Interviu cu Cristina Iacob, regizoarea filmului „Oh, Ramona”: „Un film e o poveste care poate face un om mai bun”

Cristina Jacob, regizorul unora dintre cele mai de succes filme românești din ultimii ani, vorbește despre ce implică meseria pe care și-a ales-o, ce simte atunci când se află pe platoul de filmare și cum pentru Oh, Ramona! a căutat protagonistul printre 22.000 de adolescenți.

Cu câteva zile înainte de bacalaureat, trei adolescente își iau lumea în cap și pleacă într-o escapadă la mare ca să uite de responsabilități și să trăiască totul la maximum. Așa sună povestea din #Selfie, lungmetrajul de debut al Cristinei Jacob, primul dintr-o serie de filme cu mare succes la public. La început, părinții ei nu au privit neapărat cu ochi buni faptul că fiica lor a vrut să se apuce de film, dar Cristina nici nu a încercat să îi convingă, nici nu le-a cerut părerea, ci a făcut-o pur și simplu și i-a pus în fața faptului împlinit. Nici anturajul nu a încurajat-o, dar asta nu a făcut-o să se oprească.

A studiat în București și la Londra, iar anul trecut și-a lansat al patrulea film, Oh, Ramona!, adaptare a unui bestseller scris de Andrei Ciobanu, cu care a revenit la tema iubirilor adolescentine și a depășit din nou recorduri în materie de public. Secretul, spune ea, e că a atins o categorie de oameni care nu era deloc băgată în seamă și a încercat să le ofere povești cu care să empatizeze. „Se pare că nu am pariat greșit.”

ELLE: Povestește-mi momentul în care ai decis că vrei să te faci regizor. Ai văzut în adolescență niște filme care te-au făcut să zici „vreau și eu să fac așa ceva”? Ai fost la filmări și ai avut șansa să vezi cum se fac filmele? Ce te-a atras la mediul cinematografic?
CRISTINA JACOB: Nu a fost o clipă anume. Inconștient, e posibil să fi ales de pe la vârsta de 14 ani. Conștient însă, abia când m-am decis ce facultate vreau să urmez. A fi regizor nu e doar o meserie, e un buchet de meserii. E necesar să fii un psiholog bun, un părinte, un creativ, un lider. Lucrezi cu oameni, cu emoțiile și sufletul lor: uneori ești clovn, alteori preot. Trebuie mai ales să știi să faci față situațiilor de criză… Te poți pregăti toată viața pentru asta și tot un începător rămâi. Prima dată când am ajuns pe un platou de filmare, altul decât cel de televiziune, a fost chiar la primele mele filme. Nu am avut „cadoul” de a învăța de la alții la început, am învățat făcând, încercând, greșind și înțelegând. Toată lumea se minunează de grația unei Nadia Comăneci, dar nu am văzut un reporter să o întrebe de bătături, entorse și lacrimi. M-a atras magia de a spune o poveste prin reconstituirea unor emoții. Asta ar fi povestea actorului, mai e însă și cea a spectatorului: o poveste ce poate face un om mai bun, poate mai fericit, mai revigorat emoțional, fie și doar pentru o seară.

ELLE: Cum ai simțit diferența dintre școala de film de la București și masterul de la London Film School?
C.J.: Din păcate – și-mi pare rău că așa este – diferența e una uriașă… și începe prin dedicarea profesorului și implicarea lui cu fiecare artist în devenire în parte. Toți profesorii de la London Film School pe care i-am avut încă profesau. Consider că este un lucru extrem de important, să fii mereu la zi cu industria, cu tehnologiile și cu evoluția metodelor de lucru. Nu poți pregăti specialiștii de mâine cu metodele de ieri. Am avut eu o problemă în a mă adapta la seriozitatea lor. Aveam cursuri în care un profesor stătea în picioare și ne preda activ chiar și opt ore. El nu avea nevoie la toaletă, în schimb eu da. A durat ceva până am învățat disciplina lor. Ne-au trecut prin toate meseriile unui film, ca la finalul masterului să ne decidem dacă cumva vrem să facem orice altă meserie dintre ele și mai ales, ca regizor, să știm ce să cerem de la fiecare în parte.

ELLE: Care sunt filmele cu adolescenți cu care ai crescut?
C.J.: Liceenii, evident. Mai târziu, Eurotrip și toate celelalte americane. Abia în școala de fim am văzut Băieții din strada Pal sau Trenuri bine păzite. Filme diferite despre adolescențe diferite.

ELLE: Din procesul de realizare a unui film, care e partea ta preferată – scrierea scenariului și pregătirea filmului, filmarea propriu-zisă sau partea de post-producție?
C.J.: Partea cea mai frumoasă pentru mine ca regizor sunt repetițiile cu actorii, pentru că acolo iau naștere personajele tale, vezi cum prinde „viață” ceva ce până acum era doar pe hârtie. Mai apoi filmarea, de care mi-e dor mereu. Simți în aer electricitatea atâtor oameni diferiți, concentrați într-o singură direcție. Deși te consumă enorm ca energie, scoate tot din tine, după 16 ore pe zi timp de două luni de zile, ai mai vrea… Atunci se fabrică toate piesele unui mare puzzle, pe care l-ai inventat tu! După această perioadă frumoasă și plină de oameni, urmează să te închizi câteva luni cu un singur om într-o cameră întunecată, la montaj. E ca și cum ai trece de la mall direct la mânăstire. E partea după care niciodată nu m-am dat pe spate, deși majoritatea îmi laudă munca la montaj. Când îi aud, iar îmi vine în minte Nadia.

ELLE: Cartea „Suge-o, Ramona!” are aproape 500 de pagini. Cât de greu a fost să sintetizezi povestea pentru a scrie scenariul unui film de mai puțin de două ore? Cum a fost să scrii împreună cu Andrei Ciobanu? Ați avut și dispute în ceea ce privește momentele pe care le considerați importante de arătat?
C.J.: Am descoperit că e mai ușor să scrii un scenariu de la zero, decât să trebuiască să rezumi o poveste care să funcționeze în o oră jumate. Probabil din acest motiv filmul la primul montaj a avut trei ore jumate… A urmat un alt proces dureros de „tăiere în carne vie”. Nu a fost ușor, dar cred că funcționează ce am făcut, am concentrat acțiunea doar pe cele două iubiri ale lui Andrei și pe relația cu mama lui. Colaborarea cu Andrei Ciobanu și cu Alex Coteț, cei doi scenariști ai filmului, a fost una plăcută, pentru că a fost cu răbdare de ambele părți. Procesul de transformare a cărții într-un scenariu de film a durat șase luni. Dispute au fost pe alocuri, evident, dar le-am rezolvat împreună în interesul filmului.

ELLE: Cum ai ajuns la Bogdan Iancu pentru a interpreta personajul principal din „Oh, Ramona!”? Cât de greu a fost procesul de casting și ce anume căutai la protagonist?
C.J.: Căutam ceva destul de dificil de găsit. Un băiat foarte tânăr, între 16 și 22 de ani, care să-l poată interpreta pe Andrei la vârsta de 16 ani. Un băiat timid, simpatic, dar care să aibă acel ceva credibil…de care să se îndrăgostească două fete frumoase. Căutam o naivitate, o puritate a sufletului pe care nu o poți juca, din păcate: o ai sau nu. Inutil să-ți spun că nu am găsit un astfel de băiat când aveam vârsta personajelor, așa că unul care să fie pe deasupra și actor… Când l-am întâlnit prima dată la casting pe Bogdan, a venit ca la București, cu textul neînvățat; eu l-am primit ca la Londra, adică l-am dat afară. Universul însă a vrut să ne mai dea o șansă amândurora. Revenind la casting a doua oară pregătit și dovedindu-mi că este cel mai bun, nu doar dintre ai noștri, ci și dintre cei americani și englezi pe care-i selecționasem. Am văzut pentru acest rol 22.000 de actori. În final, a fost el. Și a fost o alegere norocoasă.

ELLE: Ai simțit vreodată în cariera ta că nu ești luată în serios (de către echipă, de exemplu) pentru că ești femeie? Ți se pare că lucrurile s-au mai schimbat în ultimii ani pentru femeile regizor?
C.J.: De către echipele cu care am lucrat nu, pentru că mă judecau după munca și pregătirea mea. Acum realizez că am lucrat numai cu first AD (asistent de regie) tot femei… Am simțit în schimb asta când a fost vorba de premii la noi în țară. Dar nu am stat să analizez și nici să mă supăr prea tare, știind că nu am pe cine. Cincizeci de ani de comunism, două generații în care au fost promovați oamenii după dosar sau fidelități de gașcă, omorând vechile elite, cum ai vrea să fim nuanțați, echilibrați și eventual să renunțăm la animalicul sentiment misogin? Așa au crescut, o sa mai treacă poate generații până să se vindece. Acum, că luptăm mai mult pentru egalitate nu înseamnă că este o problemă rezolvată. Cred ca va dura generații, nu doar campanii de sensibilizare pe rețelele sociale. În schimb, femeia puternică nu cred că mai are nevoie să demonstreze că e puternică, ea e deja, prin toate pe care le cunoaștem deja, ea este cea care poate face totul la fel de bine ca un bărbat și încă ceva în plus: ceva diferit de un bărbat, ceva la care un bărbat nici nu s-ar fi gândit.

ELLE: Filmele tale au ajuns și pe Netflix. Cât de bine au mers? Consideri că, în contextul în care românii nu prea merg la cinema iar infrastructura este insuficientă, distribuția pe platformele de streaming va deveni o prioritate?
C.J.: Mai ales acum, cu acest coronavirus, e foarte posibil… Cred că publicul în schimb o să continue să vadă filme și la cinema și acasă. Și acum douăzeci de ani închiriam casete să le vedem acasă, dar mergeam la cinema la fel de des. E un motiv în plus să ieși cu prietenii, e o experiență completă, datorită dimensiunii ecranelor, sunetului profesionist și avantajului de a consuma ceva fără să mai trebuiască să cureți tu după tine.

ELLE: La ce lucrezi acum? Ai vreun proiect personal pe care îl ții la sertar de multă vreme și pe care ai vrea foarte tare să îl faci, dar nu s-a ivit încă ocazia?
C.J.: Am un serial, la care lucrez cu o echipă de artiști de mai bine de un an și jumătate, foarte personal și unic ca proiect în România. Vom mai avea ceva de lucrat la el până vom ajunge undeva anul viitor să filmăm și abia în 2022 să-l lansăm. Între timp, lucrez la următorul meu film, o altă comedie, de data aceasta cu ceva mai multă dramă. O salată de râsete și lecții despre viața noastră de astăzi. O văd fresh, sănătoasă și hrănitoare. Sper să vă facă poftă.