Interviu EXCLUSIV: 100% Cristina Neagu – golgheterul all-time al Campionatului European de handbal

Cristina Neagu a demonstrat încă o dată că este cea mai bună jucătoare de handbal din lume și a devenit golgheterul all-time al Campionatului European.

La 30 de ani, Cristina Neagu a ajuns, în clasamente și în imaginarul românilor, întruchiparea sportivei excepționale, cu performanțe de necontestat. Iar pe drumul parcurs până aici s-a construit pe sine, rămânând 100% ea însăși.

Ce îi face pe marii sportivi miraculoși în ochii noștri? De ce ne uităm la ei cu speranță, cu așteptări pe care nu le avem de la alți oameni? Din ce se conturează fascinația pentru performanță și trofee? Am privit-o jucând pe Cristina Neagu, sportiva recompensată în trei rânduri cu titlul de Cea mai bună handbalistă IHF a anului, o onoare singulară în istoria sportului pe care îl practică, pentru a găsi resorturile unei admirații fără rezerve. Pe teren, Cristina e specială, acționează în viteză, se mișcă decisiv, marchează mai des decât cele mai multe dintre colegele ei și are forța de a-și coagula coechipierele în jur. De asta este și liderul lor – Cristina evoluează la CSM București și e căpitanul (e vremea să găsim un echivalent feminin pentru acest termen) echipei naționale a României.

Joacă handbal de la 12 ani, iar în cei 18 care s-au scurs de când și-a descoperit talentul pentru acest sport, s-a schimbat odată cu el. A devenit mai rapidă, mai dură, mai rezistentă. Și fizic, dar mai ales psihic. Asta pentru că parcursul ei nu a fost cel mai lin. Cristina a avut de gestionat pauze lungi și chinuitoare cauzate de accidentări care le-au făcut pe alte sportive să caute retragerea, a trecut prin căutări și intervenții chirurgicale cu prognostic imprevizibil pentru cariera ei sportivă. S-a întors după toate, ca în povești, mai puternică. A revenit purtată parcă de propria convingere (și de munca unor medici care i-au reconstruit cartilajul umărului drept și ligamentele încrucișate de la genunchiul piciorului stâng) înapoi în teren și a performat spectaculos. Iar în tot timpul acesta a rămas la fel cum o știau și o iubeau fanii.

Vocală când era cazul, în forță în teren, de un firesc revigorant în afara lui. Și poate că tocmai în asta stă secretul fascinației pe care o stârnește Cristina, împreună cu o mână de alți sportivi care au atins astfel de altitudini ale succesului. În faptul că parcursul unui mare sportiv nu are cum să fie altfel decât obișnuit. Reușita sportivă nu are nimic miraculos. Înseamnă doar muncă, perseverență, convingere, eșec și, din nou și din nou, ridicare. Probabil că normalitatea acestui traseu este cea care îi face pe oameni să aplaude și să aștepte mereu mai mult.

Până la urmă, sportul la acest nivel de performanță nu este în ochii noștri decât o confirmare că lucrurile se pot întâmpla și dacă trec printr-un făgaș firesc, fără scurtături. Despre asta, despre lucrurile pe care și le mai dorește încă, după ce a câștigat aproape tot ce se putea, despre felul în care se privește pe sine, presiune, încredere și familie am vorbit cu Cristina pe când se afla în cantonament în Muntenegru, înainte de startul sezonului.

ELLE: Ai două surori, amândouă mai mari decât tine, nu?
Cristina Neagu: Da, mult mai mari, una cu opt, cealaltă cu 11 ani. Una dintre ele locuiește de foarte mulți ani în Spania, și este una dintre destinațiile mele preferate de vacanță în fiecare an. Oricât de scurtă ar fi vacanța, găsesc câteva zile să merg la ea, de zece ani. Merg și părinții mei de obicei, dar nu prea ne potrivim cu programul. Acum sunt toți în Spania, în afară de sora mea cea mai mare.

ELLE: Cât de importantă e familia pentru tine? Am tot citit că îți dorești una.
C.N.: Nu cred că există nimic mai important decât familia, bineînțeles că mi-aș dori să am propria familie la un moment dat, și copii. Îmi iubesc foarte mult nepoții. Sora mea a plecat de mică în Spania și așa s-a creat între noi o legătură și mai puternică. La început ne vedeam foarte rar, nu puteam să vorbim, altele erau vremurile. Îți dai seama că a plecat în Spania pentru o viață mai bună, nu pentru că îi era foarte bine în țară. A fost destul de greu la început, și s-a creat o legătură mai strânsă.

ELLE: Care e reacția lor la meciurile tale, la reușitele tale?
C.N.: Îți dai seama că sunt bucuroși, sunt triști când sunt eu tristă, mama face ture prin casă, nu prea poate să stea liniștită în fața televizorului. Mereu râd cu sora mea, că ele mai văd meciurile împreună. Și îmi spune mereu că nu stă liniștită, aleargă dintr-o parte în alta, îi agită pe toți. Și ea, și tata îi zic mereu: ‘Stai, domle, liniștită, că îi transmiți și ei’. E amuzant. Ei trăiesc mult mai intens decât mine, așa e când ești pe margine. Eu nu prea simt treaba asta…

ELLE: Și sunt îngrijorați, îmi imaginez, la accidentări. Mai cu seamă că sportul pe care îl practici e destul de violent și tu ești o țintă.
C.N.: Și mai ales că am avut o perioadă îndelungată în care am fost accidentată, mi-am rupt ligamentul la genunchi la un moment dat, m-am dus acasă și îmi aduc aminte că mama a început să plângă, tot eu trebuia să o liniștesc. Și mie îmi era greu, oricum, în clipele alea. E foarte greu pentru ei. Dar pentru mine nu e același lucru pentru că eu sunt obișnuită. Lor, de pe margine, orice li se pare foarte mult. Când sunt lovită, când mă doare ceva… Eu zic: eh, sunt lovită, mă doare puțin, o să treacă.

ELLE: Încă una, practic.
C.N.: Exact!

Pulover din bumbac și fustă din mătase, ambele Sportmax, și teniși din piele, Max Mara (în toate imaginile), toate magazinul Max Mara.

ELLE: Când a venit momentul acela în care ai zis ‘E normal să mă și lovesc, e normal să nu îmi iasă uneori sau la fel de normal este să îmi iasă și să marchez de foarte multe ori’? Când intervine un nivel de experiență care să îți aplaneze îngrijorările?
C.N.: Să îți spun cum merge treaba, din punctul meu de vedere. În perioada de juniorat era mai mult o joacă. Lucrurile ieșeau; dacă nu ieșeau, bineînțeles că eram puțin tristă, eram copil. Orice copil e trist dacă îi iei jucăria, darămite dacă pierde un meci! Când am ajuns la senioare, au intervenit banii, pentru că eu nu câștigam în perioada de juniorat mai nimic. Și aici intervine presiunea. Și atunci stai și zici: ‘Acum e pe bune’. Nu mai e joacă, trebuie să te antrenezi mult mai mult. Trecerea la senioare a fost destul de grea, atunci am început să mă obișnuiesc cu loviturile. La senioare eram mai firavă, am fost mereu o fată slăbuță, și au început accidentările de tot felul, mă loveau foarte mult la antrenament, mai ales, și abia după aceea și la meci. Am început să mă obișnuiesc întâi cu loviturile de la antrenament și abia după câteva luni am zis: ‘Ooo, stai, că aici altul e nivelul’. Nu voia nimeni să mă lovească, dar antrenezi apărarea, astea sunt duritatea și viteza jocului. Nu ai cum altfel. Mi-am dat seama că trebuie să mă pregătesc altfel, pentru că loviturile erau altfel. Dacă atunci când eram mai mică treceam mai repede peste, la senioare se resimțeau altfel în corp. În primii doi ani m-am obișnuit cu gândul că sunt la cu totul alt nivel și că trebuie să fiu mai pregătită și mental. Și pe urmă, de la 22-23 de ani, am început cu problemele medicale grave. Și perioada aia m-a călit la 100%.

ELLE: Ca și cum accidentările te-ar fi făcut să știi că poți și asta.
C.N.: Da, chiar așa este. Nu m-am gândit nici o clipă că nu am cum să îmi revin. Știam de la început că în momentul în care fizic voi fi bine, psihic sunt deja foarte bine. Și că va fi doar o chestiune de timp să fiu aceeași jucătoare, aceeași persoană. Nu m-a dus în jos, m-a ajutat foarte mult în carieră.

ELLE: De unde venea încrederea că vei fi la un moment dat bine și că se va găsi o soluție pentru umărul tău?
C.N.: Din interior. În momentul în care m-am apucat de handbal, mi-a plăcut foarte mult și am știut după o perioadă foarte scurtă că este ceea ce îmi doresc să fac. Încrederea mea a crescut în fiecare zi, pentru că simțeam la antrenament și la meciuri că pot să fac foarte multe. Atunci când m-am accidentat nu m-am gândit nici o secundă ‘Doamne, ce o să fac, o să mai fiu la același nivel?’. Pentru că foarte multă lume îmi spunea că nu o să mai fiu. Poate eram, într-un fel, nebună. Într-un sens pozitiv. Mă gândeam că oricum o să fiu bine, pentru că handbalul îl am în sânge, de ce aș uita cum se joacă? Trebuia doar să nu mă mai doară umărul. Nu m-am gândit nici o secundă că nu am cum să îmi revin. Și asta m-a ajutat, pentru că în momentul în care mi-am revenit, la doar câteva luni, eram aproape aceeași jucătoare. Până m-am accidentat din nou, asta a fost problema. Și atunci am avut o perioadă, într-adevăr, în care am picat puțin psihic, era prea mult și pentru mine. M-am operat și după două-trei luni am stat puțin cu mine, mă uitam în oglindă și ziceam ‘ok, a fost greu, ai mai trecut prin asta, e timpul doar să urci! Gata, nu te mai uiți în spate, ușor, pași mărunți și o să fie bine’. A fost mai greu și a durat puțin mai mult, dar am reușit să o scot la capăt.

ELLE: Voi faceți și pregătire psihică la antrenamente?
C.N.: Nu. Au mai fost tentative, dar nimic semnificativ.

ELLE: Ar fi util?
C.N.: Ar fi, dar trebuie să fie cineva care să știe cum să lucreze cu sportivii de performanță și să fie lăsat să lucreze, în câteva săptămâni sau luni e foarte greu să vezi rezultate.

ELLE: Știu că în tenis se practică și știu că te și uiți la tenis și ești mare fană a lui Federer. Ce îți place la el?
C.N.: Mi se pare că presiunea la nivelul ăsta al sportului de performanță e cam aceeași, numai că la tenis ești singur. Dar și la noi, când iei anumite decizii, le iei de unul singur. Dacă decizi să arunci singur sau nu, sau e o aruncare de la 7 metri, oricum ești singur acolo. Presiunea e aceeași, te obișnuiești cu ea din postura în care ești tu. Și mi se pare că în tenis e fantastică lupta psihică. Un punct poate schimba întregul meci, trebuie să fii extrem de puternic. La Federer îmi place felul ăsta unic în care joacă.

ELLE: Și tu joci handbal într-un fel unic… care pare ușor.
Cristina Neagu: Dar la tenis oamenii ăia își depășesc non-stop limitele. Și fizic, și psihic, și mi se pare fantastic! Îl urmăresc pe Federer de mult timp și la început arunca cu rachetele, era mereu nervos. Cred că el a lucrat mult la nivel psihic, poate a și făcut meditație, pentru că nu este posibil ca la nivelul ăsta să nu respire pe teren. E incredibil, și modul în care joacă mi se pare senzațional, omul a reinventat tenisul. Îi apreciez pe alții, se vede că au muncit foarte mult, au avut talent. Dar Federer a avut acest dar și a știut ce să facă cu el. Sunt mulți  cu talent, dar au impresia că merge și cu mai puțină muncă. Ai niște sclipiri, câștigi meciuri. Când îl vezi pe Federer jucând, vezi altceva. Câștigă sau pierde, îți încântă ochiul.

Tricou din bumbac și fustă din lână, ambele Gucci.

ELLE: Nu crezi că și jocul tău e la același nivel de lejeritate la care pur și simplu pare că se întâmplă lucrurile?
Cristina Neagu: Îți dai seama că ajungi la anumite automatisme. Lucruri care altora li se par grele mie nu mi se par, probabil este unul dintre motivele pentru care mă păstrez la același nivel de atâția ani. Dar e greu să faci atâtea antrenamente, să exersezi, sunt perioade în care nu îți ies lucrurile. Dar oamenii deja se așteaptă să le faci, pentru că li se pare că le faci cu ușurință și nu înțeleg de ce acum poți și peste o lună nu îți mai ies. Și atunci ai parte de o presiune constantă. Și nu e vorba doar de tine, ci și de coechipierii tăi, și de oamenii care te urmăresc, de cei care te plătesc și așteaptă multe de la tine. Și trăiești constant cu presiunea. Dar, știi cum e, și să ajungi la cel mai înalt nivel e o armă cu două tăișuri, trebuie să fii mereu în top. Cum lași puțin garda jos, oamenii încep să vorbească.

ELLE: Te afectează când vorbesc?
Cristina Neagu: Eu nu prea citesc presa, gura oamenilor n-o s-o închidă nimeni. Dacă faci zece meciuri senzaționale, iar la al unsprezecelea nu joci bine, pentru că ești om, nu robot, unii oameni uită tot, și-l aduc aminte doar pe ultimul. Nu toți, sunt și cei care te susțin necondiționat. E greu să faci față presiunii, dar până la urmă asta trebuie să faci.

ELLE: Și spuneai că oricum îți faci și tu autocritica, după toate aceste feedback-uri din afară, care oricum vin.
Cristina Neagu: Da, pentru că îmi place să cred că sunt mai mereu obiectivă în ceea ce privește jocul meu și vreau să corectez lucrurile pe care le fac greșit, vreau să fiu mai bună. Stau și mă gândesc la meci, știu toate fazele, tot ce am greșit, zic ‘Doamne, Cristina, cum ai putut să dai pasa aia? Cum ai putut să faci aia?’. Mă gândesc: ‘Serios?! Dacă te concentrai puțin nu ai fi greșit lucrul ăla niciodată’. Dar o fac într-un mod pozitiv, nu mă îngrop după un meci mai prost. Oricine poate să aibă și zile proaste. E important să îmi văd eu greșelile, că e simplu, într-o echipă de 16, să dai vina pe alții. Nu fac asta, prima oară vreau să văd ce am greșit eu, ce pot să fac mai bine pentru mine, și apoi ce pot să fac mai bine pentru alții. E foarte important, ca lider, să îi faci pe cei de lângă tine să joace bine. Dacă nu joacă echipa bine, nu ai rezultate.

ELLE: Deci te critici și pentru chestiuni de leadership?
Cristina Neagu: Mă gândesc uneori că poate am fost prea dură, sunt și destul de impulsivă. Mai ridic tonul… îți dai seama că mă gândesc și la lucrurile astea. Fiecare om reacționează și ia diferit ce spun eu, poate că unii spun că e normal, că sunt stresată și nervoasă, dar unii spun ‘Dar de ce țipă?’, iar eu mă gândesc cum să fac lucrurile ok și să fiu înțeleasă de toată lumea. Până la urmă avem un scop comun și trebuie, ca lider, să îi faci pe ceilalți să joace bine împreună. Dacă ai o zi foarte bună și ceilalți nu, e degeaba. Merge și invers. Poți să ai o zi foarte proastă, dar cu o echipă puternică, poți să câștigi. Eu sunt de părere că nu contează câte goluri marchezi, deși toată lumea așteaptă asta de la mine. Cred că și atunci când nu marchez pot să creez multe situații bune pentru colegele mele. Știu că mereu vin doi adversari la mine, deci există spațiu pentru următoarea, nu încerc în disperare să înscriu, nu asta e ideea.

ELLE: Ce ți-a plăcut la handbal?
Cristina Neagu: Când am început îmi plăcea foarte mult mingea, exercițiile cu mingea. Apoi, mi-a plăcut că învățam foarte repede. Îmi ieșea aproape orice și progresam. După un an-doi, când am văzut că lucrurile merg atât de bine, am zis că asta e ceea ce vreau să fac. Progresul meu era poate de două ori mai mare decât pentru colege, probabil că ăsta e talentul, darul. Și am continuat să muncesc, nu m-am gândit că am un dar și pot să sar peste un antrenament. Întotdeauna am continuat să muncesc și să folosesc și acest plus pe care îl am, talentul.

ELLE: De unde venea ambiția asta? Te-ai hotărât destul de curând că vei fi cea mai bună jucătoare din lume.
Cristina Neagu: Eu provin dintr-o familie destul de modestă. Nu am fost chiar săraci, aveam ce să mâncăm, cu ce să ne îmbrăcăm, dar era o familie modestă. Nu îți permiteai tot felul de chestii, ca alții. Și am zis că mi-aș dori să fac ceva ca să pot să câștig și eu bani. Când ești mic, vrei să fii cineva, să ai banii tăi, voiam să îi ajut și pe ai mei. Când am mers la handbal, mi-a plăcut atât de mult, m-am îndrăgostit. E important să fii fericit cu ceea ce faci, indiferent cât câștigi. Nu e ca un job, nu e o povară, iubești ceea ce faci. Sunt și zile când zic ‘Cine m-a făcut sportivă, nu mai suport, ce greu e, mă dor toate!’, dar în majoritatea zilelor sunt foarte fericită cu ceea ce fac și știu că sunt norocoasă. Am avut șansa să fac ce îmi place cu adevărat. Și am avut chestia asta în mine, le-am zis colegelor mele, într-o zi, că eu o să fiu cea mai bună jucătoare a lumii. Eram copii și ele au început să zâmbească. Și le-am zis:’«Nu, nu, nu, eu asta vreau să fac. Și îmi mai fixez un obiectiv pe termen scurt, vreau să merg la Jocurile Olimpice de la Beijing, în 2008′. Și au început să râdă. ‘Unde să te duci la Beijing? O să ai 19 ani, e imposibil.’ Am zis: ‘Bine, o să vedeți voi’. De atunci am știut în ce direcție vreau să merg și am făcut totul pentru asta. Oricum, nu mi-a plăcut să am note mici la școală, mereu am învățat. Nu mi-a plăcut ideea că sportivii sunt proști și nu învață carte. Eu sunt convinsă că cele două merg foarte bine împreună, nu trebuie să renunți la una pentru cealaltă. După câțiva ani, am început să merg cu echipa națională la meciuri oficiale, să ies în Europa, să mă vadă lumea, am început să câștig titluri, devenise mult mai serios. Și am știut că asta e direcția în care trebuie să merg.

ELLE: Și acum, când ai ajuns cea mai bună jucătoare din lume, ce îți mai dorești?
Cristina Neagu: La nivel individual nu am ce, e premiul suprem. Pot doar să îmi doresc să mai obțin premiul ăsta de câteva ori, dar principalul meu obiectiv la CSM ar fi să câștig Liga Campionilor. Și am un vis și mai mare: să câștig o medalie de aur cu echipa națională. Asta … mi-ar închide la modul cel mai frumos cariera.

Pijama din mătase, La Perla, și palton din catifea, Brunello Cucinelli.

ELLE: Și în afara carierei?
Cristina Neagu: O să mai joc câțiva ani, nu știu câți, pentru că e greu să pui ghetele în cui. La început, la 20 de ani, zici că mai ai zece ani, dar când te apropii îți vine să mai tragi de tine un pic. Când o să îmi termin cariera trebuie să mă hotărăsc ce vreau să fac. Am și varianta antrenoratului, aș vrea să îmi deschid o școală de handbal. Dar cel mai mult o să îmi doresc să am o familie, după care, ușor-ușor, mă gândesc la o carieră. Îmi doresc copii, cred că lucrul ăsta va fi cel mai important, să am o viață de familie.

ELLE: Te vezi, după cantonamente, meciuri, suporteri, adrenalină, legănând un copil?
Cristina Neagu: Sunt atâția ani de muncă, de dureri, de transpirație, de presiune, încât trebuie să îți iei toate astea de pe umeri. Mă văd. Nu pentru o perioadă prea lungă. Sunt convinsă că, dacă mi-aș lua o pauză, o să-mi vină din nou pofta de adrenalină. Eu zic acum că îmi doresc asta, dar nu știi ce o să se întâmple. E clar că îmi doresc copii și o familie și sunt convinsă că le pot face în paralel. Nimic nu o să mă mai grăbească, o să am tot timpul din lume.

ELLE: Dar acum, cât încă nu te-ai lăsat, să vorbim un pic despre echipă și solidaritate. Sunteți o echipă de fete, vă văd că vă tot spuneți lucruri la marginea terenului…
Cristina Neagu: Când ești într-o echipă zi de zi, începi să cunoști oamenii ăia. Știi ce vrea să audă fiecare, și încercăm să ne punem puterile la un loc. Și echipa cealaltă vrea același lucru. Acum, depinde de forța mentală. Sunt echipe față de care ești mai valoros, dar sunt altele la același nivel, și atunci factorul mental contează foarte mult. Și asta se vede imediat. Dacă nu suntem conectate, lucrurile merg greu și de multe ori se termină cu o înfrângere. Dacă ne conectăm și ne privim în ochi… mie mi se pare foarte important contactul vizual, pentru că sunt momente grele în timpul unui meci, te pierzi, nu mai știi cum să reacționezi. Când se uită colega ta în ochii tăi, îți transmite putere. Pentru mine chestia asta este foarte importantă.

ELLE: E musai să fiți prietene?
Cristina Neagu: Nu. Nu neapărat. Cel mai important e să ne înțelegem bine pe teren. Atunci când ești și prieten, lucrurile sunt mult mai legate. Uneori, poți să te enervezi mai mult pentru că o cunoști pe persoana de lângă tine. Dar nu e o prioritate. Sunt colege cu care poate vorbesc doar la antrenament și cu care mă înțeleg extraordinar pe teren.

ELLE: Cât de mult contează antrenorul în toată povestea asta? Tu ai fost destul de vocală în acest sens… ai comentat alegerile lor și input-ul lor.
Cristina Neagu: Cel mai mult. Antrenorul poate să facă din niște fete care muncesc o echipă extraordinară. În vreme ce nu poate controla o echipă de vedete, cum suntem considerate noi, la CSM. Nu prea contează ce jucătoare ai, dacă nu ai un antrenor care să știe să controleze vestiarul și care să scoată ce e mai bun din fiecare. Și apoi, când ai multe jucătoare bune, trebuie să știe să le facă să joace împreună, să sufere și să se bucure una pentru alta.

ELLE: Sunt și multe orgolii într-o astfel de echipă?
Cristina Neagu: Foarte multe, de asta zic că antrenorul e cel mai important. E cel la care privești și care face regulile. Altfel, într-o echipă de 20 de oameni, sunt 20 de păreri. El e autoritatea. Suntem jucătoare cu experiență, există libertatea opiniilor, nu mai e ca pe vremuri, dar la sfârșit el ia decizia, el e responsabilul, și de rezultate, și de joc.

Vestă din fâș, Rick Owens, magazinul Entrance.

ELLE: Vorbeai despre ‘pe vremuri’… e mai bine acum în sportul românesc, sau măcar în sportul tău?
Cristina Neagu: Eu am fost vocală în privința antrenorilor străini și am făcut mereu comparația între ei și cei din România. De multe ori am fost criticată. Eu nu am nimic împotriva lor, cu ei am început să joc handbal, de la ei am învățat cel mai mult. Numai că, ajungând la un anumit nivel, e greu să nu te lase un antrenor să îți exprimi părerea.

ELLE: Dar asta e o chestiune românească, de sistem?
Cristina Neagu: Da, clar. Și cred că asta au schimbat antrenorii străini. Au trasat responsabilități, ți-au lăsat libertatea la opinie, ți-au demonstrat că părerea ta contează. Mulți sportivi din România așa sunt învățați, nu pot funcționa altfel. Nu știu ce să facă cu libertatea pe care nu au avut-o niciodată. Nu e bine să fii ținut din scurt. De altfel, s-a și demonstrat că performanța s-a obținut mai ales cu antrenorii străini, mai cu seamă în ultimii ani, de când handbalul e mai modern.

ELLE: Ce e modern acum? Ziceai la un moment dat că e atletism cu mingea în mână. La asta te referi?
Cristina Neagu: Exact! E mult mai fizic. Sunt mulți cu mentalitate învechită, care zic că înainte se juca mai frumos, mai dădeai pase speciale, făceai niște piruete, acum lucrurile astea nu mai există. Se aleargă foarte mult, sunt foarte multe lovituri, handbalul e un sport foarte dur, începe să se asemene cu rugby-ul, nu mai merge cu floricele. Trebuie să fii foarte bine pregătit fizic, altfel nu ai nici o șansă.

ELLE: Nu regreți vremurile ‘cu floricele’?
Cristina Neagu: Nu le regret, e bine când lucrurile progresează. Eu nu am prins neapărat numai floricele, ci perioada de mijloc. Simt și eu cum s-au schimbat lucrurile și cum m-am schimbat eu. Asta îmi place.

ELLE: La final, aș vrea să vorbim și despre valul de sportive din România, din care faci parte. Sunteți modele pentru alte femei, pentru copii. Deveniți repere, și nu doar din punct de vedere profesional. Resimți această responsabilitate?
Cristina Neagu: Bineînțeles. Sunt mulți copii care se uită la mine și e un lucru pe care mi l-am dorit atunci când am știut că asta vreau să fac. Asta te responsabilizează. Trebuie să ai grijă, să te comporți ca atare. Încerc să fiu un model pentru copiii care mă privesc. Sunt lucruri pe care, cu siguranță, le pot învăța de la mine.

ELLE: Ești mândră?
Cristina Neagu: Da, normal. Știu cât de mult am muncit, știu că lucrurile nu au venit pur și simplu, sunt rezultatul muncii mele de aproape o viață.

ELLE: Ți-a modificat sportul percepția asupra propriului corp în adolescență, când toate ne chinuim cu complexe?
Cristina Neagu: Sportul te disciplinează. E important nu doar pentru că faci mișcare și ești mai sănătos. Te ajută psihic, nu mai bagi în seamă chestiile astea. Nu am avut niciodată un corp perfect, dar e al meu și e foarte bun așa cum e. Nu cedezi la astfel de lucruri, chiar și în copilărie. Am fost slăbuță, am zis că nu are nimic, e foarte bine. ‘Ești prea mică de înălțime!’ ‘Lasă, că o să cresc, ce? Nu o să cresc? Am tot timpul din lume.’ Reacționezi altfel, ai o percepție diferită. Pentru că antrenamentul fizic, trezitul de dimineață îți oferă o rigoare, nu mai e un dezastru că ți s-a rupt o unghie. Nici nu le mai bagi în seamă. Chestiile care unora li se par dezastre, nouă ni se par obișnuite. Când îți depășești mereu limitele, fizic, în fiecare zi, te întărești psihic foarte mult. Nu iei totul tragic. E ca la meci. Nu îți iese ceva, suferi, dar nici nu vrei să arăți adversarului. Ții în tine. Făcând lucrul ăsta de o sută de ori, tendința e să fii puternic. Multă lume îmi zice: ‘Mai lasă și tu, mai vorbește, mai dă afară, cât o să reziști?’. Dar, pentru că am trăit cu presiune, ea m-a învățat să fiu puternică psihic. Și chiar dacă nu ajungi la performanță, tot înveți multe lucruri. Ești mult mai perseverent, nu mai începi ceva și spui că o să termini la anul. Cu câțiva ani de sport, nu contează ce meserie faci. O să vrei să faci lucrurile 100%, cum ești obișnuit.