele discutii cu Zoia se gasesc si in roman, in capitolul acela din avion, cind am inceput sa fac diverse aluzii malitioase si am vazut ca aluziile astea o ranesc, dar nu ii sint necunoscute, nu erau ceva ce nu mai auzise niciodata. Era un fel de resemnare personala in ea. Nu mi-a spus ca stie ce se intimpla decit mai tirziu, dar faptul ca trebuia sa asculte astfel de aluzii in numele familiei era cu siguranta foarte neplacut. Pe de alta parte, era la o virsta la care – am aflat mai tirziu – avusese niste povesti de dragoste pe care familia le interzisese sau impotriva carora complotase. Una peste alta, era un personaj uman complex, cu un extraordinar potential pentru literatura. Acestea au fost primele lucruri care m-au atras la ea, care mi-au stirnit curiozitatea. Pina sa ajungem la o amicitie mai reala, mai intima si bazata intr-adevar pe personalitatile noastre, pur si simplu, ma uitam la ea ca la un fenomen si ea se uita la mine ca la un fenomen.

ELLE: Adica ati fost si dumneavoastra pentru ea o ferestruica spre lumea din exterior?

P.P.: Am fost o fereastra destul de mare. Mi-am dat seama ca pot sa-mi dau drumul la gura in fata ei, ca nu ma va parasi chiar daca criticam unele lucruri sau spuneam bancuri despre regim sau despre tatal ei. Am inceput sa fiu cu Zoia Ceausescu intr-o relatie prieteneasca si ea imi cauta compania, asa ca mi-am dat drumul la gura extraordinar, pina cind intre noi, la sfirsit, ea a spus fraza-cheie: „Tu ai mult mai multa libertate decit mine. Tu ai libertate. Eu n-am. Aceasta fraza, de altfel, am reprodus-o in carte. Alta data mi-a spus: „Ce inseamna libertatea? Sa ai alternative. Eu n-am nici o alternativa. Eu sint nascuta unde sint, eu trebuie sa joc un anume rol. Sa vezi ca o femeie atit de capabila, atit de tinara, teoretic atit de daruita de soarta nu e, de fapt, fericita… Este imposibil ca barbat sa nu ti se inmoaie inima. Asa ca povestea acestei relatii, pentru mine, cel putin, a inceput intr-un fel foarte tandru. Am renuntat la critici ale regimului in fata ei, in primul rind pentru ca o raneam pe ea, nu pe tatal ei. Si atunci am hotarit sa ne comportam ca si cum am fi fost la fel. Eram un tinar barbat, care, ma rog, nici nu era din nomenclatura, nici nu se comporta ca un nomenclaturist si o trata ca pe o doamna. E foarte interesant, am aflat de multe ori in viata, mai tirziu, ca cheia catre inima oamenilor e politetea. Oricine are in inima o bucatica strivita, pe care trebuie s-o tratezi cu respect, cu finete, cu rabdare. Trebuie sa asculti o femeie, in loc sa umpli tu aerul cu vorbele tale. Poate ca din toate aceste puncte de vedere, i-am dat o asemenea satisfactie, incit cu toate ca nu ne intilneam des, timpul pe care nu-l petreceam impreuna era umplut de amintirea unei convorbiri care fusese cu adevarat deosebite si cu un simt al prieteniei imposibile si mai apoi al iubirii imposibile, care, sigur, era atragator – eram amindoi tineri, eram romantici, n-aveam multa experienta (sau cel putin eu nu aveam). As vrea ca cititorii acestei carti si cititoarele ELLE sa o citeasca, daca se poate, nu ca pe istoria unei fugi de comunism, ci ca pe istoria unei iubiri imposibile.

ELLE: Ati facut un lung turneu de lansare a acestui roman, asa ca ati avut ocazia sa va intilniti cu cititorii, si mai ales cu publicul tinar din Romania. Cum vi se pare ca recepteaza ei cartea?

P.P.: Da, am avut un turneu lung si am inclus in program o multime de licee pentru ca voiam efectiv sa vad ce spun tinerii si voiam mai cu seama sa-mi dau seama daca ei vor putea citi cartea in afara politicului. Am avut niste discutii foarte interesante cu acesti tineri. Intrebarile cele mai interesante le-au pus femeile. Au fost si femei din generatia mea, fireste, dar femeile tinere au intrebarile lor, care rezoneaza foarte bine cu cartea mea.

ELLE: De exemplu?

P.P.: Uitati, la un moment dat in carte, dupa ce scriitorul si Zoia viziteaza impreuna o expozitie de nuduri, cei doi au, pentru prima data, o discutie ca intre un barbat si o femeie, ambii tineri. In fine, isi spun la revedere, trec citeva saptamini in care nu se vad si protagonistul constata ca, de fapt, ea ii lipseste mai mult decit a crezut si n-are cum sa ghiceasca daca si el ii lipseste ei. In timp ce se gindeste la chestia asta, are un fel de revelatie, ca femeile romance, din pacate, din cauza societatii rurale de odinioara, au avut parte de o multime de tragedii. Iubirea in viata femeilor romance era scurta; pe vremuri, o fetita de 13-14 ani putea fi maritata intr-o singura seara printr-un acord intre un parinte si un bade ciudat care venea cine stie de unde si avea nevoie de nevasta sus in virful muntilor – fiindca altfel avea stina, avea ciine, ii trebuia si o femeie. Deci romancele n-au avut parte de o cultura romantica, asa cum s-a intimplat in alte societati unde notiunea de feminitate se trezise de mult si iubirea era tratata ca ceva foarte important, ca partea cea mai importanta a vietii. Mi se pare ca femeia romanca a fost lipsita tocmai de aceasta parte a sufletului, de capacitatea de a se indragosti, de a se simti femeie, de a se simti model in arta. Aceasta reflectie revine si mai tirziu in text, in partea a doua si-n partea a treia. Iar femeile au prins mult mai bine aceasta idee decit barbatii. Pe femei le intereseaza foarte multe despre iubire: daca apare la prima vedere, daca exista un simt al compatibilitatii macar in unul dintre cei doi, daca prima faza a iubirii, cea de indragostire, poate dura… Iubirea in prima faza e foarte destabilizatoare, esti zapacit, nu mai esti tu insuti, iti lipseste contactul cu persoana cealalta s.a.m.d. Dupa aceasta perioada, daca cei doi au parte de o romanta reala, abia atunci incepe marea panica: „Este asta sau este asta alesul pentru viata?. Si dupa aceea incep celelalte, daca s-au luat, daca se opune familia, daca sint diferente sociale, diferente de religie, de nationalitate, ma rog, tot ce avem parte in viata. Viata este o eterna succesiune de Romeo si Julieta. Nu exista nici un fel de oameni care se casatoresc cu acordul total si pozitiv al tuturor celor iubiti de ei. Intotdeauna o mezalianta este o tragedie si atunci femeile, cind discuta despre iubire, discuta sub aspectul miracolulul intilnirii, miracolului compatibilitatii, epoca in care amindoi isi pierd capul… In general, femeia si-l pierde un pic mai putin, pentru ca are un simt al viitorului posibil, al legaturii, pe care barbatul il are mai putin.

ELLE: Eu am crezut intotdeauna ca e invers.

P.P.: De ce?

ELLE: Pentru ca barbatii par ca isi pierd capul mai greu.

P.P.: Asta doar daca barbatul spune cuvinte de dragoste, dar n-are in intentie decit o aventura – atunci e altceva. Insa barbatii, cind se indragostesc, isi pierd rau capul. Cum sa spun?… Urcam un munte, ne batem cu pumnul in piept, ne aratam puternici, iar femeile noteaza daca barbatul are simt practic, daca barbatul are o pozitie buna, o meserie valabila, daca poate ea sa construiasca un cuib cu acest mascul protector etc., etc. De asta cred ca femeile se trezesc un pic mai repede si isi fac socotelile. Dar totusi, pina la urma, iubirea este experienta in care esti cel mai neprotejat si cel mai autentic. Cu cit e mai lunga, adica cu cit esti mai mult in paradisul emotiilor, cu atit relatia dureaza mai mult. Acest paradis de inceput este cel care reuseste sa ii convinga pe oameni sa riste sa stea unul cu altul. Din pacate, cum v-am spus, cartea aceasta este povestea unei iubiri imposibile. Eu vreau sa scriu mult despre iubire si despre feminitate. Am ajuns la virsta luxului, virsta batrinetii, cind pot sa-ti transformi intimplarile si oamenii pe care i-ai cunoscut in personaje.

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK