Interviu ELLE: Fiona Barton, autoarea romanului „Vaduva”

Atunci cand adevarul este inlocuit de tacere, tacerea devine o minciuna.

Fiona Barton este autoarea romanului „Vaduva', devenit besteseller in Marea Britanie, publicat la noi la editura Litera. ELLE Romania a stat de vorba cu Fiona Barton despre ignoranta, vinovatie si cat de mult ii cunoastem pe oamenii alaturi de care alegem sa ne petrecem viata.

Fiona Barton a fost jurnalist pentru Daily Mail, Daily Telegraph și The Mail on Sunday, pentru cel din urma castigand premiul Reporterul Anului. Ulterior, Fiona Barton a fost si voluntar in Sri Lanka, iar din 2008 lucreaza cu jurnalisti amenintati si exilati, din toata lumea. Insa, in tot acest timp, avea in minte povestea romanului Vaduva'.

In ziua in care inspectorul de politie Bob Sparkes i-a batut la usa si a inceput sa pună intrebari, Jean Taylor a adoptat un rol pe care il mai jucase, intermitent, si inainte. Un rol care le-a permis ei si sotului ei sa mearga mai departe cand necazurile se acumulau… Dar soțul ei a murit cu o saptamana in urma, iar Jean nu mai trebuie sa se prefaca. Au existat o multime de lucruri pe care ea a preferat sa nu le stie sau sa nu le vada in legatura cu crima oribila de care soțul ei era suspectat. In ultimii ani a fost prea ocupata sa fie sotia perfecta, sa ramana alaturi de el cat timp au trait sub privirile acuzatoare ale celorlalti, hartuiti de presa si de politie. Acum insa nu mai are motiv sa taca. In plus, oamenii – si mai ales insistenta jurnalista Kate Waters – vor sa-i afle povestea, vor sa știe cum a fost pentru ea sa traiasca alaturi de un criminal. Dar, din cosmarul ultimilor ani, Jean a invatat un lucru: ca pe oameni ii poți face sa creadă orice, in special ceea ce vor sa creada. Va putea ea oare sa se dezbare de personajul ei? Sa-si dezvaluie secretele si sa recunoasca – in primul rand fata de sine – adevarul?

ELLE: Cum ati facut trecerea de la jurnalism la literatura? Vi se intampla sa va fie dor de munca de ziarista?

Fiona Barton: Stiu ca poate suna ridicol, dar a a trebuit sa incetez sa mai fiu reporter inainte de a putea sa scriu un roman. Stiam sa scriu – am trait din scris mai mult de 30 de ani – dar subiectele despre care scriam veneau de la alti oameni. Jurnalismul inseamna sa asculti, sa verifici afirmatiile altor persoane si sa spui o poveste concisa, adeseori intr-un text mai scurt de 500 de cuvinte. Asa ca, atunci cand am scris „Vaduva', a trebuit sa ma dezvat de o groaza de lucruri. La inceput, a fost incredibil de greu, dar in cele din urma mi-am dat seama ca-mi pot da permisiunea de a inventa. Brusc am avut libertatea de a decide ce gandesc alti oameni si de a spune asta, spre deosebire de perioada in care eram reporter, cand doar consemnam gandurile si cuvintele oamenilor. Atunci cand am scris romanul, mi-am dat seama ca pot inventa motive si intorsaturi de situatii, voci interioare, evenimente si sentimente. Dar tot ceea ce am scris este hranit de experientele mele de reporter, si pot spune ca am avut cea mai ofertanta paleta de persoanaje din care sa aleg. Sunt zile cand apare un subiect bun si atunci, timp de cateva momente, imi doresc sa mai fiu reporter, desi imi place la nebunie noua mea viata de scriitoare.

Citeste si:
5 carti practice pe care orice mama trebuie sa le citeasca

ELLE: Care dintre trasaturile bune si rele ale personajului Kate au fost inspirate de perioada in care ati fost jurnalista?

F.B.: M-am aflat si eu acolo unde se afla Kate: pe treptele de la intrare, batand la usile oamenilor, convingandu-i sa-mi acorde un interviu. Dar Kate nu este Fiona (si prietenii mei jurnalisti sunt de acord cu asta!). Am intalnit multi ziaristi care ii seamana lui Kate, in ultimii 30 de ani, iar ea este un amestec din ceea ce au ei mai bun si mai rau. Dupa cum probabil banuiti, scenele din redactie sunt toate inspirate din experienta mea.

ELLE: Care dintre cazurile la care ati lucrat v-au influentat mai mult in construirea acestei povesti?

F.B: „Vaduva' a inceput pentru mine ca o imagine si ca o voce. Imaginea de la care am pornit era cea a unei sotii, stand in sala de judecata, ascultand cele mai reprobabile amanunte ale crimei faptuite de sotul ei, barbatul alaturi de care alesese sa-si petreaca viata. Am inglobat mai multe povesti, in care sotia, in mod anonim, s-a aflat cumva pe margine, si intotdeauna m-am intrebat ce stia sau cat si-a permis sa stie.

ELLE: Mass-media e un fel de personaj in romanul dumneavoastra?

F.B.: Da, cred ca este. Este o lume despre care multi cred ca stiu multe, dar ceea ce stiu oamenii obisnuiti este populat de sterotipuri si influentat de media. Sunt mandra ca am fost jurnalista si mi-am dorit sa ofer lumii o imagine onesta a acestei profesii.

ELLE: Din cate stiu, personajul lui Jean Taylor a fost inspirat de o persoana reala. Cum ati investigat cazul Primrose?

F.B.: Dintotdeauna am fost fascinata de oamenii care sunt cumva pe marginea povestilor: sotiile, mamele, tatii, copiii acelora acuzati de fapte abominabile. Adesea sunt foarte afectati de evenimente, dar focusul este in alta parte. De multe ori m-am intrebat ce stiau intr-adevar si ce ar fi trebuit sa stie. Cazul Doctorului Harold Shipman, un ucigas in serie din Marea Britanie, care si-a ucis pacientii, cristalizeaza aceasta fascinatie, din cauza faptului ca sotia sa, Primrose, l-a sustinut neconditionat pe parcursul investigatiei si a ramas la fel de tacuta chiar si dupa ce sotul sau a fost condamnat la inchisoare pe viata.

ELLE: Credeti ca ignoranta este cumva un fel de complicitate? In astfel de cazuri, este oare negarea la fel de periculoasa precum loialitatea?

F.B.: Iata o intrebare foarte interesanta. Pentru ca exista ignoranta – o stare de inocenta – si apoi exista ignoranta voita, practic decizia constienta de a alege sa nu stii. Prima te transforma intr-o victima, a doua te face complice. Pot sa inteleg ce-i motiveaza pe oameni sa inchida ochii si sa nu vada pacatele persoanelor la care tin. Poate fi refuzul de a crede ca sunt capabili de fapte ingrozitoare, poate fi vorba de o loialitate gresit inteleasa sau poate fi teama ca si ei vor pierde totul atunci cand vor cunoaste adevarul. Asa cum spunea un autor rus, Evgheni Evtusenko: „Atunci cand adevarul este inlocuit de tacere, tacerea devine o minciuna.'

ELLE: Cat de dificil a fost sa scrieti despre un personaj precum Glen?

F.B.: Foarte dificil, dar a trebuit sa ma asigur ca il vad asa cum l-a vazut Jean. Asa ca prima imagine a lui Glen este, de fapt, cea surprinsa de Jean: la statia de autobuz, atunci cand o intalneste dupa o noapte in oras, in costum si indreptandu-se catre lume. L-am vazut prin ochii unei adolescente date pe spate si simtind atractia si fascinatia pe care le exercita Glen asupra lui Jean si viata pe care urmeaza sa i-o ofere. Dar pe masura ce scriam, si eu si Jean am inceput sa surprindem unii dintre demonii care animau ambitia lui Glen: cel mai important dintre ei, nevoia disperata de a se afirma in fata tatalui sau, care il hartuia, si sentiment ul ca toate i se cuvin. Si am recunoascut in el furia si cumplita dezamagire, pe care le vad si la altii, atunci cand lucrurile nu ies asa cum se asteapta sau cum au anticipat ei. Ca si Jean, nu eram sigura unde o sa-l duca asta, dar apoi a devenit evident ca ne afundam pe o carare mai intunecata.

ELLE: Credeti ca oamenii obisnuiti sunt expusi la genul asta de evenimente? Credeti ca nu putem sti niciodata cu adevarat cu cine impartim patul?

F.B.: Mariaje cu secerete – oare exista si altfel de casnicii?! Pentru mine reprezinta o sursa de fascinatie constanta sa ma intreb ce stim exact despre partenerii nostri? Si ce stiu ei cu adevarat despre noi? Sunt casatorita de aproape 35 de ani, dar sunt sigura ca nu stiu totul despre sotul meu. Poate ca pretindem altceva, dar cu totii avem secrete – ganduri ascunse pe care nu ne dorim sa le cunoasca altcineva, lucruri pe care le-am facut si care, daca ar fi cunoscute, ar schimba felul in care suntem perceputi sau (poate) parti din viata noastra pe care am prefera sa le uitam. Pentru cei mai multi dintre noi, minciunile sau omisiunile noastre sunt atat de inconsecvente sau lipsite de consistenta incat cunoasterea lor afi cel mult stanjenitoare pentru noi. Dar in alte cazuri ar putea distruge viata celor implicati.

Cred ca o parte din fascinatia pe care o exercita romanul „Vaduva' este data de faptul ca e vorba de niste oameni obisnuiti prinsi intr-o situatie care s-ar putea intampla oricui dintre noi. Cititorul este foarte tentat sa se puna in pielea personajului si sa se intrebe: „Ce m-as face daca ar fi vorba de partenerul meu?'

ELLE: Primul dumneavoastra roman s-a dovedit a fi un bestseller. Credeti ca exista o reteta pentru a avea succes in acest domeniu? Cand vom auzi despre viitoarea dumneavoastra carte?

F.B.: Pot sa raspund cat se poate de direct ca n-am intentionat nici un moment sa scriu un thriller psihologic. Vocea lui Jean, vaduva din titlu, mi-a venit in minte chiar inainte de a ma gandi la un gen literar. Citesc foarte mult si imi plac multe genuri de fictiune – literara, istorica, crima, thrillere, nuvele, trilogii, romane-fluviu, dar nu ma pot aseza la birou si sa ma decid ca scriu urmand o anumita reteta sau formula literara. Pur si simplu simt ca trebuie sa spun povestea care se coace in mintea mea. Cred ca genurile literare sunt pentru altii! A doua mea carte, „Copilul', va fi publicata mai tarziu, anul acesta. A fost o experienta total diferita sa scriu cartea numarul doi, pentru ca am scris-o in timp ce „Vaduva' devenea bestseller. Practic, in capul meu se invarteau doua povesti, doua intrigi si doua seturi de naratori. Asa ca „no pressure'! Din fericire, am decis sa o pastrez pe Kate Waters, jurnalista din „Vaduva' ca personaj principal in „Copilul'. N-am planuit sa scriu o serie atunci cand am scris „Vaduva', dar a existat un interes asa de mare de la cititorii lui Kate incat am decis sa o pastrez. „Copilul' incepe cu o scena in care Kate ocheste un paragraf intr-un ziar de seara care vorbeste despre descoperirea cadavrului unui baiat, ingropat intr-un santier, iar romanul urmareste ancheta ei si impactul acesteia asupra vietii a trei femei.