Interviu cu Michael Cunningham – Copilul teribil al literaturii americane

ELLE: S-ar putea spune ca datorati cateva lucruri bune din viata dumneavoastra romanului „Doamna Dalloway: apetitul pentru literatura de calitate si cel mai mare succes al carierei dumneavoastra de pana acum, romanul „Orele. Povestiti-ne despre relatia dumneavoastra cu Virginia Wolf – una de lunga durata, daca ne gandim ca a inceput pe cand aveati 15 ani…

Michael Cunningham: Fiind un copil nu foarte pasionat de carti – sa nu uitam, am crescut in Los Angeles, care nu e nici pe departe un templu al cartii –, nu am dat o atentie speciala literaturii. In schimb, aveam si inca am o pasiune aparte pentru filme si rocknroll. Citeam cartile din lista de lecturi obligatorii de la scoala, dar nu ma aventuram mai departe. Biblioteca din casa parintilor mei continea cartile copilariei mele si o selectie aleatorie de best-seller-uri. Imi doream sa devin fie un star rock (desi nu aveam talent), fie regizor de film.

Apoi, pe cand aveam 15 ani, o fata mai mare pe care o placeam mi-a spus ca citea Virginia Woolf. Nu eram chiar un prostanac, auzisem de Virginia Woolf, stiam ca nu e numele unei formatii – dar pe atunci nu mi se parea nici macar probabil sa o citesc. Insa am imprumutat de la biblioteca scolii „Mrs Dalloway (era singura carte de Virginia Woolf pe care o aveau), ca sa o impresionez pe fata. N-am inteles cartea. Fiind un pusti de 15 ani nu prea dezghetat, n-as fi putut spune nici macar despre ce era vorba in „Mrs Dalloway. Am sesizat insa, inca de pe atunci, complexitatea, echilibrul, frumusetea si muzicalitatea textului. Nu credeam ca cineva ar putea face asa ceva doar cu cerneala si hartie. Imi amintesc ca imi spuneam: „Ia te uita, a facut cu vorbele cam ce face Hendrix cu chitara!. Cartea aceea mi-a deschis apetitul pentru literatura. Am inteles atunci, pentru prima data, ca vorba scrisa pe hartie poate avea la fel de multa vitalitate si mister ca o inregistrare audio sau un film. A fost pentru mine echivalentul literar al primului sarut. Un sarut de pe urma caruia nu mi-am revenit niciodata. In ceea ce-o priveste pe fata care-mi placea, lectura aceasta nu mi-a fost de nici un ajutor…

ELLE: Portretul pe care i-l faceti Virginiei Woolf este unul plin de intelegere si compasiune. A fost greu sa patrundeti in mintea ei?

M.C.: E greu sa fii in mintea oricarui personaj. Chestiunea era cu atat mai complicata cu cat Woolf nu mai traia – si de aici respectul datorat celor care nu mai sunt – si in plus era o mare scriitoare. Am incercat totusi sa nu ma gandesc prea mult la acest din urma aspect. Am incercat sa o vad ca pe o fiinta umana, chiar daca una cu un talent iesit din comun. Toti scriitorii sunt oameni, inainte de orice altceva. Este, pe undeva, motivul pentru care ne inclinam in fata literaturii – fiindca este o creatie a unor oameni in carne si oase, oameni care nu doar realizeaza ceva ce va dainui vesnic, dar au aceleasi griji ca ale muritorilor de rand – bani, dragoste si toate celelalte.

ELLE: Aproape toate personajele feminine din cartile dumneavoastra (ma refer la „O casa la capatul lumii si „Orele, care au aparut pana acum in Romania – „Zile exemplare ) sunt bantuite de teama ratarii. Este ratarea cea mai mare angoasa feminina?

M.C.: Cred ca teama de esec este o angoasa umana fundamentala. Nu mi se pare ca femeile sunt expuse acestei angoase intr-o masura mai mare decat barbatii. Acestea fiind spuse, cred totusi ca presiunea culturala e mai puternica asupra femeilor decat a barbatilor. O femeie ambitioasa trebuie de obicei sa demonstreze ca e de doua ori mai buna decat un barbat cu aceleasi ambitii, ca sa nu mai spun ca lumea ii va comenta in permanenta optiunea in privinta pantofilor. Un barbat perfectionist va fi intotdeauna considerat sever si competent; o femeie perfectionista va fi privita mai degraba ca o ticaloasa frustrata.

Sunt un homosexual american care a reusit sa supravietuiasca flagelului numit SIDA si, natural, acest lucru se reflecta in ceea ce scriu

ELLE: In opera oricarui scriitor exista un „fir rosu, cateva teme care apar mereu, intr-un fel sau altul. Temele dumneavoastra principale par a fi viata homosexualilor, existenta conventionala vs. cea neconventionala, dragostea de viata (chiar si acolo unde apare suicidul). De ce aceste teme?

M.C.: Ca pentru multi alti scriitori, propria viata este o sursa de inspiratie, desi cartile mele nu sunt intru totul autobiografice. Daca traiesti la Teheran sau intr-un mic satuc din Islanda, vei scrie, cel mai probabil, inspirat de acele locuri. Eu sunt un homosexual american care a reusit sa supravietuiasca flagelului numit SIDA si, natural, acest lucru se reflecta in ceea ce scriu. Este o parte a ceea ce mi-a fost dat sa scriu. Desi niciodata nu mi-am propus sa scriu despre familiile neconventionale sau despre ce inseamna sa fii homosexual in ziua de azi, subiectul nu imi este strain, cel putin in ceea ce priveste familiile neconventionale – exista foarte multe astfel de familii in jurul meu. Intamplator sau nu, mai putin de jumatate din familiile americane sunt astazi „conventionale', adica mama si tatal biologic au fost casatoriti doar o data si isi cresc propriii copii. Restul sunt mame singure, parinti vitregi, cupluri gay sau cine mai stie ce.

ELLE: Sunt foarte multe personaje gay in cartile dumneavoastra. Va considerati a fi un autor de literatura gay?

M.C.: Astept cu nerabdare ziua in care nu vom mai face deosebirea intre cartile gay si celelalte carti. Eu scriu pentru cititori care, mai mult sau mai putin, au aceleasi preferinte ca mine in privinta lecturii. Citesc cartile care mi se par umane, frumos scrise, profunde si provocatoare, carti care ataca cu indrazneala cele mai importante subiecte de interes uman. Acestea sunt cartile care inseamna ceva pentru mine.

ELLE: Dar cat de mult din cartile dumneavoastra este autobiografie?

M.C.: Asa cum am spus, cartile mele nu sunt neaparat autobiografice. Imprumut ceva de la o persoana, altceva de la alta, dar fiecare personaj este un amestec intre oameni pe care ii cunosc si oameni pe care pur si simplu ii inventez – cu exceptiile notabile ale Virginiei Woolf si a lui Walt Whitman. Dar toate personajele din orice roman – chiar si Woolf si Whitman – sunt inevitabil inventate. Chiar daca cineva ar scrie cat ar putea de exact despre propria persoana sau despre oamenii din jurul sau (ceea ce eu nu fac), rezultatul nu ar fi acea persoana, ci felul in care respectiva persoana este vazuta de cel care scrie.

ELLE: Aveti un fel de condescendenta fata de existentele conventionale, dar, pe de alta parte, nici viata liberala moderna nu reuseste sa scape de conventionalism – de exemplu, Clara, hippioata libertina, evadeaza din familia neconventionala pe care si-a construit-o, iar Clarissa, desi lesbiana, are o relatie destul de comuna, ca o casnicie obisnuita. Pana la urma, difera prin ceva conventionalismul nostru de cel al parintilor nostri? Devine fiecare generatie mai inteleapta odata cu varsta?

M.C.: Nu tratez cu condescendenta existentele conventionale. Nici nu cred ca exista asa ceva. Stiti pe cineva care simte ca duce o viata banala? Vreau sa spun ca „fatada exterioara a unui, sa spunem, avocat de succes ne este poate mai familiara decat cea a unui pitic acrobat de la un circ ambulant, dar nici avocatul si nici piticul nu se vad pe ei insisi ca fiind conventionali. Daca se intampla sa scriu despre o serie de personaje a caror existenta e excentrica in comparatie cu cea a celor mai multi oameni, incerc macar sa nu o supraromantez. Asa cum ati sesizat, personajul cel mai conventional din „Orele, Clarissa – o lesbiana care isi creste fiica in New York impreuna cu o alta femeie –, are o mentalitate traditionala tipica clasei de mijloc. Pur si simplu asta e ea. Aparentele nu conteaza prea mult. Iar cat priveste inteleptirea fiecarei generatii – mi-as dori sa fie asa. Dar uitati-va acum in jur, vi se pare ca lumea e condusa de o generatie mai inteleapta?

O zi sau doua in inchisoare din cand in cand nu ni se parea un pret prea mare.

ELLE: Dar dumneavoastra personal, n-ati devenit mai intelept cu varsta? Cel putin n-ati mai ajuns in inchisoare pentru nesupunere civila. Apropo, care erau cauzele pentru care obisnuiati sa demonstrati in anii tineretii?

M.C.: Am fost inchis de vreo sase ori pentru acte de insubordonare civila, impreuna cu alti membri ai gruparii ACT UP. Asta se intampla cu multi ani in urma, in timpul mandatului presedintelui Reagan si al primului mandat al lui George Bush (nici acum nu-mi vine sa cred ca a obtinut si un al doilea mandat…). Cand Clinton a devenit presedinte, desi SIDA facea ravagii, demonstratiile publice nu mai pareau atat de necesare. Nici Reagan, nici Bush Sr nu au facut vreodata vreo referire publica la SIDA. Niciodata. Era evident ca ambii presedinti considerau ca oamenii cei mai afectati de SIDA, homosexualii si dependentii de droguri, erau persoane lipsite de importanta. Si mai erau companiile producatoare de medicamente, care achizitionau doar tratamentele care, potential, erau cele mai profitabile si insistau sa testeze cel putin doi ani orice medicament care parea cat de cat promitator, aratand o grija ostentativa fata de siguranta publica, dar si, banuiesc unii, cautand sa evite orice proces, in timp ce multi dintre cei infectati aveau sa fie morti dupa doi ani si erau nerabdatori sa incerce orice medicament nou, indiferent de efectele secundare.

Noi, la ACT UP, credeam ca pentru a atrage atentia trebuie sa facem ceva dramatic. Sa scriem scrisori sau sa ne invartim in cerc purtand pancarte nu avea nici un sens cat timp efectul era minim. Un act de nesupunere civila avea alt impact. Astfel, am recurs la gesturi pe care unii le-au considerat extreme: am fortat inchiderea bursei invadand zona unde aveau loc tranzactiile; am intrerupt liturghia de Sf. Petru oficiata pe Madison Avenue (acesta a fost cel mai controversat act al nostru); ne-am legat in lanturi si am blocat intrarile intr-o companie producatoare de medicamente din New Jersey care dezvolta inhibitorul de protaza, care s-a demonstrat ca e benefic, si nu voia sa acorde altor companii acces la cercetari pentru a nu-si diminua profiturile. Si am obtinut rezultate. Opinia publica a constientizat pericolul SIDA ca urmare a mediatizarii acestor demonstratii. Ministerul Sanatatii a instituit ceea ce ei au numit o linie rapida de testare a noilor tratamente, astfel incat acestea sa fie disponibile in cateva luni si nu in cativa ani. O zi sau doua in inchisoare din cand in cand nu ni se parea un pret prea mare.

ELLE: Chiar daca sunteti interesat de complexitatea relatiilor interumane, cartile dumneavoastra nu sunt atat de radicale si pline de amaraciune ca ale altor autori preocupati de acest subiect – Michel Houellebecq, de exemplu. Ce va salveaza?

M.C.: E greu de spus de ce unii dintre noi sunt mai tristi decat altii. Sunt multe motive de tristete, dar si la fel de multe datatoare de speranta. Am considerat mereu ca atata vreme cat pe lumea aceasta mai exista un singur om, speranta continua sa existe. Poate par sentimental, dar sunt sanatos, prosper, mai mult sau mai putin liber si fac lucruri importante pentru mine. Data fiind starea actuala a lumii, poate e un pic de lipsa de recunostinta sa fii mereu ciufut si afurisit. Nici nu spun ca radiez de fericire, dar sunt sigur ca ati inteles ideea.

Exista carti, in sectorul low al librariilor, care sunt mult mai profunde, mai inteligente si mai frumos scrise decat unele carti care se lafaie in sectorul high

ELLE: Sa vorbim putin despre „Zile exemplare. Exista in acest roman trei povesti din New York conectate intre ele, din nou, de un scriitor – de data asta, Walt Whitman. Intre fiecare dintre aceste povesti exista o perioada de 150 de ani. Ce se schimba si ce ramane la fel in 150 de ani intr-un oras ca New York-ul?

M.C.: „Zile exemplare debuteaza in New York la inceputul Erei Industriale, cand, dupa mai mult de 2.000 de ani, nu mai eram o lume agrara. Cultivarea pamantului nu mai era ocupatia noastra principala, am inceput sa avem slujbe platite unde faceam sa se invarta o rotita care era parte a unui mecanism mai complex. Eram cu totii parte a unui efort mult mai amplu decat contributia individuala a fiecaruia. Aceasta schimbare are aspectele ei bune si rele, dar este o schimbare profunda si de durata. Prima mea intentie referitor la „Zile exemplare a fost sa scriu un roman care sa inceapa cu industrializarea si sa se incheie intr-un viitor al tehnologiei. Unul dintre lucrurile care imi plac la New York e faptul ca e un oras vechi din punct de vedere al standardelor americane, ceea ce inseamna deloc vechi potrivit standardelor celor mai multe tari. Dar o parte atat de mare din America este atat de noua, curata, ordonata si lipsita de istorie, incat e greu pentru oamenii care locuiesc intr-un oras precum New York sa inteleaga ca exista un trecut. New York este locul cel mai bantuit de trecut din America: unele dintre apartamentele de lux de astazi erau, in 1850, o fabrica; cladirea de azi a Facultatii de Biologie din campusul Universitatii din New York este cea in care a izbucnit incendiul de la compania Triangle Waist in 1911, cand 150 de tesatoare au ars de vii. New York-ul ne aminteste in permanenta, celor care locuim aici, ca lumea este intr-o permanenta schimbare.

ELLE: Folositi in acest roman trei genuri literare diferite: ghost story, thriller si SF. E ceva nou in cariera dumneavoastra. A fost o experienta interesanta?

M.C.: Cred ca felul in care ne-am obisnuit sa impartim literatura in high si low este problematic. Literatura contemporana se afla in urma multor altor forme de arta in aceasta privinta – artele vizuale sau muzica, de exemplu, au estompat de mult liniile de demarcatie intre high si low. Si, din lecturile mele, stiu ca exista carti, in sectorul low al librariilor, care sunt mult mai profunde, mai inteligente si mai frumos scrise decat unele carti care se lafaie in sectorul high. Nu vreau sa exagerez – e drept ca cele mai multe dintre romanele politiste, SF etc. sunt gunoaie. Dar cele bune sunt foarte, foarte bune. Si nu mi se pare drept faptul ca multi dintre cititorii seriosi pe care ii cunosc citesc ultimul roman banal al unui „autor serios, o carte semi-autobiografica si fara perdea, despre niste indragostiti napastuiti si niste parinti distanti, dar nu au auzit de scriitori precum Lem, LeGuin sau Delaney. Tocmai pentru ca respect aceste forme literare, mi-a fost dificil sa scriu cartea asta. N-am intentionat niciodata sa parodiez sau sa comentez aceste genuri literare; intentia mea a fost sa le iau in serios si sa scriu dupa regulile lor. Ceea ce a fost, intr-un fel, ca si cum as fi invatat din nou sa scriu. Dar, pana la urma, orice carte, daca e ceva de capul ei, ar trebui sa-i impuna autorului sa invete din nou sa scrie, intr-un fel sau altul. Daca nu pornesti de la zero de fiecare data cand incepi o noua carte, nu faci decat sa invarti o manivela.

ELLE: Pana la urma, cartile dumneavostra sunt ceea ce ati vrut sa fie?

M.C.: Nici o carte nu este vreodata exact ceea ce ti-ai dorit sa fie. Dar, ca autor, inveti sa le iubesti cu forta pentru ceea ce sunt, si sa le ierti pentru ceea ce le lipseste.

Foto: Photoland

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK