O femeie va vedea intotdeauna intr-o alta un potential rival. Ideea din spatele acestei teorii a urii dintre doamne e data de faptul ca traim intr-o lume eminamente patriarhala, unde, pentru a ajunge sa aiba incredere in propria valoare, o femeie trebuie sa treaca de testul judecatii barbatilor. Din acest motiv ea va vedea mereu o alta femeie ca fiind o amenintare.
Teoria asta are sens. Sunt sigur ca cele mai multe femei au trecut prin aceasta experienta neplacuta. Mai mult, modelul acesta ascunde in spate un adevar mai dur. Nu doar femeile se trateaza ca rivale in societatea noastra, ci toti ne privim astfel. Toti suntem potentialele amenintari ale tuturor. Teama de celalalt asigura insasi functionarea societatii.
O atentie mare a fost acordata in ultima vreme statisticilor care vorbesc despre distributia bogatiei la nivel social, iar ideea de baza care s-a desprins de aici e faptul ca 1% din noi detin aproape totul. Lumea noastra nu orbiteaza doar in jurul acestei distributii a bogatiei, ci si in jurul materialului din care e facuta increderea in propria valoare: statutul social.
Acum nu foarte multa vreme, sa ai o slujba oarecare nu era o rusine. Era in regula sa fii postas, profesor, taximetrist sau frizer. Toate erau profesii cat se poate de respectabile, pentru care trebuia sa detii anumite abilitati si care veneau la pachet cu o pozitie sociala pe masura.
Astazi, profesiile acestea sunt vazute ca momente de tranzitie catre ceva cu adevarat important. Profesorii iti vor spune ca vor preda doar pana cand vor scrie un roman care va schimba lumea sau un scenariu oscarizabil. Soferii de taxi sunt actori si vor renunta la taximetrie in secunda in care vor primi rolul vietii.
Frizerii isi vor lua zborul catre planeta artelor in secunda in care vor face hair-styling pentru o oarecare revista lucioasa. Mai mult ca niciodata, oamenii simt nevoia sa se scuze pentru faptul ca sunt normali, ca nu au ajuns (inca!) celebri, ca nu sunt cei mai buni din lume in ceea ce ar trebui sa faca, dar nu fac. Nici cei din industriile creative, privilegiatii noi ere, nu se lasa mai prejos: daca nu ajung in top, munca lor nu valoreaza nici o branza in propriii ochi. Din acest motiv isi petrec atat de mult timp explicandu-ti ca lucreaza intens la un proiect secret, care-i va arunca in cerurile succesului absolut. Stiu ce spun pentru ca am trecut prin asta. Si a fost groaznic.
Cei 1% care au acaparat aproape toata bunastarea societatii noastre au mai facut ceva: au acaparat si aproape tot stratul superior al tortului statutului social. Daca nu esti vreun mare jucator in zone precum afacerile, arta sau sectorul serviciilor ai toate sansele sa te simti ca un cetatean de rangul al doilea. Intre timp, oamenii „care au dat lovitura sunt tratati ca niste faraoni, nici un capriciu extravagant nefiind ceva de neatins pentru ei.
Prin anii 50, managerul unei companii castiga de vreo 20 de ori mai mult decat un angajat oarecare. Astazi, el castiga de 204 ori peste. Iar tendinta de crestere e si ea in… crestere. Veniturile unui manager de top sunt cu 50% mai mari decat in 2009, in ciuda peisajului economic precar. Exact acelasi lucru s-a intamplat si cu o chestiune mult mai importanta: increderea in propria noastra valoare a scazut cu tot atat.
E, deci, vreo surpriza in faptul ca vedem in jur doar potentiali rivali? Ca ii privim cu suspiciune pana si pe cei care ne plac? Ca suntem gelosi si rautaciosi cu oamenii care au aceleasi interese ca noi?
Ni s-a tot repetat ca cei care se plang sunt, de fapt, incapabili „sa dea lovitura, sa reuseasca in viata, ca nu sunt suficient de buni pentru societatea moderna. Bleah! As vrea, de fapt, sa traiesc intr-o lume in care oamenii nu se privesc cu suspiciune. In care femeile nu sunt geloase pe succesul femeilor. Si in care frizerii sunt fericiti pentru simplul fapt ca sunt frizeri.