ELLE Man: De ce, dintre toate lucrurile pe care le-ai fi putut face, ai ales sa faci o campanie pentru Dior? Ai fost influentat de numele Sauvage?
JOHNNY DEPP: Nu stiu prea multe despre moda, poate doar in sensul ca rezonez cu un anumit look sau cu o anumita estetica. Sau cu un parfum, care este o chestie foarte personala pentru toti oamenii, iar Dior a facut ceva… unic si special, ceva pe care il percep ca fiind singular. In plus, Dior reprezinta eleganta, asociata cu un fel de seriozitate. Ceva salbatic, poate chiar un pic la limita. Pentru mine, denumirea de sauvage inseamna foarte mult. In felul in care il percep eu, sauvage are legatura cu ideea de umanitate. Sauvage este cineva care nu face compromisuri pentru a-si urma calea.
ELLE Man: Crezi ca in franceza are o alta semnificatie decat in engleza?
J.D.: Da, chiar cred asta.
ELLE Man: Este mai natural, mai delicat? Poate mai filosofic?
J.D.: Da, cred ca asa este. Cu siguranta nu e negativ. Desi, „renegat este un cuvant mai bun. Cred ca sensul cuvantului „renegat este mai aproape de sensul din franceza al cuvantului sauvage.
ELLE Man: Dar persoana pe care o descrii are legatura intr-un fel cu vechea idee de noble savage (salbatic nobil)…
J.D.: Exact, noble savage.
ELLE Man: Nu prea se mai spune asta, dar termenul de noble savage (salbatic nobil) a fost folosit pentru prima data de catre poetul John Dryden. Se refera la conceptul idealizat de persoana indigena, care n-a fost corupta inca de civilizatie.
J.D.: Chiar asta este.
ELLE Man: …si simbolizeaza umanitatea. Ai jucat genul asta de personaje, corect?
J.D.: Toti exclusii si marginalii mei… e amuzanta chestia asta. Ai spus tu la un moment dat ceva care mi se pare perfect… „o persoana indigena care n-a fost corupta. Asta este cheia: nu a fost corupta! De necorupt.
ELLE Man: Deci acest film ti-a reamintit un pic de Dead Man al lui Jim Jarmusch (western, lansat in 1995)?
J.D.: Da, chiar mi-a amintit de acest film, avand in vedere ca Dead Man a fost conceput ca un lung poem cinematografic. Numai Jim ar fi putut face asta, pentru ca a reusit cumva sa se detaseze de el insusi. Stii? Exista o mana de oameni care pot face asa ceva. Am descoperit asta, mai ales facand acest scurtmetraj (de promovare a parfumului Dior Sauvage), cu Jean-Baptiste Mondino, care este si foarte poetic. Experienta a fost una extraordinara, in sensul ca ne-am putut bucura de luxul de a nu avea un dialog in film. Sa lucrez alaturi de Jean-Baptiste, cu toata capacitatea lui imaginativa, a fost o experienta unica pentru mine.
ELLE Man: Nu mai lucrasesi inainte cu Jean-Baptiste Mondino?
J.D.: Nu, dar il cunosteam de cativa ani. Acum un milion de ani, am discutat despre ideea de a face impreuna un film si, in plus, este si foarte apropiat de Vanessa (Paradis). Asa ca da, auzisem ca atunci cand lucrezi cu Jean-Baptiste te indragostesti de el instantaneu. Eu ma indragostisem deja cu cateva saptamani inainte de inceperea filmarilor. Poate cu o luna, doua inainte. Il iubesti instantaneu, pentru ca este un om foarte pur in esenta.
ELLE Man: Este un om care a evadat din lumea noastra.
J.D.: I-am spus ca ar trebui sa facem un film mut, unde sunetul devine, prin absenta, elementul principal. Ca si cum ai studia o veche inregistrare radio. Sa filmez alaturi de Jean-Baptiste a fost o experienta eliberatoare. A fost libertate. A fost eliberare.
ELLE Man: E minunat ca se pot face astfel de scurtmetraje acum, ca nu mai trebuie sa ne limitam la clipuri de 30 de secunde. Pot avea o durata de 2 sau 3 minute – sau oricat. Il poti urmari oricand. Nu doar intr-o pauza publicitara sau la TV.
J.D.: Exact!
ELLE Man: In America, atunci cand spui savages, te referi la un personaj precum Tonto, pe care l-ai jucat in The Lone Ranger. Ai avut probleme cu modul in care a fost primit?
J.D.: Nu. Vrei sa spui modul in care a fost tratat?
ELLE Man: Ei bine, unii s-au intrebat daca ai sau nu sange indian si daca „esti indreptatit sa joci rolul unui indian.
J.D.: Din fericire, am fost tratat cu respect de majoritatea triburilor… toate triburile cu care am lucrat, in special Comanche, m-au adoptat. Seful Comanche mi-a spus ca si-a dorit sa faca asta pentru ca am sange de nativ… Mi-a zis: „Vreau ca tu sa fii Comanche. Am fost adoptat de aceasta femeie minunata, Ladonna Harris. In filmul The Lone Ranger a fost foarte important simtul umorului – toate glumele erau acolo. In plus, a fost ceva foarte personal, pentru ca mi-am dorit sa fac un soi de declaratie, despre felul in care americanii nativi sunt tratati in acest film. Inca mentin niste legaturi minunate cu indienii Comanche si Navajo.
ELLE Man: Dar personajul Tonto parea sa aiba acelasi gen de simt al umorului ca si tine. Un fel de paria, de proscris al proscrisilor.
J.D.: Exact. Are un tip ciudat de umor si corporalitate. Stiu ca n-aveam cum sa scap de Lone Ranger spunand „Hi-ho, Silver, fara ca Tonto sa faca imediat o remarca ostila. Asta e genul de chestie care ma face sa rad, asa ca am acceptat imediat rolul.
ELLE Man: Cum de ai ajuns actor si nu muzician?
J.D.: Din pura intamplare… N-am avut de ales! In sensul ca trebuia sa-mi platesc chiria. Eram un muzician care se lupta din greu sa se afirme. Stii, genul ala de poveste cliseistica. Veniseram la Hollywood cu speranta ca vom semna un contract pentru o inregistrare. Plecaseram din sudul Floridei si ajunseseram la Los Angeles, dar cumva stiam ca ne aflam in locul gresit. Erau tot felul de formatii cu pletosi. Iar noi nu eram pregatiti pentru asa ceva. Companiile de inregistrari nu cautau genul de pop punk. Toata lumea isi dorea sa descopere o formatie gen Motley Crue sau…
ELLE Man: Guns N Roses.
J.D.: Guns N Roses, exact. Multi dintre ei mergeau chiar la acelasi coafor.
ELLE Man: Cum suna muzica voastra?
J.D.: Cred ca se asemana cu cea a lui Elvis Costello, Clash sau The Libertines. Si totusi, cand am ajuns aici, nimeni nu era interesat de genul asta. Asa ca lasam o inregistrare aici, una colo, dar erau niste zile foarte mohorate pentru noi. La un moment dat, un prieten mi-a spus ca are o agenta cu care crede ca ar trebui sa ma intalnesc, pentru ca el e convins ca am talent actoricesc si ca ar trebui sa urmez calea asta. M-am dus si m-am intalnit cu ea, iar ea m-a trimis la o auditie si am obtinut rolul. Primul film a fost Nightmare on Elm Street. Era in 1984. Deci, indeajuns de ciudat, as putea spune ca n-am luat decizia de a deveni actor. A fost pur si simplu din nevoia de a-mi plati chiria. La momentul acela nu dadeam o ceapa degerata pe filme. Eram muzician, eram chitarist si asta voiam sa fac in viata. Dar asa s-a intamplat si, iata, 30 de ani mai tarziu, cumva sunt tot aici. Foarte ciudat!
Page: 1 2